Zice că odată au ieşit din şcoalele cele mai mari trei dieci¹ foarte învăţaţi, unul era doctor, care da zile la cine vrea Dumnezeu şi i le lua de la care vrea el; al doilea era procatăr², adecă încurcător de trebi, sporitor de pricini; iar al treilea era şolomonar³, care făcea călindare, adecă hastronom.

Toţi trei au plecat prin cea lume mare să-şi câştige pânea de toate zilele.

Mergând ei toţi trei şi mai sfătuindu-se d-ale lor, ajung seara într-un sat românesc. Se uită, că oare unde şade o gazdă mai bunişoară, ca să-i poată omeni cum se cade; că ştiau că românul nu-i lasă să meargă în cap de noapte nicăiri, să nu li se întâmple ceva, mai ales fiind streini; ştiau şi aceea, că dacă stăpânul casei unde vor intra va avea şi numai un bruş de mămăligă, nu-l va mânca fără ei; ştiind omenia românului, aveau să-şi aleagă unde să dea de-o gazdă cum e data, că de inima lui nu se mai îndoiau.

Văd ei o casă frumoasă în jurul căreia mai vedeau de-ale găzdăşagului, şura ocolită de stoguri, grajduri mari în uşa cărora grămezile de gunoi erau cât stogurile de lângă şură de mari, semn că grajdurile nu erau goale; mai văd cosceiul cel mare de leţi, prin care nu se vedea ziua pe nicăiri, decât numai cucuruz.

— Aci e de noi, zise doftorul.

— De bună seamă, îi răspunde procatărul. Toate seamănă a găzdăşie, a stare bună împreunată cu socoteală, adause solomonariul. Aici intrară.

Stăpâna casei îi primi foarte bine ca pe nişte bieţi călători osteniţi. Nu mult după aceea vine şi gazda acasă de la câmp. El încă se bucură de bieţii drumari şi spune boresei⁴ să aducă cină pentru toţi. Boreasa ascultă cu bucurie porunca şi începe a aduce: pe-un cârpător mămăliguţă fierbinte de ieşeau abori din ea, iar la umbra ei puteai bate coasa cu voia cea bună, de mică ce era, într-un hârdău lăptişor de la Suroaia, Joiană, Marţolea şi Vinereană; apoi pe-un blidişel de lemn un moşinoi de brânză de oaie şi într-o tigaie ca de-o jumătate de mierţă tocană de carne de berbece îndoită cu ceapă.

După ce erau toate gledă⁵ pe masă, mai întâi fac trei cruci, zic un „Tatăl nostru” şi dau ocol unei glăjuţe plină cu horincă de bucate, colea îndulcită cu miere de stup (la noi zic la zahăr „miere de trestie”).

Gazda casei cu căsenii şi cu lucrătorii mâncă din toate bucatele, cum se mâncă bucata bună când eşti flămând, dar diecii noştri nu prea, căci doftorul le spuse ungureşte — ca să nu priceapă gazda — că toţi trebuie să moară câţi vor mânca seara mămăligă cu atâtea amestecături. Doamne, şi cum ar fi mâncat ei, mai pogan doară decât gazda, ci se temeau de moarte, că doftorul pricepe la de astea de-ale beteşugului şi de-ale morţii! În deşert cercă bătrânul casei a-i dumeri că nu-s otrăvite şi pot mânca, ei după sfatul doftorului, nu mâncară mai nimica.

După cină, se dau la culcare, că, până nu se face ziuă trebuie să fie-n tălpi. Găzdoaia aşterne diecilor în casă, ci solomonariul zice că ei vor dormi afară, că e bine şi e cald destul. Iar se cearcă gazda a-i îndupleca să-l asculte şi să rămână în casă, că peste noapte poate da un viscol, cu vânt şi cu ploaie, dar solomonariul zice că nu se poate, că doar el ştie umblarea vremii vremilor, că aia-i învăţătura lui şi rămân afară.

— Bine, zice gazda, numai eu ştiu că va ploua.

Încă înainte de miezul nopţii sunt siliţi diecii a se trage sub părete, dar şi-acolo îi boteză ploaia, strigă la gazdă să-i lase-nlăuntru. Acela, bun, îi lăsă, dar unde să se poată răbda să nu le zică:

— Spusu-v-am? iată vă plouă!

După ce se făcu ziuă, mirarea doftorului fu mare, că nici barem unul nu era mort, ba nici capul nu-i durea, ci se apucară din nou de mămăligă şi, hai la lucru! Era năcăjit doftorul că nu i se împlinise prorocia, deci întrebă pe gazda casei:

— Dar pentru Dumnezeu, cum de nu vă bolnăvirăţi de-atâtea amestecături ce mâncarăţi aseară?

Acela-i răspund curat:

— Domnule fălceriu, atunci ne-om bolnăvi când n-om avea ce mânca; dar până vom avea de-acestea, din altă parte să nu ne vină boala, dar din pricina mâncării stau bun că nu ne va veni.

— Dar n-ai fost dumneata bolnav nici odată?

— Ba am fost, domnule, o trăsnită de măsea m-a durut de două ori trei zile, până n-am avut încătrău, fără a trebui să o scot; ba odată am avut şi-un junghiu, două zile nu m-am mişcat de după cuptor de răul lui şi tot horincă de drojdii am pus pe el, de atunci, mulţam Doamne, nu mi s-a mai scurmuzuit⁶.

— Dar de unde ai ştiut dumneata aseară că va ploua? întreabă solomonariul, cât de limpede mai era ceriul?!

— Hm, zice ţăranul, nu văzuşi dumneata vaca mea Suraie, că n-a vrut să se culce afară, ci s-a băgat sub coperiş; ea prevestea vijelie! Apoi şi scroafa a intrat aseară în coteţ cu paie în gură. Ele nu mă minţesc niciodată!

— Bine, zice procatărul, dacă cuptorul ţăranului e mai mare doftor decât tine; şi dacă vaca şi scroafa lui sunt mai mari hastronomi decât tine, atunci în astă ţară nu-i de noi. Eu credeam, că de s-a împlini vorba doftorului, am să fac astăzi câteva testamente, dar aşa, hai să plecăm de-aci.

Şi s-au dus, dar nu toţi trei laolaltă, ci se împrăştiară cu învoirea, că peste un an iar să se întâlnească colo, la crucile drumului, să vadă care va veni mai bine şi pe ce cale. Doftorul merge pe o cale, solomonariul pe alta şi procatărul pe altă.

La anul iar se întâlnesc, după cum le fu vorba.

— Dar cum aţi mai umblat, fraţilor?

Unul rău, altul nu prea bine şi al treilea, printre ele.

— Ştiţi ce? zice procatărul, cu dreptatea nu-i de a trăi în lumea asta rea; haidaţi, doară vom putea trăi cu cânia. Azi e târg în oraşul cutare, bâlciu mare, numai un ceas de departe până acolo; haidaţi să mergem într-acolo!

— Bine, răspunde tovarăşii şi plecară.

*

Aproape de oraş dormea un popă într-un şanţ, ţinând în mână căpăstrul unui măgar ce păştea lângă el; poate că era cam beat sfinţia sa, ori doară numai obosit de cale. Procatărul ia căpăstrul de la măgar din cap şi dă măgarul, fără căpăstru, la ortaci să-l vânză, iară el îşi băgă capul în căpăstrul măgarului şi se culcă jos lângă popă. Ortacii lui merg în târg şi vând măgariul numai decât cu 25 florini şi se pun în calea procatărului să împartă banii.

Se trezeşte popa:

— Da ce-i, fiule, ce-i cu dumneata de stai în căpăstrul măgariului meu?

— D-apoi, părinte, m-a fost blăstămat un om, pe care-l înşelasem, să mă fac măgar şi chiar azi mi s-a împlinit canonul; poate nu te-am ascultat cum se cade, dar te rog să fii iertător.

— Hm, hm, fiule, ce slujbă ai avut până a nu te face măgar la mine?

— Procatăr, cinstite părinte!

— Hm, mare domn! şi vezi ce-ai fost ajuns? iartă şi dumneata că poate nu te-am hrănit totdeauna cum s-ar fi căzut, poate că te-am şi mai bătut, când eram cam şumăn, când mă cam îmbătăm, vezi dumneata, cum e datina noastră câteodată; aici ai cinci florini să poţi merge cinstit acasă, dară să nu mai greşeşti, să nu mai înşeli, fiule, pe nime, că iar te face Dumnezeu măgar!

Se despart cu sănătate bună şi-şi caută fiecare de cale.

Procatărul se întâlneşte cu cei doi ortaci şi împart banii, iar popa, cum intră în târg, dă de măgar şi-l cunoaşte.

— Vezi, fiule, zice popa plecându-se la urechea măgarului, nu ţi-am spus să nu mai înşeli pe nimeni, că te face Dumnezeu iar măgar? N-ai ascultat, acum rabdă!

Măgarul scutură din cap şi popa credea că-l pricepu.

*

După ce se întâlniră cei trei ortaci, se gândiră la de ale mâncării.

— Să ne cumpărăm ceva de mâncare, zice solomonariul.

— Da, răspunde doftorul, bine ar fi, că eu nu mai pot de foame.

Dară advocatul îi înfruntă:

— Măi, nu-i de prădat banul, vedeţi cu câtă trudă se câştigă, să fim păstrători, dacă voim să ajungem la ceva; cu bani toţi nărozii ştiu mânca şi bea, ian să încercăm doar vom putea mânca de-afetea⁷! Haideţi cu mine!

Mergând toţi trei se-ntâlnesc cu o fetiţă, care ducea o coşarcă cu pită pe cap.

— Tu fetiţă, zice advocatul, n-ai vrun răsunoi⁸?

— N-am aci, domnilor, ci acasă chiar am doară două; dacă poftiţi deloc ’s aci cu ele.

— Du-te şi le adă, zice advocatul, îţi vom avea noi grijă de coşarcă până vii cu ele.

Fetiţa, unde să-i plesnească prin minte că domnii vreau să o fure, lăsă corfa cu pita jos şi merge tot într-un suflet acasă după răsunoaie. Dară până ajunse ea cu răsunoaiele îndărăpt, ia drace domni, dacă ai de unde! Ei duseră frumuşel coşarca cu pitele la crâşmă şi începură a se gândi de carne, că pită aveau destulă. Plângea fetiţa, ci-n zadar!

— Să vedem de carne, zice advocatul.

— Să cumpărăm un funt⁹ ori doi, zise solomonariul.

— Să cumpărăm, zice doftorul.

Dară advocatul răspunde:

— Ba cumpere… acuşi eram să vă spun cine. Du-te, mă, zice cătră un ortac, mergi iute cu ţedula asta la măcelarul şi adă-ne zece funţi de carne!

Cela merge şi aduce carnea, că doară ţedula era scrisă în numele pârcălabului de la temniţă.

Acum numai vin le mai trebuia, ca să poată prânzi domneşte, dar advocatul nu voia să dea bani nici pe vin.

Merge el însuşi la crâşmăreasă cu trei glăji¹⁰:

— Jupâneasă, să-mi dai dintr-o bute trei feliuri de vin.

— Cum, dintr-o bute trei feliuri de vin? Nici n-am mai auzit una ca asta, necum să fi văzut cândva?

— Ei, apoi ce crâşmăriţă eşti dumneata, dacă nici atâta nu poţi şi nu pricepi la lucrurile crâşmăreşti? Hai să-ţi arăt!

Merg amândoi în pivniţă. Procatărul umple pe cep o glajă:

— Un fel de vin, jupâneasă!

— Bine! Face o gaură în doaga de-a dreapta, umple de acolo o glajă.

— Alt fel de vin, jupâneasă!

— Bine, domnule!

— Acum vino jupâneasă şi astupă gaura cu degetul până voi afla un stupuş¹¹, ca să astup huda.

Jupâneasa ascultă.

Mai face o gaură cu sfredelul şi în doaga stângă, de-acolo umple a treia glajă.

— Trei soiuri de vin, jupâneasă.

— Trei, domnule, ci te rog grăbeşte, că cură vinul.

— Bine zici, dar placă şi astupă o leacă cu degetul şi gaura asta, până caut stupuşe la amândouă.

Muierea nu se putea lăsa de pagubă, să-i curgă vinul în pivniţă, şi astupă cu degetul crezând că domnul procatăr nu s-a duce dracului, să o lase târşită pe bute, ci o păţi. Domnia-sa merse frumuşel cu trei glăji pline cu vin roşu ca sângele, iar ea cine ştie cât o fi stat acolo astfel, până o fi dat de ea vrun om mai de omenie decât domnul acela.

Astfel, cu cânia, îşi făcură bani, pită, carne şi vin; cine ştie cât or fi putut-o duce pe asta cale? Cine-o ştie mai departe, spună-o, că nu-l opresc!

Auzită şi scrisă în Reteag.

---

1. diac = scriitor de cancelaria domnească și slujbaș al vistieriei din Țările Române. ↩︎
2. procator = apărător, avocat. ↩︎
3. solomonar = astronom care prevestește vremea și face calendare. ↩︎
4. boreasă = nevastă. ↩︎
5. gledă, glidă = linie. ↩︎
6. scurmuzuit = (despre o durere fizică), a se manifesta, a ieși la iveală, a se răscoli. ↩︎
7. de afetea = de pomană; în zadar, degeaba. ↩︎
8. răsunoi = aluat ras de pe vasul în care s-a frământat pâinea; colăcelul făcut din acest aluat. ↩︎
9. pfund, funt = unitate de măsură a greutății, egală cu circa 0,5 kg sau (regional) cu 0,25 kg. ↩︎
10. glajă = cană. ↩︎
11. astupuș = dop. ↩︎