Într-o pădure mare s-au întâlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit şi celălalt cătră sfinţit, se prinseră la vorbă.

— Bună ziua, vere! zice unul.

— Să fii sănătos, zice celălalt, dar de unde şi până unde?

Vin din lume
Făcând tot trebi bune;
Şi mă duc în lume
Să fac tot trebi bune,

zise cu îngâmfare unul dintre oamenii cei doi.

— Dar cine eşti tu şi unde mergi şi de unde vii?

— Eu, răspunde celălalt, sunt Mintea, umblu prin lumea asta sucită şi dreg ce strică blăstămatul de Noroc.

— Cum poţi vorbi tu aşa, că eu sunt Norocul?

— Mă gândeam că tu vei fi, că eşti prea îngâmfat.

— Şi de ce să nu fiu îngâmfat? întreabă Norocul, de ce să nu fiu fudul şi sumeţ? Au nu eu fac tot ce-i bun în lumea asta? Bogăţiile cele mari cine le dă oamenilor? Nu Norocul? Muierile cele frumoase cine le dă oamenilor? Nu Norocul? Rangurile şi domniile cine le împarte? Nu Norocul? Dacă toate acestea le face Norocul, trebuie să fiu fudul, că eu sunt Norocul!

— Aşa, aşa, grăi Mintea clătinând din cap, tu faci bogat pe câte-un nemernic, care apoi subjugă şi chinuieşte mulţime de oameni, până ajung eu la el de-l mai mustru puţin: dar orbit de bogăţie nu m-ascultă mai niciodată; tu ridici la domnie pe câte-un tigru setos de sânge… şi alte bazaconii mai faci, apoi zici că fericeşti lumea; vai de lume ar fi, dacă ar fi lăsată numai pe mâna ta! De n-aş merge eu tot în urma ta, câţi oameni sunt atinşi de mâna ta, toţi ar turba ori ar nebuni, numai eu mai ţin câte pe unul în frâu; apoi afară de aceea să nu crezi tu că fără mine poţi îmbogăţi nici baremi pe cineva, necum ferici!

— Nu?

— Nu!

— Hai să ne rămăşim!

— Hai!

Şi se iau amândoi pe drum înainte până ajung la marginea pădurii; acolo dau de-un om, care aduna nişte uscături să-şi ducă de foc.

— Să mă laşi pe mine să mă înţeleg cu omul acela, zise Norocul fudul.

— Bucuros, zice Mintea, înţelege-te cât îţi place!

Şi prinde Norocul la vorbă cu omul.

— Ce cauţi p-aici, măi omule?

— Am venit, bade, după vreo două lemne de foc.

— Unde-ţi este carul? Cu ce ai să le duci acasă?

— Sunt om sărac, nu am car nici coadă de vită la casă: o să le duc în spate.

— Hm! zise Norocul şi nu-ţi sunt prea grele în spate de aci pân-acasă?

— Le uşurează sărăcia…

— Măi omule, uite, aici ai o pungă de bani, mergi acasă, cumpără-ţi car şi boi, vaci şi oi, să ai de dulce-n casă şi să nu mai cari lemne-n spate.

— Dumnezeu te ţină, zise bietul om sărac şi plecă voios pe coastă la vale, punând punga-n mâneca cămeşei.

Când a fost lângă sat, dă de neşte ţigani pescuind într-o băltoacă. El, în loc să-şi ţină drumul, se băgă-n băltoacă şi prinde peşti cu ţiganii. Şi stă până cătră seară. Dar când merge acasă cu câţiva pescuţi, merge însă fără de pungă, căci o scăpase-n băltoacă şi atâta n-a mai aflat-o.

— Dar tu ce vii aşa târziu din pădure, barem adus-ai lemne?

Bărbatul spuse muierei toată întâmplarea: cum s-a-ntâlnit în pădure cu doi oameni; cum unul i-a dat o pungă de bani; cum el venind cătră casă a văzut pe ţigani pescuind în băltoaca de lângă sat şi uitând de pungă s-a apucat şi-a pescuit şi el cu ţiganii, iar punga a pierdut-o în băltoacă.

Auzind muierea toate acestea, era să se prăpădească de supărare şi începu la el:

— Nărodule şi prăpăditule, dacă ai căpătat tu o pungă de bani nu puteai veni acasă să ne cumpărăm vite de jug şi hrană la copii!? Şi mi ţi-l sfădi şi mi ţi-l ocărî numai ca pre el, de gândeai că-n veci nu s-or mai împăca.

A doua zi iar merse omul în pădure: Norocul cu Mintea erau tot acolo. Cum vede Norocul pe om mergând în pădure numai cu săcurea se mânie de gândeai că are să-l prăpădească cum s-a apropia de el; dar Mintea-i zise, nu te înfuria, Noroace, mai bine-ţi mai cearcă o dată norocul cu el, că să mă crezi, el nu e vinovat.

— Cum de vii iar numai cu toporul la pădure? unde-ţi sunt boii şi carul? ce-ai făcut cu banii de ieri? I-ai beut în crâşmă? Ce? Răspunde! zice Norocul înfuriat.

— Să fie cu iertăciune, moşule, zise bietul om; mergând cătră casă cu punga în mâneca cămeşei, am ajuns până la balta de lângă sat; acolo neşte hăramuri de ţigani pescuiau şi scoteau neşte drăguţi de peşti de să tot mănânci din ei. Am lăcomit şi eu, flămând cum eram, să-mi prind vreun pescuţ, să mi-l frig pe cărbuni dacă ajung acasă. Cum am umblat, cum nu, destul că mi-am pierdut punga; de aceea venii iară să duc uscături în spate.

— Na! zice Norocul, îţi mai dau o pungă de bani, mergi şi-ţi cumpără boi şi car şi să nu te mai văd cărând lemne în spate. Dar vezi şi mai prăpădeşte iar banii!

Şi mulţămeşte omul Norocului şi merge tot cu banii în mâneca cămeşii până intră-n sat; acolo, înaintea birtului, se băteau doi oameni beţi; el, nu să-şi caute de cale, intră între ei să-i domolească, să-i împace. Şi unde mi se pun amândoi beţivii pe el şi dă-i, dă-i! până-i sfârtecară toate hainele şi-l bat ca mărul. Scăpând ca printre pene, fuge ca din puşcă oblu acasă, dar punga ca-n palmă, nu-i şi pace!

Muierea cum îl vede bătut şi zdrănţuit, prinde la el:

— Aşa că tu în loc să mergi la pădure s-aduci lemne, în loc să-ncerci doară vei da de omul cel bun de ieri, să te mai miluiască cu ceva, tu umbli prin făgădaie, tu te baţi cu beţivii, prăpăditule, hăbăucule, neghiobule…

— Dar taci, muiere, că doară din pădure vin, iar am căpătat o pungă de bani, dar când veneam cătră casă am aflat pe vărul Culiţă şi pe cumătrul Pahon pricinuindu-se la birt şi-am voit să-i despart, iar ei cam beţi cum sunt, mă bătură şi-mi sfârticară cămaşa, apoi fugind cătră casă, ce mai ştiu eu unde am pierdut punga?!

Nici să fi turnat unsoare pe foc parcă nu s-ar fi bobotit mai tare, de cum s-a bobotit muierea, când a auzit vorbele acestea.

În cealaltă dimineaţă iară plecă omul nostru în pădure, fireşte numai cu toporul pe umăr. Până nu plecă de-acasă, bătutu-i-a muierea perele cum să se poarte de s-ar întâlni cu omul cel bun, cum să se roage de iertare şi, de i-ar mai da ceva, cum să vină sfoară acasă.

Când îl vede Norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr, şi mai zdrenţos decât în celelalte zile şi tot zgâriat, sta să-şi iasă în piele.

— Îmi vine să-l toc în cap, să-l omor, zice Norocul cătră Minte, că încă atâta necaz nime nu mi-a făcut ca mişelul acesta.

— Domoleşte-te, îi zice Mintea, nu el e de vină, ci eu; până nu-l voi adia eu cu mâna, să-i dai tu toată bogăţia lumii acesteia şi tot nu va avea parte de ea. Dacă chiar vrei să cunoşti puterea mea, dă-i acum, o sumă de bani cât de mică şi vei vedea ce spor va face cu ea, că o să-i sar într-ajutor.

Dar Norocul nu se poate răbda să nu ocărască pe bietul om, iar în sfârşit îi dete iarăşi o pungă de bani şi-i zise:

— Îţi mai dau o dată, acum cumpără-ţi măcar şi ştreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încât de aveai cap… puteai să te faci ca un grof.

— Noa vezi aşa, zise Mintea, de-avea cap, tu parcă nu ai auzit zicala:

Cap ar fi, dar minte nu-i,
Ăsta-i lucru dracului!

Şi adie mintea numai cu-un deget pe om şi-ndată se cuminţi omul nostru, sărută mâna moşnegilor şi le mulţămi pentru daruri. Apoi o apucă lin cătră casă, ca oamenii cei cu minte.

După ce ajunge acasă, arătă nevestei punga plină de bani, îi dădu să cumpere de-ale mâncării şi el luă din bani trei sute numărate şi-i puse-n şerpar, să meargă la târg să cumpere car, boi, şi o vacă cu lapte, iar ceilalţi bani îi dădu muierii să-i pună chiar pe fundul lăzii.

După ce mâncară ei împreună, după ce se schimbă cu hainele cele mai bunişoare ce le-avea, plecă la târg să cumpere boi, vacă cu lapte şi car. Când plecă îl învăţă muierea cum să le aducă:

— Bagă de seamă, zice muierea, cumpără şi jug, şi funii la car, boii-i vei prinde-n jug, vaca o vei lega-o-n feleherţul¹ dinapoi, iară tu vei şedea pe feleherţul dinainte şi-i mâna boii încet, să nu se obosească, numai din când în când îi striga la ei: „Ho Bourean, cea Surilă!” apoi din când în când te mai uită şi-ndărăptul carului la vacă; viţelul să-l legi lung de grumaz cu o funie, iară celălalt capăt al funii îl înfăşuri pe lângă grumazul vacii. Bagă bine de seamă, c-aşa fac gazdele.

Şi ascultă omul, apoi îşi făcu trei sfinte cruci, zise un Doamne ajută şi plecă, iar a treia zi intră-n sat şăzând pe feleherţul unui car nou şi strigând:

— Ho, Bourean, cea, Surilă! de feleherţul din dărăpt al carului era legată o vacă şi de grumazii vacii un viţel ca de nouă săptămâni, vinea adică chiar precum îl povăţuise muierea. Părerea de bine a muierii, că a ascultat.

Iar oamenii din sat se mirau de unde el, un sărăntoc, avu atâţa bani odată. Ba se chiar ciudeau şi ziceau:

— Mă, de când a dat norocul de el, parcă e şi mai cuminte!

În sat era plin că el are o mulţime de bani scumpi. Deci, cine avea ceva lucru frumos de vândut, numai la el mergea. El era însă om cuminte, nu cumpăra toate nimicurile, ci numai de ce avea neapărată trebuinţă.

Într-o zi, el era la ogor, cu boii şi cu plugul lui, copilul cel mai mărişor ca de şase ani mâna boii la jug. Era chiar într-o miercuri, parcă amu văd, zi de post. Acasă la muiere merg doi ţigani c-un peşte cât un copil de trei ani.

— Cumpără, jupâneasă, peştele acesta de la noi, că e prea bun, noi nu ne-ndurăm să-l mâncăm, dă-ne ce ni-i da pe el şi să-l mâncaţi sănătoşi.

Muierea cumpără peştele şi-l spintecă să facă mâncare din el. Adecă când îl spintecă: zupp! o pungă de bani din foalele peştelui.

— Ăsta nu fu scump peşte, zise muierea şi puse punga bine.

După aceea nu trecu vreme de un ceas bun şi vine la ea o muiere beată c-o traistă de făină:

— Tu, Măriucă, dă-mi două groşiţe pe făina asta, îi da-o la purcei ori la vacă, iar baba Todora ş-ar stâmpăra inima c-oleacă de rachiu.

Nevasta numai să se vadă scăpată de Todora cea beutoare îi dădu două groşiţe² pe făină şi-o goli în lăturariul porcilor. Adecă şi din făină huzdup! o pungă cu bani.

Dacă veni bărbatul acasă îi spuse muierea toată întâmplarea, iară el răspunse:

— Pungile acelea ale mele au fost şi-ale mele sunt iară, că aşa a fost hotărât, ceea ce a căzut din peşte o pierdui în baltă colo pescuind, peştele a mâncat-o, ţiganul l-a prins, dară Dumnezeu l-a-ndemnat pe ţigan să vină la noi cu peştele, iar pe tine să-l cumperi; punga cea din făină, numai aşă a putut ajunge acolo: când cercam să despart pe beţivii ceia la birt, ei îmi sfârticară cămaşa şi eu pierdui punga; Tudora cea beţivă cobora treptele cu traista cu făină pe umăr, ea a aflat punga şi-a ascuns-o în făină. Beată fiind a uitat de ea, acum nemaiavând pe ce bea, ţi-a vândut ţie punga cu făină cu tot pe două groşiţe: ieftină făină! Dar punga a mea a fost şi la mine a venit iară singură. Să mulţumim numai lui Dumnezeu de darurile cu care ne-a învrednicit.

În scurtă vreme adunară loc mai mult decât un grof, că dezlegară pungile şi tot cumpărară şi cumpărară, iar oamenii ziceau:

— Pe acela ştiu că l-a păscut un noroc. Iară muierile, ca mai sfătoase, adăugau: Norocul şi cu Mintea vreau să-l facă domn cu puterea. Şi ele aveau dreptate!

Cine o ştie mai departe, eu nu-l opresc, spună-o, că eu atâta o-am auzit, cât v-am spus-o.

Auzită şi scrisă în Rodna Veche.

---

1. feleherț = crucea carului, ciaclău. ↩︎
2. groșiță = monedă străină de argint, care a circulat și în țările române. ↩︎