Zice că era odată un om, om cu stare şi cu socoteală, după cum se mai află şi astăzi câte unul ici-colea, el îşi avea vituţele sale, moşioara sa, căsuţa sa, cu un cuvânt, avea ce-i trebuia. Un năcaz însă avea şi el ca toţi oamenii, că bag-seamă om fără nici un năcaz şi iarnă fără frig nu se poate. Năcazul şi supărarea lui era aceea că n-avea copii. Şi se ruga bietul om zi şi noapte, se ruga în coate şi în genunchi să-i dăruiască Dumnezeu copii, dar în zadar, că tot nu i se împlinea rugarea. Era cât pre aci să piardă şi nădejdea, ba-şi făcuse şi cântec:
Doamne, Doamne!
Mult zic Doamne,
Dumnezeu gândeşti că doarme
Cu capul pe mânăstire,
Că de mine n-are ştire.
O dată, cum mergea el gândindu-se la bucuria oamenilor cu copii şi la nefericirea lui, se întâlneşte cu Dumnezeu şi cu Sfântul Petru.
— Dar unde mergi, măi omule? îl întrebă Dumnezeu.
— O, Doamne! Mă duc să mă prăpădesc de năcaz, răspunse omul.
— Şi ce năcaz ai, omule? Spune-mi ce doreşti, căci eu îţi pot împlini orice poftă a ta. Ce-ai vrea ca să ai?
— Copii, Doamne! Copii aş vrea să am!
— Şi ce ai mai vrea să ai?
Iar Stan, că aşa-i era numele, răspunse şi-a două oară, că copii ar vrea să aibă.
— Te mai întreb o dată, omule, zise Dumnezeu. Ce-ai mai vrea tu să ai?
Iar Stan răspunse şi a treia oară că copii ar vrea să aibă.
— Bine, zise Dumnezeu, copii să ai după cum ai cerut tu.
Şi se duse Stan acasă; adecă ce să vezi? şi casa şi curtea îi era plină de copii; nici mai mulţi nici mai puţini decât o sută de copii află el acasă, care toţi îi ziceau tată şi-i cereau de mâncare. Acum dă-le, Stane, de mâncare, dacă ai de unde! Se puse omul meu pe gânduri: cu ce să hrănească atâta amar de copil? Vându tot ce avu pe lângă casă şi cumpără tot fărină, apoi se duse în lume să le câştige hrană.
Mergând el prin această sâcreată1 de lume mare, ajunse seara la o stână, lângă o pădure mare. În staur2 erau câteva mii de oi, iar în comarnic3 vreo doisprezece păcurari unul mai lat în spate decât celălalt.
— Bună seara, feciori, zise Stan intrând în comarnic.
— Să fii sănătos, bade, răspunseră ciobanii, apoi îi puseră scăuneciu să şadă, ca la om strein, şi începură a vorbi mai de una, mai de alta, până Stan le spune că el a luat lumea în cap să câştige de mâncare la cei o sută de copii. Păcurarii încă-i povestiră că lor le merge bine, că oile au păşune destulă, dar s-a învăţat un trăsnit de zmeu şi în toată noaptea fură câte trei oi.
— Oh, zice Stan, şi voi nu vă puteţi apăra de el?
— Nu, răspunseră păcurarii.
— Haidaţi să ne tocmim; ce-mi daţi să vă mântuiesc de el?
Şi se tocmiră să-i dea a treia parte din toate oile, dacă va fi harnic să alunge pe zmeu de la turmă.
Acum se puse Stan la pândă, în staur, în mijlocul oilor, de bună samă după ce cinară un balmoş păcurăresc. Colo cătră miezul nopţii veni zmeul şi dă să intre în staur, dar Stan îi strigă răstit:
— Mai încet, mă! Ce vrei să faci?
Dară foruitul4 de zmeu râse cu hohote şi zise:
— Cine eşti tu, care vrei să mă opreşti să nu intru în staur?
— Eu sunt Stan Bolovan, care mănânc pietri şi carne de zmeu, dar tu cine eşti?
— Eu sunt zmeul, dar dacă tu zici că mănânci pietri şi carne de zmeu, hai să ne cercăm puterile.
— Nu-mi pasă, zice Stan, să vedem dară care din noi va putea stoarce apă din piatră?
Şi apucă zmeul un bolovan mare şi tot îl sfarmă în mână, dar nu ieşi pic de apă din el; atunci apucă Stan un bruş de caş ce-l avea în traistă şi cum îl strânge începe a-i curge zărul printre degete.
— Noa, vezi zmeule, aşa să faci tu, dacă eşti tare? Iar zmeul răspunse:
— Cunosc că eşti mai tare decât mine, dar ştii ce? Hai la noi slugă, că mama de multă vreme tot cearcă doară va afla o slugă tare ca tine.
— E bine, zise Stan, şi ce simbrie îmi vei da pe un an?
— Eu, răspunse zmeul, îţi dau o desagă de bani de aur.
Târgul fu gata. Stan intră în comarnic la păcurari şi le spuse că de zmeu i-a mântuit pe vecie, dar ei să facă bine şi să ducă partea lui de oi la el acasă, să nu-i moară copiii de foame, că el a intrat în slujba zmeului pe un an de zile. Păcurarii se legară că-i vor duce oile acasă până într-una, ceea ce şi făcură, că vedeau cu cine au de lucru, iar Stan merse cu zmeul acasă. Pe atunci anul era de trei zile.
Când ajunseră acasă aflară pe mama zmeului cu trei căldări cu apă fierbinte, ca să opărească oile ce le va aduce zmeul. După ce intrară în casă, spuse zmeul bătrânei, numai la ureche, ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stână, care e aşa de tare de scoate apă din piatră.
— Şi cine e acela Stan Bolovan? întreabă zmeoaica.
— Iată! L-am băgat slugă pe un an, aici e.
— Bine, zise zmeoaica, bine, să vă cercaţi puterile, să văd care sunteţi mai tari!
Şi se apucă zmeul şi-şi aruncă buzduganul cel de nouăzeci şi nouă de măji cale de o poştă. Apoi zise cătră Stan:
— Noa, Stane, haida după buzdugan şi să vedem tu până unde-l vei putea arunca!
— Să cercăm, zise Stan, dar să ne luăm merinde barem pe trei zile, că eu vreau să-ţi arăt ce pot! Şi-şi luară merinde şi se puseră la drum şi du-te, du-te, până deteră de buzdugan. Acolo Stan nu mai putea de obosit, deci se puse să şadă pe buzdugan.
— Dar ce faci, Stane, întreabă zmeul, nu mai dai?
— Ba dau îndată, răspunse Stan, numai aştept oleacă până ce trece luna, să n-o nimeresc cumva s-o stric, ori să-ţi rămână buzduganul pe-acolo, că chiar în lună am un frate faur, de ţi-l prinde ştiu că nu-l mai vezi.
— Ba, zice zmeul, decât să faci atâta pagubă, mai bine lasă că dau eu şi pentru tine.
— Cum vrei, zise Stan, iar zmeul luă buzduganul şi-l aruncă îndărăpt acasă. O zi era trecută.
Seara spuse zmeul mamei sale toată întâmplarea şi se mirară grozav de puterea lui Stan cea mare.
A doua zi îi mână zmeoaica după apă. Fiecare luă câte o piele mare de bivol cusută ca burduful, că în de acelea aduceau apă, alte vase n-aveau. Când ajunse la fântână, zmeul umplu pieile amândouă cu apă şi dă să plece. Dar Stan zise:
— Ho! ho! cine să care atâta apă în toate zilele? Dacă-ţi sunt slugă, voi să te slujesc cu dreptate. Şi scoase Stan cuţitul din şerpar şi începu a brăzda locul în giurul fântânei.
— Ce faci, bre? întreabă zmeul.
— Ce să fac, zice Stan, voi să duc toată fântâna odată!
— Ba lasă-te, zise zmeul, mai bine duc eu şi burduful tău, numai nu strica fântâna; că o avem de la moşi-strămoşi.
— Cum voieşti, zice Stan, numai să nu zici, că nu te slujesc pe dreptate.
Două zile trecură. Seara iar povesti zmeul mamei sale de toată întâmplarea şi se mirară amândoi de puterea lui Stan.
A treia zi, îi trimise zmeoaica după lemne; după ce ajunseră la pădure, zmeul rupse un copaciu din rădăcină şi dă să plece cătră casă. Stan însă tot lega la viţe de curpen una de alta, să facă, drag Doamne, funie din ele şi să facă nu ştiu ce lucru mare cu ele.
— Ce faci, Stane? întreabă zmeul.
— Ce să fac, răspunse Stan, doară numai n-am nebunit să merg cu vreascuri acasă ca ţiganii, eu vreau să duc cu o cale toată pădurea acasă, să nu zici că nu-s slugă cu dreptate!
— Ba, zice zmeul, una ca aceea n-o fi, să scoţi tu din pământ astă dragă de pădure toată o dată, mai bine duc eu şi pentru tine un copaci!
— Cum vreai, zice Stan, numai să nu zici că nu te-am slujit pe dreptate!
Şi luă zmeul încă un copaci în spate şi mergea gâfâind cătră casă, iar Stan mergea îndărăptul lui, duhănind ca un domn. Trei zile trecură, anul era împlinit. Veni rândul să-i dea o desagă de galbini. După cină însă zise zmeoaica cătră zmeu:
— Mă, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, când doarme, şi-l loveşte cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? Chiar în frunte, să piară că şi de-atâţa bani ce-i dăm îmi pare rău, dar mai rău îmi pare de voi şti că scapă sănătos din casa mea, c-atunci nu mai cutezăm a ieşi de-aci de frica lui.
Stan ascultase la uşă, dar nu se înspăimântă, ştiind că zmeul e prost ca miezul nopţii. Deci merse în casa lui şi culcă în pat un butuc mare de lemn, apoi, după ce-l acoperi bine cu ţolul se băgă sub pat. Colo cătră miezul nopţii vine zmeul şi dă de vreo câteva ori cu sabia în butuc, crezând că s-a văieta de durere, apoi mai în urmă dete cât putu de tare cu buzduganul şi merse voios la mumă-sa.
— Noa, da omorâtu-l-ai?
— L-am şters dintre cei vii, răspunse zmeul.
Adecă dimineaţa, spre mirarea lor Stan se scoală întinzându-se şi căscând o gură de gândeai că vrea să-i soarbă.
— Dar cum te hodinişi astă-noapte, Stane? întreabă zmeoaica.
— Mulţam de întrebare, stăpână, bine, numai cât am visat ca şi când m-ar fi muşcat nescai pureci şi parcă peste frunte mi-a trecut un şoarece.
Şi nu se puteau destul mira de tăria lui, deci zise zmeoaica:
— Te-ai purtat bine, fătul meu Stane, ţi-ai împlinit anul foarte omeneşte acum aci ţi-e simbria, o desagă de galbini, poţi merge acasă şi să-i foloseşti în pace.
Dar Stan bine vedea că zmeul cu mumă-sa îi duc frica, deci zise hotărât:
— Eu gândeam că barem doi-trei ani să slujesc la voi, să am cu ce merge acasă la copilaşi, numai cu atâta agonisită ce voi şti eu face cu o sută de copii? Băgaţi-mă slugă baremi pe un an încă.
Dar zmeul cu mumă-sa atâta frică ştiau de Stan, încât se hotărâră a-i da şi două şi trei perechi de desagi cu galbini, numai să se vadă scăpaţi de el, deci zise zmeul:
— Stane, îţi dăm două perechi de desagi pline cu galbini, numai mergi şi ne lasă în pace. Dar Stan nu se învoi.
— Auzi, Stane, zise zmeoaica, îţi dăm trei părechi de desagi plini cu galbini, numai fii bun şi ne lasă în pace, că nu mai avem lipsă de slugă.
Stan ce cugetă puţin apoi zice:
— Fie, dacă-mi daţi trei părechi de desagi plini plinuţi cu galbini de aur, atunci plec, dar să mi-i şi ducă zmeul până la mine acasă. Şi se învoiră. Zmeul luă trei părechi de desagi plini cu galbini în spate şi merse după Stan. Dar zmeul aşa greu sufla de greutatea poverii încât, când sufla, Stan mergea fuga înainte, ca suflat de-un vânt pogan; când îşi trăgea zmeul răsuflarea, Stan iar venea îndărăpt tras de răsuflarea lui. Tot mergea zmeul şi tace mult timp, dar o dată nu se poate răbda să nu întrebe pe Stan:
— De ce fugi tot înainte şi vii iar îndărăpt?
Iar Stan răspunse:
— Să pot aş zbura până acasă, dar văd că nu te poţi ţinea de mine şi-mi vine să mă întorc la tine, şi numai una să-ţi dau cu pumnul în frunte, să te învăţ cum ai de mers pe drum când eşti cu mine pe cale.
Zmeul tremura şi mergea după Stan.
Când erau aproape de casa lui Stan, ieşiră toţi copiii în calea lor, zbierând de foame.
— Ce zic copiii aceia, întreabă zmeul pe Stan.
— Iată, răspunse Stan, copilării de-a lor, zic c-ar mânca carne de zmeu!
Atunci zmeul aruncă desagii jos şi… du-te, copile! Ce-o fi spus la mumă-sa nu mai ştiu, atâta ştiu, că din minuta aceea copiii lui Stan nu se mai văietau de foame. Mulţi din ei vor fi murit de-atunci, că doar e de mult, dar care n-au murit încă, aceia şi azi trăiesc.
Auzită de la un primar din Reteag şi scrisă în Deva ca pedagog.
- săcret = despre locuri, case: nelocuit, pustiu; afurisit, blesteme. ↩︎
- staur = staul, adăpost, grajd (pentru oi). ↩︎
- comarnic = colibă mică în care locuiesc ciobanii la stână; umbrar pentru ciobani. ↩︎
- foruit = cel care foruie, suflă cu zgomot pe nări. ↩︎