• 32 minute
  • 4896 cuvinte
  • 3 vizualizări

A fost odată un moşneag bătrân, dară bătrân ca vremea, alb ca zăpada şi bun ca pâinea cea bună.

El avea un băiat, vedeţi dumneavoastră, băiat ca toţi băieţii, frumuşel şi sprintenel, dară şi fără obrăzel. Moşneagul însă nu avea nici o avere, nici o bogăţie, numai inima cea bună şi sufletul în oase. El începuse a slăbi, ba era slab cum e data, iar băiatul nu se prea îndemna la lucru. Odată zice bătrânul către băiat:

— Mă Pahoane, că Pahon îi era numele, tu vezi bine că avere nu avem, vezi bine că numai bordeiul şi vaca asta cu lapte ni-i toată averea, eu sunt slab, nu mai pot munci, du-te şi te bagă undeva slugă şi mai înseamnă-ţi şi tu baremi pentru tine, că eu voi mai face ce mi-a ajutat Dumnezeu; iată-ţi dau trei bănuţi să ai de cale, tu cearcă-ţi norocul prin cea lume mare.

Şi primi Pahon cei trei bănuţi şi merse în lume să-şi capete loc de slujit. Dar cum mergea, dă de nişte copii făr’ obraz chinuind un căţeluş. Şi i se făcu milă lui Pahon de căţeluş şi zise copiilor:

— Măi copii, nu chinuiţi voi căţeluşul acela, mai bine daţi-mi-l mie şi eu vă dau pentru el un bănuţ, ca să vă cumpăraţi ceva. Şi se învoiră copiii, luară bănuţul şi dădură căţelul lui Pahon.

Acum mergea Pahon voios, că el are ceva. Dar cum mergea pe cale, nimereşte nişte copii, care chinuiau un pisic. Lui Pahon i se făcu milă şi de pisic şi zise cătră copii:

— Măi copii, e păcat de Dumnezeu să chinuiţi voi pisicul, mai bine daţi-mi-l mie şi eu vă dau pe el un bănuţ ca să vă cumpăraţi ceva. Şi copiii se învoiră bucuros, primiră bănuţul şi dădură pisicul. Acum avea Pahon şi căţel şi pisic.

Mergând mai departe dă de nişte copii care chinuiau un pui de şarpe. Şi i se făcu milă de puiul de şarpe, deci zise cătră copii:

— Măi, dragii mei, nu chinuţi voi puiul de şarpe, că şi el e făptura lui Dumnezeu, mai bine daţi-mi-l mie, că vă dau pe el un bănuţ, să vă cumpăraţi ceva. Şi se învoiră copiii, dădură puiul de şarpe şi căpătară un bănuţ de la Pahon. Acum Pahon avea trei jivine: un căţeluş, un pisic şi un pui de şarpe, dar nu mai avea nici un ban.

— Mai departe nu merg, zise el, în calea asta, destul am lucrat şi destul mi-am adăogat: am scăpat trei vietăţi de la pierire şi mi-am adunat trei prieteni; acum merg acasă.

Şi se luă Pahon şi merse aţă acasă cu cele trei vietăţi.

— Tată, zise el, după ce ajunse acasă, fost-am în lume, mântuit-am trei vietăţi de la pierire şi acum sunt aci sănătos şi voinic, cum mă vezi, şi cele trei vietăţi tot aşa; vom munci împreună şi ne vom ţinea cum ne va rândui Dumnezeu, dar vom ţinea şi cele trei vietăţi; ce va da Dumnezeu, aceea va fi.

— Bine, zise moşneagul, nu-mi bănuiesc, fie cum zici tu.

Şi se puse Pahon pe muncă, şi lucra pe la oameni şi căpăta atâta cât trăia el, tată-său şi vietăţile lor, toţi îndestuliţi. Căţelul şi pisicul creşteau ca din apă şi se făcură frumoşi de să te fi tot uitat la ei; şarpele creştea văzând cu ochii; şi cum să nu crească, că vaca dădea lapte destul, apoi mai numai ei îl mâncau, că Pahon mânca tot prin sat, pe unde era la lucru, moşneagul puţină pradă făcea în bucate. Destul că bordeiul lor era fericit. Şi trecu multă vreme; căţelul se făcu câne, pisicul se făcu mârtan, iar puiul de şarpe era cât o talpă de casă de mare şi de gros. Pahon era fecior holtei, iară moşneagul numai umbră şi vis; aşa e în lume: cei mici cresc, iară cei mari scad.

Într-o zi frumoasă de primăvară ieşiră toţi din bordei afară la soare; moşneagul şedea pe prispă cu capul între mâni, mârtanul torcând se freca de umărul moşneagului, Pahon se juca cu cânele, iar şarpele sta lungit la soare.

Deodată numai zice şarpele:

— Drag domnul meu, destul năcaz ai avut cu mine până m-ai crescut, acum nu mai şed la tine, mă duc în ţara mea, iară tu vino cu mine să-ţi răsplătească tatăl meu binele ce mi l-ai făcut, că m-ai scăpat de la moarte şi m-ai crescut mare. Pahon se minună auzind pe şarpe vorbind, iar bătrânul îşi ridică capul şi zise:

— E năzdrăvan, dragul tatei!

— Şi unde să merg cu tine? întrebă Pahon.

— Să vii, zise şarpele, până în ţara şerpilor, tata e împăratul şerpilor şi eu sunt copilul lui, să vii numai cu mine, şi te faci avutul avuţilor, o să-ţi dea tata ce vreai: bani, aur, argint, scumpeturi, vite, orice vei cere; tu însă să nu ceri altceva decât mărgeaua de sub limbă, că mai bine-ţi va prinde. Iată eu te învăţ ce ai să faci, numai pentru că şi tu mult bine mi-ai făcut.

Atunci cânele încă începe a vorbi, că doară şi el era năzdrăvan, el zise:

— Domnul nostru, şi eu merg cu tine, că poate că vei da de năcaz pe cale, şi să fie cine să te apere.

Mârtanul, care însă era năzdrăvan, încă prinde a vorbi şi zise:

— Nici eu nu mă las de domnul nostru, că mult bine mi-a făcut şi mie, ca şi vouă: doar de cumva îi voi fi de vreun folos în cea cale lungă.

Şi porniră la drum, şarpele înainte, Pahon călare pe el, şi cânele cu mârtanul îndărăpt, numai bietul moşneag rămase la bordei, singur ca cucul.

Şi mergând, mergând, ies din lumea cu oamenii şi intră în ţara şoarecilor. Şi erau şoareci şi cloţani grozăvenie, mulţi câtă frunză şi iarbă şi cu dinţii ascuţiţi, de gândeai că acum-acum apucă pe Pahon să-l mănânce. Dar mârtanul numai câte-o labă arunca după ei şi fugeau mâncând pământul. După ce au ieşit din ţara şoarecilor, nevătămaţi, intrară în ţara sobolilor. Şi erau acolo soboli mari şi mici, de era negru pământul de ei. Şarpele de-abia înainta printre ei, iară Pahon tot tremura, că-l vor trage jos şi-l vor mânca. Cânele însă numai morăia şi toţi le făceau cale, de gândeai că trece solgăbirăul1 printr-un sat ţigănesc. Acum intrară în ţara şerpilor. Şi erau Doamne sfinte, şerpi şi şopârle şi bălauri de era greu pământul de atâtea jivine, care de care mai mare, care de care mai grozavă şi mai înfiorătoare, care de care mai primejdioasă. Pahon tremura ca frunza pe spatele şarpelui, cânele-şi vârâse coada între picioare, iar mârtanul mergea zgulit2 şi tremurând.

— Nu vă temeţi, zise şarpele, nici un rău nu vi se va întâmpla, că aici eu sunt domn.

Şi fluieră odată de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut, şi toate făcură loc, iar ei mergeau încet şi semeţi ca nemeşii când aleg deputaţii. Şi au ajuns la curţile împăratului şerpilor. Aci se coborî Pahon de pe şarpe, iar şarpele zise:

— Voi staţi afară, că eu intru în curte să vorbesc cu tata.

Când îşi văzu împăratul şerpilor copilul, nu ştia ce să facă de bucurie, îl strânse şi-l sărută, şi tot juca prin curte de părere de bine:

— Cum ai venit, dragul tatei, unde ai pribegit, unde ai trăit aşa bine? Spune-mi, dragul tatei, că eu era să mor de dorul tău!

— Oh, bunul meu părinte, zise şarpele, de când nu m-ai văzut, am păţit foarte multe. Am ieşit odată, când eram mic, din gaură şi nişte copii mă prinseră şi mă chinuiră de mai nu mă şi omorâră. Atunci aduse p-acolo Dumnezeu un flăcăiaş, milos, care mă cumpără cu un ban, mă duse la el acasă şi tot cu lapte de vacă m-a ţinut, până am crescut cât mă vezi. Acum am venit acasă.

— Îmi pare bine, fiule, zise împăratul şerpilor cu glas popesc, îmi pare bine, fiule, dară nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea?

— Ba l-am adus, dar nu cutezam a-l băga în curte, temându-mă că tu-l vei mânca.

— Nu-l voi mânca, dragul tatei, cheamă-l înlăuntru, să-l cinstim ca pe un om de omenie.

Şi chemară pe Pahon înlăuntru, iar dacă intră îi zise împăratul şerpilor:

— Fătul meu, tu ai făcut un mare bine copilului meu, de aceea şi eu am să te cinstesc cu ce vei cere; îţi dau turme de oi, ciurzi de boi, stave de cai, bani, ce pofteşti îţi dau, cere dară fătul meu după gândul inimei tale. Iară Pahon zise:

— Înălţate împărate, vite, de mi-ai da cât de multe, toate mi le mâncă şerpii şi sobolii şi şoarecii, când voi trece prin ţările lor cătră casă, bani nu pot lua, mă tem că mă vor prinde hoţii de oameni în ţara noastră şi mă vor sluţi şi-mi vor lua şi banii, dar dacă chiar voieşti să-mi faci un bine, atunci să-mi dai mărgeaua de sub limbă şi rămas bun!

Împăratul se cam supără pe Pahon de îndrăzneala lui cea mare, dar venindu-i în minte că el i-a scăpat fiul de perire, aducându-şi aminte cât năcaz a avut cu el până l-a crescut, apoi văzând că altceva nu primeşte, se înduplecă a-i da şi mărgeaua, căci ce nu ar da un părinte la binefăcătorul copilului său! Şi dădu împăratul şerpilor lui Pahon mărgeaua cea de sub limbă, iar Pahon îşi luă sănătate bună şi se gătă de cale. Puiul şarpelui însă-l petrecu până-l scoase afară din ţara şerpilor, iar pe drum îl învăţă ce fel de putere are mărgeaua.

— Pahoane, îi zise puiul şarpelui, ce vei voi ca să ţi se împlinească, numai scoate mărgeaua din şerpar, ţine-o în mâna stângă, iar cu dreapta fă-ţi trei cruci şi zi: „Eu vreau asta şi asta”, şi aceea se va face, ce vei dori.

Şarpele se întoarse acasă, iar Pahon îşi urmă drumul prin ţara sobolilor şi a şoarecilor până acasă.

După ce ajunse dinaintea bordeiului, scoase mărgeaua din şerpar şi o ţinu în mâna cea stângă, iar cu cea dreaptă îşi făcu trei sfinte cruci şi zise: „Aş vrea ca să se facă în locul bordeiului acestuia nişte curţi ca ale împăratului!” Şi îndată se făcură curţi împărăteşti în locul bordeiului.

Acum se puseră pe trai bun, ce doreau aceea li se împlinea. Şi erau fericiţi. Cânele umbla tot sărind pe lângă Pahon, mârtanul tot torcea împrejurul moşneagului, iar moşneagul pare că se temea a se sui pe treptele curţilor şi să şadă pe scaunele cele scumpe la mesele cele încărcate cu mâncări şi beuturi alese.

Odată, într-o seară, după cină, zise moşneagul cătră Pahon:

— Dragul tatii, ţi-ar fi vremea să te însori, că, Doamne, greu e fără femeie la casă; unde nu-i femeie în casă, casa e ca şi pustie, aibă omul ori câte averi!

— Bine, zise Pahon, dumneata mergi mâne la împăratul şi-i spune că eu vreau să iau pe fata lui de soţie.

— O, Doamne, Doamne, zise moşneagul, dar nu mai sunt ele fete, ci numai chiar la împăratul? Acela nu ţi-o va da, numai în zadar vei călca şi mi-oi răci gura; să ne încercăm norocul în alte părţi, dragul tatei!

— Apoi, tată, dacă nu mergi să-mi peţeşti fata împăratului, nu mă însor.

Ce era să facă bietul moşneag? Ar merge… se teme că împăratul nu-i va da fata; n-ar merge… cum să-şi lase feciorul neînsurat? Deci se gândeşte: ce va da Dumnezeu, aceea va fi, şi dimineaţa plecă spre curtea împărătească. Dacă ajunse la curte, îşi întocmeşte ciupii3 cei de păr, îşi netezeşte mustăţile şi intră la împăratul.

— Bună ziua, înălţate împărate!

— Bună să-ţi fie inima, moşule; dar ce veste ne aduci?

— D-apoi, înălţate împărate, să nu-ţi fie lucru cu supărare, am venit să te rog dacă va fi cu voia lui Dumnezeu, să dai fata după feciorul meu, după Pahon.

Împăratul se uită lung la moşneag, apoi zise:

— Glumeşti, măi bătrânule?

— Ba nu glumesc, înălţate împărate.

— Apoi dacă nu glumeşti, mergi acasă şi spune feciorului tău, că dacă va face până dimineaţă un pod de aramă de la casa voastră până la curţile mele, eu îi dau fata.

Moşneagul îşi ia rămas bun şi merge supărat spre casă. Cum îl vede Pahon, îl întreabă încă de departe:

— Ei, da ce-i tată, fân ori paie?

— Mestecătură, dragul tatei!

— Da cum aşa?

— D-apoi, iată, mi-a zis, că dacă vei face până dimineaţă un pod de aramă de la casa noastră până la curţile lui, atunci îţi dă fata, dacă nu, nu; care va să zică să-ţi pui pofta-n cui.

— Adecă nu chiar aşa, tată: eu gândesc că dacă-mi va ajuta Dumnezeu, am să-i fac podul mai altcum decât a poftit.

Şi îndată ce înseră scoase Pahon mărgeaua din şerpar şi-o luă în mâna stângă, iar cu dreapta făcu trei cruci şi zise: „Voi să se facă un pod de aramă d-aici până la curţile împăratului”. Şi într-o minută podul fu gata. Dimineaţa, se plimba împăratul pe el.

Acum merge moşneagul la împăratul şi zise:

— Înălţate împărate, făcut-a feciorul meu podul după cum ai poruncit?

— Făcut, moşule!

— Aşa dară acum îi dai fata?

— Adecă nu încă, ci spune-i că de va face până mâine dimineaţă o apă de argint de la voi până la noi şi pe ea să plutească corăbii de argint, să înoate păsări de argint, să fie în ea peşti de argint, atunci i-o dau, altcum nu.

Şi iarăşi merse moşneagul acasă supărat.

— Ei, da cum ţi-a umblat? îl întreabă Pahon.

— Bine şi nici prea, zise bătrânul. Mi-a zis împăratul că de vei face până dimineaţă o apă de argint de la noi până la el şi pe ea să plutească corăbii de argint şi să înoate păsări de argint şi să pescuiască în ea peşti de argint, să tragi nădejdea fetei, altcum pune-ţi pofta-n cui.

— Numai atâta e, tată? Las’ că va fi cum va vrea Dumnezeu.

Şi după ce înseră scoase iar mărgeaua, o puse în mâna cea stângă, iar cu dreapta făcu trei sfinte cruci şi zise: „Dorire-aş să se facă de-aci până la împăratul o apă mare toată de argint şi pe ea corăbii de argint şi păsări de argint şi peşti de argint în ea”. Şi când gătă vorba, toate fură gata. Dimineaţa, pescarii împăratului pescuiau la mrene de argint.

— Ei, zise moşneagul, doară acuma nu va avea călcătură să mai poftească ceva, ci-ţi va da fata.

— Du-te de vezi, zise Pahon.

Şi se duce moşneagul la curtea împăratului şi se întâlneşte cu împăratul şi prind la vorbă:

— Place-ţi, înălţate împărate, cum a împlinit feciorul meu porunca?

— Place, moşule.

— Aşadară acum vei da fata după el?

— Adecă nu, moşule, ci dacă va face până mâne dimineaţă din şesul acesta un deal tot cu viţă de vie şi viţele să fie tot cu struguri copţi, iar în vârful parilor să cânte tot păsări de aur, atunci nu zic ba, dar altcum nu pot.

Şi iară merse moşneagul supărat acasă şi spuse feciorului, dar acela zise:

— Lasă, tată, va fi ce va vrea bunul Dumnezeu! Şi peste noapte se făcură toate de gândeai că de când lumea acolo au fost.

Acum se duse moşneagul iar la împăratul, iar împăratul, minunându-se de puterea lui Pahon, zise:

— Ei, moşule, de azi încolo suntem cuscri; lucrurile ce le făcu Pahon nu mi le putu face nici unul din peţitorii fetei mele; hai acum să ne ospătăm oleacă amândoi, apoi mergi acasă şi vă gătiţi de nuntă.

Acum să fi văzut bucuria bătrânului, gândeai că a prins pe Dumnezeu de picior, aşa era de voios; puteai prinde iepuri cu el; nici nu-i mirare, când ne vom aduce aminte că el a fost om sărac, iar acum se face cuscru cu împăratul! Dar pe atunci aşa erau vremile.

După ce se ospătară cuscrii amândoi oleacă şi mai povestiră una-alta ca neamurile, moşneagul o luă la picior ca să poată spune vestea cea minunată lui Pahon, fiului său. Şi-i spuse, cum ştiu mai cu ponturi, din fir în păr toată întâmplarea, apoi începură a se găta de nuntă. Peste scurtă vreme Pahon era ginerele împăratului şi fata împăratului era nevasta lui, iar moşneagul era socru la fata împăratului şi cuscru cu împăratul.

Ar crede cineva, că aci povestea e gata, dar se înşeală, căci d-aci încolo vin minciunile.

Zice că fata împăratului, până era acasă, avea un drăguţ de arap, care era slugă în curtea împărătească. După ce se mărită fata împăratului după Pahon, ea îşi duse şi sluga cea de arap cu sine şi când nu-i vedea Pahon, se sfătuiau în diferite chipuri împreună.

Odată zice arapul cătră ea:

— Tu întreabă pe Pahon în ce-i stă puterea, cu care face el atâtea minuni? Dacă am putea afla, bine ar fi să-i luăm puterile, apoi să fugim amândoi în lume.

— Las’ pe mine, zise ghiolbana, o să aflu eu năzdrăvăniile lui, numai atunci să fii om, să ştii unde să fugim, ca să nu ne dea de urmă.

Astfel se înţeleseră ei în mai multe rânduri.

Odată, şezând cu nevastă-sa la masă numai amândoi, se puse ea cu linguşire să scoată vorba de la el:

— Scumpul meu bărbat, zicea ea, de mult trăim noi împreună, tu bine vezi, cât de tare te iubesc, dar niciodată nu te-am întrebat unde-ţi ai tu puterea de faci atâtea năzdrăvănii, fii bun spune-mi, scumpul meu, în ce-ţi stă puterea?

Pahon, unde să se gândească că doară nevastă-sa vrea să-l înşele, îi spune limpede şi curat din fir în păr toate năzdrăvăniile mărgelei, ba îi arătă şi mărgeaua. Ea se făcu atât de voioasă, ba drăgăstoasă, ba săruta pe Pahon, de gândeai că mai mare dragoste nu-i în lumea întreagă ca între ei.

Trecu multă vreme şi nu mai vorbiră nimic despre mărgea. Odată, însă când vrea să plece Pahon la vânat cu cânele şi cu mârtanul, nevastă-sa îi ţine calea şi mi-l giugiuleşte şi mi-l drăgosteşte şi prinde a-l săruta şi a-l ruga să-i lase ei mărgeaua până deseară, când va veni de la vânat, că-i e urât singură. El unde să-şi aducă aminte de înşelăciune, scoate mărgeaua din şerpar şi o dă nevestei sale, apoi pleacă.

Cum se vede nevastă-sa singură acasă cu mărgeaua în mână, strigă pe arap şi-i arătă, şi-i spune din fir până în păr cum şi ce au de-a face cu mărgeaua. Iar arapul luă mărgeaua în mâna stângă şi cu cea dreaptă îşi făcu trei sfinte cruci, cu toate că era păgân, apoi zise: „Eu doresc ca curţile acestea cum stau, cu noi cu tot să se mute în ţara arăpească dincolo de mare!” Şi într-o minută se ridicară curţile din loc şi zburară ca o pasăre în ţara arăpească, iar în locul lor rămase numai bordeiul cel rău şi moşneagul în el.

Doamne, cum mai plângea bietul moşneag văzându-se căzut aşa de jos din mărirea la care ajunsese.

Seara, când ajunse Pahon acasă, i se întunecă lumea înaintea ochilor, mai căzu ca lovit de trăsnet, văzând numai bordeiaşul cel sărac în locul curţilor de azi-dimineaţă. Nevasta, ca-n palmă.

— Nu ţi-am spus, zise moşneagul, să nu te ridici aşa sus pe la fete de crai şi de împăraţi, că-ţi vor mânca capul? Acum ce folos ai că ai luat pe fata împăratului? Ea s-a dus şi a luat cu sine tot ce aveam; ce amar ne vom şti face? Iată am rămas calici ca mai-nainte! Pahon nu zise deocamdată nimic, apoi după ce suspină una a pagubă, se uită lung la câne şi la mârtan, ca şi când ar fi vrut să-i întrebe ce e de făcut, cânele zise:

— Nu te spăria aşa tare, drag domnul nostru, că de va rândui Dumnezeu iar vei fi bogat cum ai mai fost; vino cu noi.

Şi se luară toţi trei, Pahon, cânele şi mârtanul, du-te, du-te, cânele tot adulmecând încătrău au apucat fugarii. Şi au ajuns tocmai la mare. Dincolo de mare, departe, se vedeau nişte curţi mari chiar cum fuseseră ale lui Pahon.

— Vedeţi curţile acelea? întreabă cânele, acelea sunt ale noastre, care le-a dus arapul cu stăpâna noastră. Până acolo nu-i chip să poată străbate stăpânul nostru, dar noi vom merge; tu, mârtanule, suie-te călare pe mine, că eşti uşor şi eu voi înota cu tine până de cealaltă parte; acolo apoi te voi aştepta pe ţărmure până vei umbla tu prin curţi, că eu mă tem că nu voi putea intra.

Şi aşa făcură. Pahon rămase acolea, iar mârtanul se sui călare pe câne şi înotară până de cealaltă parte. Acolo cânele rămase pe mal, iar mârtanul se ia binişor, numai în vârful picioarelor, cum ştiu mâţele, şi merse până la zidul dimprejurul curţilor, apoi tot umbla, tot cerca mai ici, mai colea, dar de unde să poată sări peste zid, că doară era înalt de nici pasările nu cutezau să zboare preste el. Apoi, după ce văzu că nu-i modru să poată sări, merse la poartă. Aceea era de laţi de brad şi mârtanul îndată fu în vârful porţii şi de acolo în curte. Până colea pe înserate se ascunse în nişte paie, apoi se luă chitiş cătră uşa curţilor. Din întâmplare uşile erau deschise, că era căldură foarte mare. Intră în o sală, apoi în alta, şi tot aşa până era în o casă cu arapul. Acolo intră sub pat şi nu zise nici miau. Tot povesti arapul cu nevastă-sa multă vreme, mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă de Pahon.

— Oare ce o fi făcând Pahon al tău? zise arapul.

— Dar dă-l în bubă, zise hoţomana de femeie, nu mi-l mai pomeni, mai bine scoate mărgeaua să ne jucăm oleacă cu ea.

Şi scoate arapul mărgeaua şi o durigă pe masă cătră coţofana lui, aceea dă să o prindă, dar nu poate şi astfel se durigă jos şi, fiind podelile tare lucii, se durigă chiar sub pat. Atunci mârtanul pune gura pe ea şi ţâşt! afară, în fuga mare.

Arapul nu băgase de seamă că mârtanul a fost aci, nu-l văzuse nici intrând, nici ieşind, deci se pune a căuta mărgeaua pe jos, pe sub paturi, pe sub dulapuri, pe unde numai gândea că s-a rostogolit, hăbăuca de muiere-i purta lumina, că deoarece era întunerec în odaie, de arap se întuneca şi mai tare.

Mârtanul însă tot o fugă ţinu până la câne, apoi, după ce-i arătă mărgeaua, o luă în gură, se urcă pe spatele lui şi înotară la Pahon. El dormea, nu dormea, ca omul necăjit, dar când se apropie cânele de mal, sări drept în picioare şi întrebă:

— Cu bine veniţi? Nu primi însă nici un răspuns; cânele nu putea de obosit, iar mârtanul ţinea gura închisă temându-se să nu scape mărgeaua. După ce ajung pe mal, povestesc lui Pahon toată întâmplarea şi pornesc spre casă.

Dar Pahon îşi aduse aminte că cu mărgeaua în mână e domn, deci zise:

Mărgeluţă, mărgeluţă,
Du-ne l-a noastră căsuţă,
Du-ne iute, cum gândesc,
La bordeiul părintesc.

Şi când gătă vorbele de zis, era înaintea bordeiului: veniră într-o clipită calea ce o făcură pe jos în câteva săptămâni. Acum iar ţinu mărgeaua în mâna stângă şi cu dreapta îşi făcu trei sfinte cruci şi zise:

— Să vină curţile mele, aci, cum sunt! Şi veniră. Adecă ce să vezi? Arapul tot căuta mărgeaua pe sub paturi, înjurând, iar blăstămata de muiere îi purta lumina plângând.

— Da ce căutaţi? întreabă Pahon. Atunci arapul se întoarse să vadă cine-l întreabă, că nu ştiuse nimic despre strămutarea curţilor. Când vede arapul pe Pahon stând cu puşca în spate, cânele cu dinţii rânjiţi şi mârtanul cu ghearele gata de luptă, nu ştiu ce-o fi gândit, atâta însă ştiu, că muierea scăpă lumina din mână de frică şi se stinse, adecă acum era ziuă albă şi numai în jurul arapului era întunerec.

Pahon însă nu le făcu nici un rău, ci-i alungă de la sine pe amândoi, zicând:

— Blăstemat să fie cel ce ş-a lua nevastă care să crede mai pe sus decât el!

Apoi zise mărgelei:

— Du-i de unde i-ai adus, dar fără curţi, numai pe amândoi cum sunt acum. Şi când a gătat de zis vorbele acestea, numai îi văzură ridicându-se în sus şi… unde au ajuns, ce au mai făcut, e treaba lor; destul că Pahon nu s-a mai însurat în veci ci-şi ţinea numai găzdoaie cum îşi ţin şi… Doamne iartă-mă, că era să greşesc; iar când cerea cineva sfat despre căsătorie îi zicea:

— Fata care se ţine mai sus decât tine nu o lua şi de ţi-ar da tată-său cât bine în lume, mai bine rămâi ca mine.

Auzită şi scrisă în Sâncel.


  1. solgăbirău = pretor, prim-pretor în vechea administrație austro-ungară. ↩︎
  2. zgulit = ghemuit, strâns ca un ghem. ↩︎
  3. ciupi = șuviță de păr. ↩︎
✺