Zice că a fost o dată un împărat, gazdă nu tândală, oile lui se vedeau şi se cunoşteau dintre ale altor botezaţi, boii lui erau cei mai frumoşi, în tot satul. Apoi mai departe avea doară ţări întregi, că doară de aceea era el împărat: unele le moştenise de la tatăl său, altele le câştigase el vitejeşte, că-i plăceau bătăile. De la mumă-sa îi rămase mult aur şi argint şi adiamante, putea deci cu drept cuvânt zice că-i bogat cumu-i data. O dată, hai drace, că el face un plug de aur şi merge să are cu el. Arând pe cel hotar, iată vine la el un moşneag:
— Bun lucru, înălţate împărate! moşneagul dete adecă bineţe.
— Bun, da scump, moşule, îi răspunde împăratul, care nu pricepuse cum se cade pe bătrân; se vede că nu ştia bine româneşte, ce de altcum nu-i mirare pentru împăraţi, că doară şi ei au numai un cap, apoi, într-un cap numai, nu pot nici ei băga atâtea feluri de limbi, câte neamuri de oameni au în împărăţie! Deci împăratul, aşa, mai slăbuţ, cum poate el zdrobi româneşte, zise cătră vâj1:
— Moşule, ce gândeşti că ar fi vrednic plugul acest de aur? (împăratul credea că vâjul despre plug a zis: „bun lucru”). Dar vâjul îi răspunse fără pic de gândire:
— Înălţate împărate, de n-a ploua în luna lui mai, nu-i vrednic nici o coajă de mălai!
Cu aceste vorbe merse moşneagul mai departe.
Împăratul se gândi mult la vorbele ţăranului şi le află de adevărate, căci gândise precum era într-adevăr: „De nu va fi ploaie în luna lui mai, de bună seamă că mai mult va fi vrednică o coajă de mălai decât plugul acesta, că din el nu poţi mânca, pe când cu coaja îţi alungi batăr o dată foamea, cât de cât.” Deci se pune împăratul şi vinde plugul cel de aur şi cumpără o moară chiar lângă casă, că moară n-avea până într-aceea şi se gândi, ce să mai împartă el bucatele cu alţii pentru măcinat; mai bine să capete el ceva de la moară! Gândul nici n-a fost rău de altcum.
După ce avea acum şi moară, se gândeşte să se însoare că era holtei cam stătut şi-acum şi-avea cu ce-şi ţinea muierea că doară un împărat are venituri, nu ca noi, dar şi cheltuieli îndoite şi înzecite ca noi, fără îi aduce moara câştig frumos.
Se pune deci şi începe a se cam uita printre cele fete, să vază care ar fi de el. Într-acelea iar se întâlneşte cu moşneagul cel de la arat.
— Bună vremea, moşule!
— Bună să-ţi fie inima, înălţate împărate! Da de unde şi până unde?
— Caut ce nu am, moşule.
— D-apoi să fie într-un ceas bun şi cu noroc, înălţate împărate, dar te rog de una: nu te lăcomi la rang, la neam, la avere, la zburdălnicie; dumitale îţi trebuie o muiere isteaţă; aşa-ţi caută una, care va fi mai isteaţă; nici nu merge dumneata pe la ele, scrie numai cărţi în toate părţile, răvaşe în toate oraşe, că vreai să te însori şi vei lua de nevastă pe fata cea mai isteaţă şi mai cuminte, fie chiar şi dintre oamenii de jos, dintre plugari, apoi să văd eu dacă nu nimereşti bine!
— Bine, moşule, dar cum voi şti eu care-i mai isteaţă?
— O, Doamne, înălţate împărate, scrie în toate cărţile şi răvaşele aşa: că pe aceea o vei lua de muiere, care va veni la palatul Măriei tale mai întâi, dar cum? nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici pe drum, nici pe de lături, nici cu cinste, nici fără cinste!
— Bine, moşule, dară poate-se una ca asta?
— Şi de ce să nu se poată? bată-şi capul cine vrea să fie împărăteasă!
Merge împăratul acasă, face cum l-a învăţat moşul şi aşteaptă în pace văzându-şi de moară, de moşie şi de împărăţie.
Mult şi-au bătut capul cele fete de crai şi de împăraţi, de grofi şi de baroni, de boieri şi de fruntaşi din toate satele şi oraşele împăratului, cum să facă să se mărite careva după împăratul, dar în zadar le fu truda că nu izbuti nici una. Vestea merse până în poporul de rând, şi ce să vedeţi? Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari şi învăţaţi, o fată de ţăran o să ducă la îndeplinire! Chiar a doua zi-şi lepădă toate hainele de pe sine şi se îmbrăcă într-un leşteu2 şi astfel îmbrăcată prinde o vrabie şi-o pune într-un blid, o acopere cu alt blid şi se suie călare pe un ţap şi pleacă astfel călare, cu picioarele pe jos şi merge tot dintr-o margine a drumului până în cealaltă. De cătră seară, ajunge la palatul împăratului şi intră înlăuntru. Toţi încep a râde de călăria şi de mersul fetei, dar mai tare de călăria ei. Împăratul nu râdea, îi plăcea fata, că era frumoasă şi isteaţă şi credea că va fi şi de neam mare. Deci zise împăratul:
— E drept că ai venit cum am zis, numai una tot te strică, să văd cinstea-necinstea, şi dacă şi aceasta ai nimerit-o, încă azi ne cununăm. Fata îi întinse blidele, împăratul ridică cel de deasupra şi vrabia zbârr! zboară ca glonţul, încât împăratul rămânând înmărmurit scapă blidul din mână, de se făcu tot bucăţele.
— Ei bine, draga mea, zice împăratul, acum să-mi spui a cui eşti şi de unde?
— Eu, înălţate împărate, sunt dintr-un sat cu oamenii, fata unui român, plugar, după munca lui trăiesc toţi domnii şi toţi leneşii din împărăţia Măriei tale.
— Prea bine, însă deoarece tu eşti fată de plugar şi eu numai după isteţime te fac împărăteasă, poftesc de la tine ca să te prinzi că nu vei face nici o judecată, că îndată ce ai cuteza să faci şi numai una cât de mică, te alung să mergi îndărăpt, aşa precum ai venit.
Fata se învoieşte şi astfel împăratul o duce la altar numaidecât, şi-l cunună un cinstit părinte, după cum li era legea şi obiceiul, fireşte după ce o îmbrăcară ca pe o fată de împărat, că doară nu ar duce-o la sfânta cununie, colo înaintea icoanelor, Doamne fereşte, numai iaca aşa!
Nu trece multă vreme după cununie şi împăratul trebuie să meargă la bătaie, să ia viaţa la vreo câteva mii de oameni buni de lucru, el care nici la o muscă nu-i poate da viaţă. Împărăteasa rămâne acasă să aibă grijă de una-altă, dară mai cu seamă de moară, apoi afară de aceea câte nu mai are omul de lucru dacă vrea să şi-l caute, că doară lucrul nu mai are sfârşit numai când intrăm în mormântul rece, unde gluma trece.
Într-o zi iară merge împărăteasa să mai vadă de cea moară, că doară nu se putea încrede numai în credinţa morarului. Acolo află pe doi oameni sfădindu-se, un român şi un sas. Românul adecă dusese ceva bucate la moară pe spatele unei mărţine3. Sasul era la moară, şi dusese bucatele în carul tras de doi boi săseşti.
Românul legase mărţina de carul sasului, şi până erau amândoi în moară, aceea fătase şi se trase mânzul sub car. Sasul nu mai poate de bucurie că carul lui a fătat un mânz; nu era chip să-l poată cineva face să priceapă cum că mânzul nu poate fi decât de la mărţina românului, el nu mai da două cu două, că mânzul este al lui, să sub carul lui l-a aflat, că românul n-a adus de acasă decât iapa cu sacul desăgit pe şeauă, iar în urma iepei nu era nici un mânz, decât un sas, care însă era mai mare şi decât iapa, şi deci n-a putut să fie mânzul acelei iepe, şi cine ştie câte nu îndrugă sasul în prostia lui.
Văzând împărăteasa cearta, uită că nu are drept să facă judecată şi zice cătră cei doi pricinaţi:
— Măi oameni buni, plecaţi amândoi în două părţi, care cu ce are; tu, sasule, cu carul tău, şi tu, române, cu mărţina ta; după care va merge mânzul, al aceluia să-i fie, că a aceluia se cade să fie. Fireşte că pricinaşii au trebuit să se supună la judecata împărătesei, dară mânzul naibei, spre năcazul sasului, merse după mărţâna românului. Acum văzând sasul una ca asta, se mânie foc pe român şi pe împăcător, că nu pierduse în viaţa lui nici un proces şi-acum să piardă, şi chiar faţă c-un român, şi înaintea împărătesei! Îndată ce veni împăratul acasă, merse şi-i spuse întâmplarea. Împăratul ascultă pâra sasului până la capăt, apoi îi spuse verde în buze că: „Lege mai dreaptă de cum v-a făcut Măria sa împărăteasa, nici un împărat din lume nu vă poate face”, dară se şi cam năcăji împăratul văzând că nevasta se amestecă în lucrurile lui, fără slobozenie.
De cumva erau pe atunci advocaţi, ce mai ştii, poate aflu vreun paragraf cu care să arate, că carul sasului a fătat mânzul, aşa însă din lipsă de advocat rămase dreptatea pe partea românului, precum o făcuse împărăteasa. Numai atunci se făcu şi românului dreptate, ci cine i-o făcu, era cât pe aci să o păţească cât de rău.
Împăratul chemă pe împărăteasa înainte, îi spuse că mai mult pită şi sare pe o masă nu pot mânca, şi că ea să se gândească în trei zile ce are de gând să-i ceară, că îi va da orice va încăpea pe o căruţă, numai iertare să nu ceară, că iertare nu-i poate da.
Vorba împăratului fu vorbă sfântă. A treia zi dimineaţa, stăteau două căruţe gata de cale dinaintea uşei palatului, într-una să-şi pună împărăteasa câte ceva şi într-una să se urce împăratul să o petreacă până între hotară. Împărăteasa însă nu vrea să primească nimic de la împăratul, zicând că ea n-are ce face cu atâta avere, câtă ar încăpea într-o căruţă, că se îndestulează numai cu cât va putea strânge în braţe. Nu-şi ia deci chiar nimic, fără se pune lângă împăratul în căruţă şi pleacă, poruncind ca cealaltă căruţă să nu vie în zadar cu ei, că ea n-o primeşte nici plină, necum goală! Câţiva miniştri încă o petrecură până între hotară, în altă trăsură, fiind foarte mâhniţi că trebuie să se despartă pentru totdeauna de o împărăteasă atât de isteaţă şi de cuminte, apoi frumoasă, Doamne! După ce ajung între hotară se coboară toţi din trăsură şi începură a-şi lua rămas bun. Deci împăratul o mai întrebă încă o dată:
— Dar vezi, muiere, de cere ceva, că orice-ţi dau, numai iertare, cum ţi-am spus nu pot să-ţi dau, deci iertare nu cere.
Atunci ea zise:
— Înălţate împărate, iertare nu-ţi cer, că nu-s vrednică de ea, dar zici că-mi dai ce voi putea strânge în braţe?
— Dau, iată aud şi miniştrii mei!
Atunci împărăteasa se răpede şi cuprinde pe împăratul în braţe zicând:
— Numai atâta îmi trebuie şi nimic mai mult!
Pacea fu gata. Toţi se suiră în trăsuri şi se întoarseră la palat precum şi veniseră; împăratul şi împărăteasa într-o trăsură drăgostindu-se, iară miniştrii într-altă trăsură, clătinând din cap şi zicând: „Isteaţă şi pace!”
Auzită în Năsăud, când eram şcolar.