A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat, care a avut trei fete, dintre care cea mai mică aşa era de frumoasă, de gândeai că-i ruptă din soare, cu păr galbăn ca aurul; în aceea ţară deodată s-au trezit că nu mai au nici soare, nici lună, nici stele, nu se ştia unde sunt; au văzut numai că nu sunt. Odată deci împăratul dă de ştire că cine le va aduce, va căpăta pe una din fetele lui şi drept zestre a treia parte din împărăţie. Mulţi au şi plecat dar nu s-au mai întors.

Era pe vremea aceea o babă bătrână, care a mers la împăratul şi i-a zis:

— Înălţate împărate, eu aş avea trei feciori, care vor aduce soarele, luna şi stelele.

— Bine, zise împăratul, să vedem!

— Înălţate împărate, răspunse baba, să-mi dai trei pâni, pânză de trei cămăşi, aţă şi ac ca să le cos.

Împăratul i-a dat ce-a cerut, şi după ce-a mers baba acasă a născut seara un prunc şi i-a pus numele Serilă. Cum l-a născut s-a şi dus.

La miezul nopţei a născut altul şi i-a pus numele Miezilă. Cum l-a născut s-a dus şi acesta.

Dimineaţa a născut pe-al treilea şi i-a pus numele Zorilă. Cum l-a născut s-a dus şi el.

Ziua următoare baba s-a grăbit să le coasă cămăşile, dar până de seară nu le-a putut găta de tot. Când colea pe la apusul soarelui vine Serilă şi zice că-i e somn.

— Culcă-te dragul mamei, aci în pat şi te odihneşte.

— Bine, mamă, îi răspunse el, dară să mă scoli îndată, să nu dea frate-meu Miezilă preste mine dormind, că ne batem amândoi.

— Fii pe pace, zise baba.

Pe la miezul nopţii a venit Miezilă, care a găsit pe mamă-sa cosând, şi zise şi el că-i e somn.

— Culcă-te, dragul mamei, aici în patul acesta, îi zise baba, arătându-i alt pat, şi te odihneşte.

— Bine, mamă, dară să mă scoli îndată, să nu dea frate-meu Zorilă preste mine, căci ne batem amândoi, îi întâmpină Miezilă.

— Fii pe pace, îi zise baba.

Tot cu aceste cuvinte a venit în zori de ziuă şi Zorilă şi s-a culcat în al treilea pat. Până atunci baba a fost gătat cămăşile de cusut şi a tot aşteptat să i se scoale feciorii, căci acum erau mari, dară ei nu s-au sculat. Când fu pe la prânzul mare, toţi trei se pomeniră în aceeaşi clipă şi văzându-se unul pe altul, săriră toţi trei din pat şi se puseră la bătaie. Baba neştiind ce să facă pentru ca să-i împace, a aruncat între ei cele trei cămăşi.

Fiecare şi-a luat pe a sa şi aşa s-au împăcat. Atunci baba le spuse:

— Dragii mei, nu pentru aceea v-am născut eu pe voi, ca să vă bateţi laolaltă, ci pentru altceva. Ascultaţi: împăratul nostru are trei fete, şi de veţi aduce voi soarele, luna şi stelele, o să le căpătaţi de muieri, rămânând voi împăraţi după moartea lui. De vreţi să încercaţi, mergeţi la împăratul şi-i spuneţi, dar încă odată vă spun să vă împăcaţi bine, că cu sfada nu veţi merge departe. Vreţi?

— Vrem! răspunseră toţi trei.

Au mers dar la împăratul şi i-au spus că ei sunt hotărâţi să ia lumea-n cap şi să aducă soarele, luna şi stelele.

— Bine, le zise împăratul, dar toţi trei vreţi să mergeţi?

— Toţi trei, fu răspunsul.

— Atunci, zise împăratul, ţinându-mă de făgăduinţa mea, de veţi izbuti, am trei fete şi vi le voi da vouă, dimpreună cu împărăţia mea după moartea mea. Dar să văd cum vă cheamă?

— Pe mine mă cheamă Serilă.

— Pe mine Miezilă.

— Iar pe mine Zorilă, ziseră fraţii.

— Îmi place de numele vostru, răspunse împăratul, dar eu zic că numele celui mai mic să fie Aripă-Frumoasă. Ascultaţi-mă pe mine!

— Să trăieşti, împărate! strigară fraţii.

Acum Aripă-Frumoasă, căci aşa se va chema de aici încolo Zorilă, începu a se ruga de împăratul, că fiind ei săraci, şi trebuindu-le cai şi săbii, să le dea împăratul, care se şi învoi, şi poruncind să le aducă trei cai de cei mai frumoşi din grajd, şi-i arătă fraţilor, dar suindu-se Aripă-Frumoasă pe unul călare, acela şi căzu cu el. Atunci Aripă-Frumoasă zise:

— De aceşti cai ne dai, înălţate împărate?!

— Du-te şi-ţi alege din grajd care-ţi place, răspunse împăratul.

Atunci s-a dus Aripă-Frumoasă în grajd şi a ales unul slab de gândeai că-s numai oasele pe el, dar când se sui călare, el zise:

— Astfel de cai îmi plac mie.

Asemenea le-a ales şi fraţilor săi. În vremea aceasta împăratul a poruncit să aducă trei săbii de cele mai frumoase. Văzându-le Aripă-Frumoasă puse una din ele în genunchi, o rupse şi iar zise:

— De aceste săbii ne dai, împărate?!

— Du-te şi-ţi alege după plac din armăria mea, îi răspunse împăratul.

Aripă-Frumoasă s-a şi dus şi-a ales trei săbii ruginite, ruginite şi-a zis:

— De aceste săbii ne trebuie nouă!

Una şi-a ţinut-o sieşi iar celelalte le-a dat fraţilor săi.

După aceste s-au gătit de plecare, au luat trei turte de cenuşe în traistă, au încălecat şi au plecat. Baba şi fetele împăratului i-au petrecut cu ochii, până ce nu i-au mai văzut.

Au mers mult, multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie; au mers până ce au dat de un pod de aramă. Acolo au mâncat o turtă de cenuşă, iar după ce s-au săturat, Aripă-Frumoasă s-a băgat sub pod, iară fraţii lui s-au culcat în şanţ. Nu preste mult vine un zmeu cu cal de aramă, frâu de aramă, şi el îmbrăcat tot în aramă. Când ajunge calul pe pod nu mai vrea să meargă, ci sforăia şi tropăia, atunci zmeul îi zice:

— Calul meu! ori nu ţi-am dat mâncare şi beutură? nu te-am ţesălat? ori te-am bătut de nu vrei să mergi?

— Ba nu, stăpânul meu, toate dorinţele mi le-ai împlinit, răspunse calul, dar nu merg înainte, fiindcă e Aripă-Frumoasă sub pod.

— Mi se împlini visul, zise acum zmeul, dar voi cerca norocul! ce i-au adus cioarele picioarele şi corbii grumazii?!

Atunci s-a dat jos de pe cal, a mers în gura podului şi a strigat:

— Ieşi, Aripă-Frumoasă de sub pod!

— Îndată, îi răspunse acesta, nu te grăbi aşa de tare, că e vreme destulă.

După ce-a ieşit afară, zmeul îi zise:

— Cum vrei: în luptă să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem?

— Ba în lupte, că sunt mai drepte! răspunse Aripă-Frumoasă.

Şi se luară la luptă. Cum îl prinse, cum nu-l prinse, Aripă-Frumoasă pe zmeu, destul că îl trânti la pământ, încât în grumazi s-a cufundat, apoi îi luă paloşul şi-i tăie capul.

Îndată şi răsăriră stelele, căci acest zmeu le-a fost mâncat.

După această biruinţă se duse la fraţii săi; îi sculă şi le spuse ce-a păţit, care au şi crezut văzând stelele pe cer.

Când s-a făcut ziuă, Aripă-Frumoasă a luat calul şi îmbrăcămintele zmeului pe seama sa, calul lui l-a dat lui Miezilă, iar Miezilă a dat pe al său lui Serilă şi aşa au plecat iar la drum.

Tot au mers apoi, au mers până seara, când au ajuns la un pod de argint. Acolo au mai mâncat o turtă de cenuşă. Aripă-Frumoasă s-a băgat din nou sub pod, iară fraţii lui au mai păscut puţin caii şi iară s-au culcat în şanţ.

Într-un târziu vine un zmeu cu cal de argint, şi el îmbrăcat tot în argint. Când ajunse calul pe pod sforăia din nas şi tropăia cu picioarele, dar nu vrea să meargă. Zmeul îi zise:

— Ori nu te-am hrănit şi nu te-am adăpat? nu te-am ţesălat? ori te-am bătut, de nu vrei să mergi?

— Ba nu, dulce stăpâne! toate dorinţele mi le-ai împlinit, dar e Aripă-Frumoasă sub pod.

— Aha! mi se-mplini visul, zise zmeul, dar ce-a da norocul, de i-ar fi scos corbii ochii şi cioarele picioarele!

Se dete apoi de pe cal, merse în gura podului şi strigă:

— Ieşi, Aripă-Frumoasă de sub pod!

— Îndată, răspunse Aripă-Frumoasă, numai nu te grăbi aşa tare, că este vreme destulă.

Când fu ieşit afară, zmeul îi zise:

— Cum vrei, în lupte să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem?

— Ba în lupte, că-s mai drepte, fu răspunsul.

Cum îl prinse, cum nu-l prinse şi pe acest zmeu Aripă-Frumoasă, aşa-i izbi, de până la coaste se bagă-n pământ, îi luă apoi paloşul şi-i tăie capul. Îndată răsări şi luna.

După această biruinţă iară se duse la fraţii săi, îi sculă din somn, şi le spuse întâmplarea. Aceştia văzând luna pe cer şi calul de argint, precum şi îmbrăcămintele zmeului, crezură spusele fratelui lor.

De cătră ziuă, căci în aceste două nopţi a fost lumină, iar ziua întunerec, Aripă-Frumoasă a luat calul şi îmbrăcămintea de argint pentru el, calul şi îmbrăcămintea de aramă le-a dat lui Miezilă, iară pe aceea ce a fost la el la început, a dat-o lui Serilă; au pornit apoi iar la drum voioşi, căci până acum Aripă-Frumoasă a avut două izbânzi şi mai aveau nădejde şi de altele.

Plecând dar, ei merseră ziua-ntreagă până ce ajunseră la un pod de aur. Se mirară ei mult de acel pod şi gândiră că trebuie să fie ceva şi aici. După ce mai mâncară şi cea din urmă pogace de cenuşă, Aripă-Frumoasă grăi:

— Dau cu gândul că şi aci trebuie să fie ceva ca la celelalte poduri: grijiţi şi nu dormiţi greu şi de se poate privegheaţi, ca la vreme de nevoie să-mi fiţi întru ajutor. După lucru se poate cunoaşte măiestrul; la podul acesta poate să vină un zmeu şi mai groaznic, şi atunci vai de noi.

— Vom priveghea şi te vom ajuta, ziseră fraţii săi.

— La vreme de nevoie să veniţi, urmă Aripă-Frumoasă.

După aceste vorbe, Aripă-Frumoasă se băgă sub pod, iar fraţii lui, după ce păscură caii, îşi ziseră: „Să ne culcăm, căci va fi el harnic să-şi apere capul orişicum, tot se va lăuda el că izbânda a fost numai a lui”. Se culcară dară în şanţ.

Într-un târziu veni şi zmeul cel mai mare şi mai tare, îmbrăcat în aur şi cu cal de aur. Ajuns pe pod, calul sforăia din nas şi tropăia din picioare, nevrând să mai meargă.

— Ori nu ţi-am dat mâncare şi beutură? nu te-am ţesălat? ori ce ţi-e de nu mergi?! se răsti zmeul.

— Ba nu, toate dorinţele mi le-ai împlinit, dară e Aripă-Frumoasă sub pod.

— Am visat rău, dar nu voi crede în visuri, ci-i voi arăta eu, că-i vor mânca cioarele picioarele şi corbii îi vor scoate ochii. Oh! paloş, ajută-mă să-l fac scrum şi cenuşă. Am auzit de el, dar îi voi arăta cine sunt eu; pe fraţii mei i-a ucis, dar pe mine nu mă va ucide.

Cu aceste vorbe sare de pe cal şi merge în gura podului strigând:

— Ieşi, om pământean, de sub pod.

— Nu te grăbi aşa de tare, răspunse Aripă-Frumoasă cam tremurând de frică.

După ce Aripă-Frumoasă ieşi, zmeul zise:

— În lupte să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem?

— Ba în lupte, că sunt mai drepte!

Şi se luară de se luptară până ce se obosiră, dar nici unul pe altul nu s-a putut învinge. Când văzură că nu se mai pot lupta, zmeul grăi:

— Amândoi în lume nu-ncăpem, fă-te dar tu o roată de lemn şi eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal în vale şi acolo să ne ciocnim, şi a cărui roată se va rupe acela să fie învins.

— Bine!

Zmeul se făcu roată de fier, iar Aripă-Frumoasă roată de lemn şi după cum a fost vorba se ciocniră în vale, dar iarăşi amândouă roatele rămaseră întregi.

Plin de mânie zise zmeul:

— Fă-te tu pară vânătă, iar eu mă fac pară galbină şi care pară se va înălţa mai sus, acela să fie învingătorul.

Se făcură aşa cum ziseră, dar nici una nu s-a putut ridica mai sus decât alta.

Într-un târziu văzură nişte corbi zburând. Zmeul le zise:

— Corbilor! Veniţi şi aduceţi apă în ciocurile voastre şi turnaţi pe para vânătă, că vă dau carne dintr-un om.

Aripă-Frumoasă, adecă para vânătă, zise:

— Corbilor! dragilor! mergeţi şi sculaţi pe doi fraţi ai mei din şanţ şi spuneţi-le să aducă apă în pălăriile lor, iar voi aduceţi în ciocurile voastre şi turnaţi pe pară galbenă, că vă dau carnea din trei zmei şi din trei cai.

Auzindu-le aceste, corbii se duseră, sculară pe cei doi fraţi a lui Aripă-Frumoasă şi aduseră cu toţii apă, turnară pe para galbină şi aşa fu învins zmeul, căruia îi tăie Aripă-Frumoasă capul. Acum răsări şi soarele.

După aceste Aripă-Frumoasă luă calul şi îmbrăcămintea de aur, cele de argint le-a dat lui Miezilă, iar cele de aramă le-a dat lui Serilă. Apoi Aripă-Frumoasă se întoarse cătră fraţi şi grăi:

— Cu ajutorul lui Dumnezeu am învins pre cei trei zmei, care au fost înghiţit soarele, luna şi stelele, scopul ni l-am ajuns; acum putem merge acasă, că după făgăduinţa făcută de împăratul, să ne dea fetele în căsătorie. Însă n-ar fi oare mai bine, fiindcă acum nu ne mai temem de nimeni, să mai umblăm puţin prin lume, să ştim cum e lumea. De căsătorie avem vreme! Ce ziceţi fraţii mei?

— Bine, să mergem, să vedem lumea, răspunseră ceilalţi.

Aşadară iar plecară la drum; dar nu mult merseră, până văzură nişte curţi mari, frumoase, făcute toate numai din aur şi argint.

Văzând aceste curţi, Aripă-Frumoasă zise cătră fraţii săi:

— Fraţii mei, staţi puţin în drum aici, să mă bag în aceste curţi, să văd cine şade în ele.

Dă el să se bage, nu ştie să deschidă uşa, se făcu dar muscă şi se băgă pe gaura de la încuietoare şi începu a zbura, dar nu văzu pe nimeni, merse deci mai departe, până ce în a 12-a odaie văzu o zmeoaică bătrână şi trei mai tinere. Îndată ce văzu musca, zmeoaica zise:

— Dragi nurorilor mele, prindeţi musca aceea, căci ea v-a omorât bărbaţii voştri şi feciorii mei!

Auzindu-le aceasta, Aripă-Frumoasă se băgă în o crepătură din grindă. Căutară destul zmeoaicele, dar n-o putură prinde. Atunci una din zmeoaicele tinere grăi:

— Lasă, mamă, că din mâinile noastre tot nu scapă căci eu mă voi face o fântână şi împrejurul meu aşa căldură va fi, că tot cel ce va trece pe-acolo, va trebui să bea apă din mine ş-atunci îl voi otrăvi!

Cealaltă zise:

— Mamă, eu mă voi face un cuptor cu foc şi împrejurul meu aşa de frig va fi, încât tot cel ce va trece trebuie să se încălzească şi atunci îl voi otrăvi.

Cea mai mică şi mai frumoasă grăi:

— Mamă, eu mă voi face un păr cu pere de aur, atât de frumoase pere vor fi pe mine, de toţi vor trece, vor trebui să guste din ele şi toţi, câţi vor gusta vor muri de otravă.

Auzind aceste vorbe, musca zbrrr! fugi afară. Acum zmeoaica cea bătrână strigă:

— Lele-i fie mamă-sa, că-mi pare că scăpă, dar mergeţi şi faceţi ce aţi zis.

Au şi mers şi s-au făcut ce-au zis.

Întorcându-se la fraţii săi Aripă-Frumoasă grăi:

— Să mergem încă puţin!

Abia plecară şi deodată dete preste ei o căldură, încât leşinau de sete. Iată şi-o fântână! Ce bucurie pentru dânşii! Când vrură să bea, Aripă-Frumoasă nu-i lăsă, ci îndată făcu cruce preste fântână, care se şi prefăcu în venin roşu ca sângele. El grăi dar:

— Vedeţi, fraţii mei, ce-aţi vrut să faceţi!

Merseră iar mai departe şi-i ajunse un frig grozav, când iată că văzură şi-un cuptor cu foc; bucuria lor! Dar Aripă-Frumoasă le zise:

— Nu vă bucuraţi aşa de tare, că nici de acela nu veţi avea parte.

— Cum să n-avem, doar nu ne vei opri ca de la fântână?

Când ajunseră acolo, călătorii dau să se încălzească, dar Aripă-Frumoasă face cruce cu sabia preste cuptor şi îndată se prefăcu şi acesta tot venin.

— Vedeţi, fraţii mei, ce-aţi vrut să faceţi?

De-aici iar plecară şi merseră mai departe.

Nu preste mult însă, văzură un păr cu pere de aur şi strigară:

— Ah! ce pere frumoase!

Serilă mai adause:

— Din aceste o să-mi umplu traista, să-i duc miresei mele.

Miezilă zise:

— Nu numai traista mi-o voi umplea, ci mă voi şi sătura şi eu bine.

— Ba, vă puneţi pofta-n cui! grăi Aripă-Frumoasă căci cu perele acestea chiar aşa stăm ca şi cu fântâna şi cu cuptorul de mai înainte.

— Ce vrei cumva să ne opreşti de la pere? se răstiră fraţii.

— Ai grijă, că nu ne vei tot purta de nas.

Când ajunseră lângă păr, îi mai rugă Aripă-Frumoasă ca să se stăpânească, dar ei tot vrură să ia pere. Atunci Aripă-Frumoasă făcu o cruce cu sabia cătră păr şi tot părul se prefăcu în venin.

El zise dar cătră fraţii săi:

— Vedeţi ce-aţi vrut să faceţi?

Atunci fraţii se rugară de iertare, iar el urmă:

— Văd că nu vă ţineţi de făgăduinţa ce i-am făcut-o mamei noastre, când am plecat de-acasă; eu răul nu vi l-am vrut; ne-a ajutat Dumnezeu de scopul ni l-am ajuns, la care lucru voi foarte puţin aţi ostenit. Mergeţi dar acasă şi luaţi în căsătorie pe fetele cele mari ale împăratului, iar pe cea mică mi-o lăsaţi mie, căci eu mă duc să văd dacă se află ori nu în lumea aceasta viteaz mai mare ca mine.

Cu acestea ei se despărţiră.

Miezilă şi Serilă o luară cătră casă, iar Aripă-Frumoasă îşi urmă calea.

Merse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, până ce dete de-o cârciumă, intră în ea şi întrebă pe cârciumar, după ce-i spuse toată întâmplarea sa, dacă nu cumva ştie undeva vrun om mai viteaz ca el, şi dacă ştie unde este el.

— Este un om nu departe de-aci, zise cârciumarul, care în toată ziua se bate cu zmeii şi niciodată nu mai gată, căci este o zmeoaică bătrână care face cătanele de zmei cu iţele.

— Ah! ce om prost, strigă Aripă-Frumoasă, trebuie s-o omoare pe zmeoaică!

După aceste, sări pe cal şi întrebă că încătrău locuieşte zmeoaica aceea.

Aflând cum şi încătrău şade, el dete pinteni calului, se duse şi-o găsi pe zmeoaică făcând cătane de zmei cu iţele. Fără ca să mai piardă multă vorbă, el îi tăie capul cu sabia, pe celelalte cătane pe toate le omorî, iar colţii zmeoaicei, care ajung caii până la genunchi, îi luă cu el drept dovadă şi se-ntoarse iarăşi la birtul de mai nainte şi zise cârciumarului:

— Mai mare viteaz sunt ca omul dumitale, căci am omorât zmeoaica bătrână şi-acum nu mai are cine să facă zmei.

— Foarte bine, zise cârciumarul, îţi mulţumesc de bunătate, că baremi acum şi eu am odihnă; dar viteazul de care ţi-am pomenit, doarme ici în casa aceasta, iar acela îi este calul.

Când îşi aduse Aripă-Frumoasă şi el calul înlăuntru îl văzu celălalt cal, începură a se săruta, căci au fost fraţi.

După aceea, Aripă-Frumoasă se băgă în casă, unde dormea acel viteaz şi-l sculă din somn, legară amândoi prietinie, apoi Aripă-Frumoasă începu a-şi spune întâmplările cu cei trei zmei şi cele trei zmeoaice, iar viteazul, care zicea că se cheamă Pipăruş Pătru, îi spuse păţaniile lui.

— Nu te mai teme, frate Petre, grăi Aripă-Frumoasă, că eu am ucis zmeoaica bătrână, iată aici dinţii ei ca dovadă.

— Norocul nostru că legarăm prietinie, zise viteazul, căci preste vrun ceas unul din noi ar fi trebuit să piară. Foarte rău mă supărai, auzind de moartea ei, căci n-am acum cu cine să-mi petrec toată ziua.

A doua zi, Aripă-Frumoasă întrebă pe cârciumar:

— Mai ştii undeva vrun viteaz mai mare ca mine?

— Mai ştiu unul, răspunse cârciumarul, un bătrân în pădurea blăstămată. Acela, îndată ce te vede, îţi arată o oglindă şi-ţi ia puterile şi frumuseţea, apoi face ce vrea cu tine.

— Mă voi duce şi acolo să văd.

— Mai bine stai pe pace, că ştiu că ţi se va întâmpla rău, îl rugă cârciumarul.

Dar Aripă-Frumoasă nu l-a ascultat, ci şi-a luat rămas bun de la Pipăruş Pătru şi s-a dus multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie.

Multe zile a călătorit, până ce în urmă a dat de „pădurea blăstămată”. Acolo vede că îi iese un bătrân înainte, îi arată o oglindă şi îi ia puterile şi frumuseţa, îl scoboară de pe cal, calul îl bagă în grajd şi pe el îl închide în cuşcă de fier.

Acolo şi-a plâns Aripă-Frumoasă neascultarea, dar era târziu.

A treia zi bătrânul zise cătră el:

— Pământeanule! îţi voi da puterile şi frumuseţa, dacă îmi vei aduce pe Ileana Cosânzeana de muiere, calul ţi-l voi da după aceea.

— Bine, zise Aripă-Frumoasă, dar nu ştiu unde locuieşte.

— Preste marea aceasta, îi arătă bătrânul.

I-a dat apoi drumul din cuşcă, i-a dat însă numai frumseţa, dar nu puterile.

Aripă-Frumoasă îşi făcu acum o corabie, în care a băgat tot felul de marfă şi aşa a plecat.

Când a ajuns la marginea mării, a deschis negoţul său în corabie şi-a chemat pe-o femeie ce spăla la margine, ca să-şi cumpere. Femeia însă îi zise:

— Eu n-am nevoie de haine, căci am destule, dar stăpâna mea poate că şi-a cumpăra.

— Cum cheamă pe stăpâna ta? întrebă Aripă-Frumoasă.

— Ileana Cosânzeana, fu răspunsul.

Tare s-a bucurat Aripă-Frumoasă la auzul acestor vorbe şi zise:

— Fii bună, spune-i că este aici negoţ, de tot felul, să-şi cumpere ceva.

După ce îi spuse femeia, Ileana Cosânzeana veni şi ceru să-i aducă la margine marfă să-şi aleagă, dar Aripă-Frumoasă zise:

— Am foarte multă marfă şi scumpă, şi nu o pot aduce toată afară; binevoeşte a veni înlăuntru şi-ţi alege de care-ţi place.

Ileana Cosânzeana şi veni înlăuntru, dar pe când alegea mai bine, Aripă-Frumoasă închise iute uşa şi porni corabia.

Văzând aceasta, Ileana Cosânzeana voi să se arunce pe fereastră în mare, dar Aripă-Frumoasă o prinse şi n-o lăsă. Atunci ea zise:

— Lasă-mă să mă arunc în mare şi să mor, căci ştiu că nu mă duci ţie, căci atunci n-aş zice nimic, dar mă duci la spurcatul de bătrân, care de mult a voit să mă prindă, însă numai prin vicleşugul tău m-a putut.

— Lasă, dragă, că voi scăpa eu de acolo şi atunci te voi scăpa şi pe tine, fii numai pe pace, căci nu mult vom robi acolo.

Aşa s-a mai liniştit şi-a adormit.

Când s-a trezit era în braţele bătrânului, iar Aripă-Frumoasă stetea închis în cuşcă.

Ea înţelese aceea ce i-a fost spus Aripă-Frumoasă că nu mult vor fi „robi”.

A doua zi, după ce s-a dus bătrânul la vânătoare, Aripă-Frumoasă grăi cătră Ileana Cosânzeana:

— Când va veni acasă bătrânul, întreabă-l unde-i stă puterea, căci atunci facem ce facem cu el.

După ce se întoarse bătrânul şi după ce îi dete de mâncare, ea îl întrebă că unde-i stau puterile.

El a răspuns: în mătura de după uşă.

Altă zi, când iar a fost la vânătoare bătrânul, Ileana Cosânzeana i-a spus lui Aripă-Frumoasă ce i-a spus ei, dar Aripă-Frumoasă îi răspunse:

— Minte! întreabă-l a doua oară!

După ce veni bătrânul acasă şi după ce îi dete de mâncare, Ileana Cosânzeana a început a se linguşi pe lângă bătrânul şi a-l ruga să-i spună unde-i stau puterile, dar bătrânul s-a mâniat şi i-a tras o palmă, zicând:

— Lele-ţi fie mumă-ta, ce nevoie ai de aceasta? iacă colo în puşca din cui îmi stau puterile!

După ce a mers iar la vânătoare bătrânul, i-a spus lui Aripă-Frumoasă ce palmă a căpătat şi ce răspuns.

— Nu te teme, dragă, zise Aripă-Frumoasă, mai întreabă-l o dată, că ce ţi-a spus nu e adevărat, şi atunci cred că-ţi va spune adevărul.

După ce a venit iar acasă bătrânul, atâta s-a linguşit Ileana Cosânzeana şi în urmă l-a rugat să-i spună cu adevărat, unde-i stau puterile, şi mai tare s-a mâniat acum bătrânul şi i-a dat un pumn, încât a ameţit, dar în urmă i-a părut rău şi i-a zis:

— Draga mea, acum te-am adus, acum să te schilăvesc, iartă-mă că-ţi voi spune, iată: Nu departe, la nouăzeci şi nouă de paşi se află o peşteră, în peşteră se află un urs, în urs un iepure, în iepure o raţă şi în raţă două muşte; în acele stau puterile mele. Fie de mine ce va fi, pentru tine o fac aceasta, ca să nu zici că nu te iubesc şi nu-ţi spun drept.

Abia a aşteptat Ileana Cosânzeana să meargă bătrânul de acasă la vânătoare, pentru ca să-i spună lui Aripă-Frumoasă; deci când a gândit că bătrânul e cam departe, a fermecat Ileana Cosânzeana cuşca, care îndată s-a desfăcut şi a ieşit Aripă-Frumoasă, s-a uitat în oglindă şi şi-a dobândit iară puterile şi frumuseţa, apoi s-a suit călare pe cal, a luat şi cuţitul cel mare al bătrânului şi s-a dus la peştera aceea, a omorât mai întâi ursul, din urs a ieşit un iepure, şi pe acela l-a ucis, din iepure a ieşit o raţă, aceea încă o ucise, din raţă ieşiră două muşte, una o putu ucide cu palma, iar cealaltă îi scăpă. Din întâmplare însă văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea şi pică la pământ, atunci puse mâna pe muscă şi-o luă cu pământ cu tot, o învălui în o cârpă, se sui pe cal şi se duse acasă; când fu aproape de locuinţa bătrânului, vede pe bătrân venind şi-abia trăgându-se.

Atunci el zise:

— M-aţi înşelat; dar aşa-mi trebuie, deci fii bun şi omoară şi cealaltă muscă, ca să nu mă chinuiesc, şi apoi mergeţi.

Atunci Aripă-Frumoasă a omorât musca şi bătrânul încă a căzut mort la pământ.

Întorcându-se în casă, Aripă-Frumoasă grăi:

— Dragă! bătrânul e mort, să mergem!

Bucuria Ilenei fu nespusă de mare. Ei plecară amândoi călare pe un cal. Într-un târziu, Ileana Cosânzeana întrebă:

— Unde mă duci?

— Eu numai din răsfăţie am venit pe aci şi am căzut prins, dar am încredinţat acasă; te duc prietenului meu Pipăruş Pătru dacă vreai.

— Vreau, căci îl cunosc de când eram mică şi după el însetam, fu răspunsul.

Când au ajuns la birtul de mai nainte, au găsit acolo pe Pipăruş Petru, care şi-o luă de nevastă pe Ileana Cosânzeana. Când auzi crâşmarul de soarta lui Aripă-Frumoasă, îl plânse, dar a râs apoi de soartea bătrânului.

După ospăţul lui Pipăruş Pătru, Aripă-Frumoasă plecă cătră casă, unde găsi pe mireasa lui plângându-l.

După ce a spus toate câte a păţit, împăratul grăi:

— Îţi mulţămesc foarte pentru credinţa ta cătră mine; ce ţi-am făgăduit şi-am jurat că îţi voi da, îţi şi dau: fraţii tăi încă n-au căpătat nimic până acum, ca să fie toate trei ospeţele deodată.

Începură dar a tăia la scaune şi la căzi pentru ospăţul la care a fost nun mare Pipăruş Pătru cu Ileana Cosânzeana.

Ce se va mai fi întâmplat după ospăţ, asta n-o ştiu, căci am băut prea multă apă la acea petrecere, la care am auzit această poveste chiar din gura lui Aripă-Frumoasă.

Comunicată de N. Trâmbiţoniu, înv. în Ulpia Traiană (Grădişte).