În vremile de demult Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe pământ printre oameni şi le cerca firea şi inima. Umblând ei aşa, au ajuns o dată pe-un munte unde era o stână de oi. Oile erau chiar după strungă; ei intrară dar în colibă, la baciul, şi-i dădură „bună vremea”, ca oamenii cei de omenie. Baciul însă nu le zise „sănătate bună”, ci-i întrebă răstit:

— Dar voi, moşnegilor, ce umblaţi pe-aici?

— Umblăm, zise Dumnezeu, prin astă lume mare şi fiindcă suntem osteniţi de drum şi flămânzi, am intrat la dumneata, să cerem ceva de mâncare.

— Hm! grăi baciul, toţi leneşii ar mânca lapte şi caş, dar ei nu ştiu cât de greu se iernează oile; mergeţi în treabă-vă!

Atunci străinii dau să meargă, dar un băiet, care era-n fundul colibei, îi opreşte:

— Ia, staţi, bade, că am şi eu o oiţă, mă duc s-o mulg în strungăreaţă, ca să nu mergeţi chiar neînfruptaţi de la stână.

Străinii se-ntoarseră, iar băiatul a mers să-şi mulgă oiţa. Fugând însă pe coastă la vale, căzu şi sparse strungăreaţa, care era de pământ, o oală care era ca de o cupă de mare. Se-ntoarse dar în colibă şi luă o găleată şi mulse, şi mulse, până ce umplu găleata de lapte şi-l dete străinilor de-l beură gol, că el bucată de pâne ori de coleaşă¹ n-avea de unde să le deie. După ce se săturară, Dumnezeu îi zise băiatului:

— Măi băiete, ia-ţi tu ocheşica ta şi hai cu noi.

Copilul se-nvoi; luă oiţa cea oacheşă şi merse cu cei doi moşnegi.

Cum mergeau ei aşa, Dumnezeu zise-ntru-un târziu:

— Aşa mi-e dor de carne!

Iar băiatul răspunse:

— De ţi-e dor, haid’ ajută-mi să tragem pielea mielului de sub oaie, că e grăsuţ.

După ce mâncară toată carnea, Dumnezeu zise către băiet:

— Seamănă tu oasele mielului, cât e lunca asta de mare, şi hai după noi.

Băiatul ascultă, sămănă oasele mielului prin luncă şi porni după cei doi moşnegi.

Adecă din oase se făcură tot oi şi era o turmă mai mare decât aceea la care el slujise. Oiţa cea oacheşă era năzdrăvană şi nici nu putea fi altfel, că doară din laptele ei băuse chiar Dumnezeu cu Sfântul Petru, şi mielul ei iar ei îl mâncară; ea mergea tot înaintea turmei şi era ca un păcurar care-i mai harnic!

După ce mai merseră oleacă de cale, iară îi zise Dumnezeu băietului:

— Să mergi în munţii cutare şi cutare, acolo să-ţi faci stână şi să ai noroc, că nimeni nu te-a-ntreba că de ce-ţi ţii turma pe-acolo, numai să fii cuminte!

Şi s-a dus băietul acolo în munţii aceia şi-a făcut stână şi oacheşa umbla cu turma la păşune, iar el stătea la colibă şi făcea brânză şi urdă; dimineaţa, la amiazi şi seara venea turma la stână, oacheşa da oile-n strungă, iar el le mulgea. Aşa a trăit multă vreme, până ce a adunat lână şi brânză foarte multă. Atunci i-a-ndreptat Dumnezeu nescari neguţători pe-acolo, la care a vândut lâna şi brânză cu preţ foarte bun.

După multă vreme s-a gândit feciorul să meargă şi el o dată la biserică. S-a şi dus. Dar cu toate că peste noapte plouase şi era tină, el nu s-a întinat de fel; mergea tot pe deasupra tinii. După ce-a intrat în biserică, s-a mirat că mai toţi oamenii vorbeau între ei, unii se coteau, alţii râdeau, dar el stetea numai şi asculta sfânta rugăciune.

O dată se uită înapoi, după uşa bisericii, acolo era Ucigă-l toaca, tot scria pe-o piele de bivol pe oamenii care râdeau în biserică şi pe care se purtau cu necuviinţă. Dar el nu râse nici de diavolul. Ceilalţi oameni nici nu-l vedeau pe diavolul, fiindcă erau păcătoşi.

Mai uitându-se feciorul din când în când la diavolul, vede că el şi-a umplut pielea cea de bivol pe care scria, dar fiindcă mai avea oameni de scris, prinse cu dinţii de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinţi şi dracul făcu puf! cu capul de perete. Atunci începu feciorul a râde şi nu-l mai văzu pe mamonul.

După ce ieşiră oamenii din biserică, ieşi şi feciorul, dar acum se-ntină şi el întocmai ca şi alţi oameni păcătoşi. O văduvă frumoasă şi vicleană îl ochi bine pe fecior, vedea că e voinic, frumos, dar neumblat în lume; deci îşi puse carul în petri să-l amăgească. Se duse de la biserică fuga acasă, umplu o ploscă de vinars, puse neşte plăcinte-ntr-o merindare² şi se luă tot în piciorul lui, du-te, du-te, pe munte-n sus până la stâna lui.

— Bună ziua, voinice!

— Mulţămesc dumitale; dară ce umbli pe-aici?

— O, voinice, dragul meu, tu precum se vede nu ştii obiceiul satului nostru. Am pus pomana după bărbatul meu, fie iertat, care a murit, sunt acum şase săptămâni şi-am chemat pe toţi oamenii, care au fost azi la biserică; văzând că tu ai venit încoace şi n-am avut de unde te lua, ca să te chem la pomană după obiceiul satului, a trebuit să viu să-ţi aduc pomana aici. Iată beutură şi mâncare, ospătează-te de sufletul mortului.

Şi prinse feciorul meu plosca-n mână, şi trase din ea una păcurărească, mai beu şi văduva cea frumoasă, mai beu şi el, şi tot pe rând umbla plosca de la unul la altul, de sufletul mortului, până ce se oţeliră ca tunul, apoi începură la dragoste. Era însă aproape de amiazi. Turma venea la staul. Atunci îi veni feciorului ceva în minte şi prinse a schimba la feţe.

— Ce ai? îl întrebă văduva.

— Ce am nu e bine; vine turma şi de află oacheşa mea că tu eşti aci, se va supăra foc pe mine.

— Că nu m-a vedea; iată până mulgi tu oile, eu mă culc, şi m-acopăr cu gluga, să nu mă zărească.

Aşa şi făcu, iar feciorul se puse-n strungă să-şi mulgă oile. Dar nici o oaie nu-i mai venea la muls. Atunci el zise cam răstit:

— Dă, oacheşă-n strungă!

Iar ea-i răspunse:

— Deie cea de sub glugă!

Văzând feciorul că oaia cea oacheşă îi cunoaşte păcatele, se mânie şi-o sudui:

— Ai, morţii tăi de oacheşă!

Atunci turma, zbr! se făcu nevăzută şi el rămase singur-singurel în strungă cu găleata între genunchi, şi-ncepu a plânge ca un copil mic şi-a se ruga:

— Doamne, Dumnezeul meu, după ce din binele-n care am fost numai din prostia mea am ajuns iar sărac, fii bun şi-mi ia şi zilele, fă-mă o buruiană să mă acăţ de lâna oilor, după ce ele acum fug de mine.

Dumnezeu îl ascultă, îl prefăcu scai, şi el, când numai trecea o oaie pe lângă el, se acaţă de lâna ei, de dragă ce-i era, şi se tot acaţă până-n ziua de astăzi, iară oamenii nu aruncă-n foc scaii, care-i află pe lâna oilor, fiindcă ştiu că aceia din om sunt făcuţi. Şi-o zicală este: „Se acaţă de om, ca scaiul de oaie”. Ştiţi dumneavoastră despre cine zice românul aşa…

Oaia cea oacheşă din minutul când o sudui păcurariul, purcese grea.

Nu trecu multă vreme şi oaia fătă, dar nu miel, ci un copilaş frumos ca o rujiţă şi grăsuţ ca un turduluc³ şi numaidecât prinse a umbla după oaie ca un miel. Apoi se duse oaia la un izvor şi-l boteză, puindu-i numele: Fiul Oii.

Şi creştea Fiul Oii într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n nouăzeci şi nouă şi când era de-un an, era un voinic de-ţi era mai mare dragul de el.

Umblând el prin cei munţi cu oaia, află sub un fag trei arme: o sabie, o coardă şi un paloş. Şi era scris pe paloş, că cine va găsi aceste arme, voinic va fi.

El luă armele şi se duse prin pădure să afle o poiană, unde să-şi facă casă.

El a aflat o poiană foarte frumoasă.

Acum prinse a căuta lemne oable de casă, dară nu află, că toate lemnele erau strâmbe.

— Oare ce să fie aceasta? zise el, cum e, de pe-aici toate lemnele sunt strâmbe? Ia să mai caut.

Şi merse şi merse prin cea săcreată de pădure, până ce află un om cât un deal de mare, care nu făcea alta, decât strâmba toate lemnele, le prindea de vârf şi le pleca la pământ. Fagii şi brazii cei mai obli şi mai groşi îi strâmba de-i făcea gânji. Acesta era adecă Strâmbă-Lemne.

— Hm! îşi zise Fiul Oii, hm! nu ai tu alta de lucru, numai să strâmbi lemnele?

Strâmbă-Lemne îi răspunse:

— Ce strâmb lemnele? Pe Fiul Oii să vezi tu cum l-aş strâmba!

Încăierătura fu gata, căci Fiul Oii îi răspunse:

— De gândeşti că-l vei putea strâmba, hai apucă-te, că nu mă feresc.

Şi se apucară la trântă mai altcum ca doi urşi şi se zvârcoliră şi se-mpieptară şi se trudiră de curgeau sudorile de pe ei ca bobul, dară nu era chip să se-nvingă. În cele din urmă tot îl învinse Fiul Oii pe uriaş, apoi îi zise:

— Acum ce vrei? Să te omor, ori să ne prindem fraţi de cruce?

Iar uriaşul Strâmbă-Lemne zise:

— Să ne prindem fraţi de cruce!

Şi-au jurat credinţă şi frăţie pe crucea paloşului şi s-au prins fraţi de cruce!

După aceea s-au dus la părău să bea apă, că nu mai puteau de obosiţi; dar nu puteau bea, căci apa era tulbure. Şi se luară tot pe părău în sus, până unde vor afla apă limpede, să poată bea; dară de unde să afle? că din ce mergeau mai sus, tot de mai tulbure apă dedeau. S-au dus până la izvor. Adecă acolo un uriaş tot lua câte o stâncă-n palme, o măcina-ntre degete, cum sfarmi mămăliga la puii cei de găină, şi-o aruncă-n părău, de tot îl tulbura.

— Ce sfărâmi tu pietrile şi tulburi apa cu ele? întrebă Fiul Oii.

— Le sfărâm, c-aşa-mi place; dară să vezi tu cum aş sfărâma pe Fiul Oii, să dau de el, că eu sunt Sfarmă-Piatră.

— Aşa!? atunci hai şi cearcă de mă sfărâmă, că eu sunt Fiul Oii!

Şi se apucară voinicii la luptă şi se zvârcoliră, până curgeau sudorile vale pe feţele lor, dară nici unul nu se putu învinge. Când era mai pe la sfârşitul soarelui, trânteşte Fiul Oii pe Sfarmă-Piatră, dară îl trânteşte cum e data, de s-a clătit pământul sub el, apoi îl întrebă:

— Acum, Sfarmă-Piatră, vrei să te omor, ori vrei să ne prindem fraţi de cruce!

— Ba vreau să ne prindem fraţi de cruce!

Şi jurară, pe crucea paloşului, că vor fi fraţi până la moarte. Apoi merseră mai departe toţi trei: Fiul Oii, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră.

Mergând ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ţinea-n picioare, că muntele se clătina sub ei ca şi când ar fi călcat pe un sloi de gheaţă, care se afundă-n apă sub picioarele celui ce calcă pe el.

— Oare ce va mai fi şi aici? îşi zise Fiul Oii. Adecă văd un om care era c-un picior pe-un munte şi cu celălalt pe alt munte şi spre care parte se pleca, într-aceea parte se plecau şi munţii sub picioarele lui!

Era adecă Scutură-Munţii.

— Dar ce ai tu, de scuturi munţii, nu-i poţi lăsa-n pace? zise Fiul Oii.

— Ha, răspunse uriaşul, să vezi tu pe Fiul Oii, cum l-aş scutura, numai să dau de el!

— Dacă zici, ia-ncearcă, că parcă eu sunt Fiul Oii!

Şi se pun amândoi voinicii la luptă şi se trudesc şi se zvârcolesc, dar nu era chip să se poată trânti unul pe altul. Dar în urma urmelor făcu Fiul Oii huzdup! de pământ cu Scutură-Munţii şi-i zise:

— Ce-ţi alegi: să te omor ori ne prindem fraţi de cruce?

— Ba să ne prindem fraţi de cruce, răspunse Scutură-Munţii.

Şi se ridicară de jos şi jurară pe crucea paloşului, apoi plecară de acolo patru inşi: Fiul Oii, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră şi Scutură-Munţii. Să-i fi văzut pe toţi patru, te apucau frigurile şi nu te lăsau în veci.

Unde era codrul mai frumos se pun ei şi clădesc o casă, dară casă colea cum e legea, ca şi casele bogaţilor, nu ca colibele sărântocilor. Apoi trei inşi plecară la vânat, iar Strâmbă-Lemne rămase acasă să le gate mâncarea. Acesta săgetă şi el numaidecât un ţap sălbatic şi-l puse să se frigă, dar când era mai fript intră acolo Omul-cât-şchiopul cu-Barba-cât-Cotul, pe-un iepure şchiop călare, cu căpăstrul de cheotoare⁴, răzimându-se într-un pai de secară.

— Bună vremea, voinice!

— Să trăieşti cu bine, nimuricule⁵! Încă aşa schidoală nu mi s-a dat în cale, ce cauţi pe-aici?

— D-apoi voinice, sunt un drumar năcăjit şi mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta şi m-am abătut să-mi dai şi mie oleacă, că sunt flămând şi ostenit; nu-mi trebuie mult, iacă numai două bucături, că eu dacă mă satur o dată, apoi puţin îmi mai trebuieşte!

Strâmbă-Lemne, cugetând că nimuricul acela nici coada ţapului nu e-n stare s-o mănânce toată, îi zise:

— Mănâncă, fătul meu, ia-ţi, să văd cât poţi mânca!

Şi se puse buturuga lângă friptură şi cât baţi în pălmi o mâncă cu oase cu tot, apoi în loc de bogdaproste încă prinse a râde pe Strâmbă-Lemne.

— Dar numai cu atâta mâncare aşteptai tu pe trei metelei⁶ şi cu tine patru, dacă nici mie nu-mi fu de-ajuns?

Strâmbă-Lemne, văzându-se ruşinat de nimuricul acela, dă să pună mâna pe el, numai o-mpinsătură să-i deie; dar nu avu vreme, că nimuricul îl impinse pe el de căzu sub vatră, ca un putrigai.

— Asta e mulţămita, Strâmbă-Lemne; fă bine ş-aşteaptă rău; apoi, măcar de te-ar arde o zamă bună, dar o zamă de raci… Omul-cât-Cotul, hm!

Se puse deci Strâmbă-Lemne în pripa mare şi puşcă alt cerb şi-l puse-n frigare să se frigă, dar de-abia apucă să se cârcălească oleacă şi fură aci ortacii de la vânat:

— Gata-i cina?

— Gata şi nici prea, răspunde Strâmbă-Lemne, că ţapul acesta a fost cam bătrân şi nu cred că s-o fi fript cumsecade. El adecă nu voi să spună păţenia cu buturuga.

Mai stătură ei cât stătură de poveste, apoi cinară şi se culcară.

În ziua următoare rămase Sfarmă-Piatră gazdă acasă, iar în altă zi rămase Scutură-Munţii, şi păţiră cu buturuga chiar cum păţise şi Strâmbă-Lemne: dar fiecare se ruşina să-şi spună păţenia adevărat.

Mai în urmă-i veni rândul lui Fiuţul Oii să rămână acasă, să socăcească. Şi rămase el şi prinse un cerb frumos, îl beli, îl spălă şi curăţi cum se cade, apoi îl puse în frigare. Când era mai frumoasă friptura de mirosea mai bine decât toate mândreniile din lume, cineva intră-n casă. Era buturugă cât o nucă, adecă Omul-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul, p-un iepure şchiop călare cu căpăstru-ntr-o chiotoare, răzimat d-un pai de săcară.

— Bună ziua, voinice!

— Să trăieşti, neomule! dar ce cauţi p-aici?

— Mirosul acest bun de friptură m-a tras aci, sunt un biet om călător, mort de foame, dă-mi ceva să mănânc că ţi-a fi şi pomană.

— Bucuros, zise Fiuţul Oii şi-i tăie oleacă de carne de pe frigare.

Şi-o-mbucă o dată nimuricul apoi se repezi să ieie cerbul cel fript întreg, cu frigare cu tot şi s-o tulească la sănătoasa. Dar Fiuţul Oii mi-l apucă de barbă, îl duse afară, crepă vârful unui stejar şi-i vâră barba în crepătura lui, apoi lăsă să se îmbine lemnul cum a fost. Şi aşa rămase buturuga încleştat cu barba în vârful copaciului.

Nu trecu mult şi-i veniră ortacii de la vânat:

— Noa, da gata-i mâncarea?

— Gata, le răspunse Fiul Oii, haidaţi să mâncăm şi apoi să v-arăt pielea berbecului; am acăţat-o afară într-un copaciu să se uşte.

Şi mâncară ei toţi patru, apoi merseră afară să le arete Fiul Oii pielea berbecului. Dar ce să vezi? Copaciul în care împlântase Fiul Oii barba Omului-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul nu era nicăieri, numai o brazdă se vedea pe unde a târât acela copaciul după el. Şi se luară toţi patru să vadă, unde-i va duce brazda aceea, unde a mers Omul-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul.

Multe zile s-or fi dus ei tot pe brazda aceea, dară de Omul-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul n-au mai dat; până o dată dau de-o gaură mare, unde intra şi urma copaciului. Acolo era buricul pământului, pe-acolo intrase Omul-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul, de frica lui Fiuţul Oii.

— Care vreţi să mergeţi pe cea lume după el? întrebă Fiul Oii?

Dar nici unul din ortaci nu se-mbia să intre. Atunci zise Fiul Oii:

— Mă voi duce dar eu şi unde-l ajung acolo-l omor, de ce a făcut de ruşine pe prietinii mei!

Şi-şi făcu un leagăn şi ortacii-l sloboziră cu neşte funii de tei înlăuntru, iar după ce simţiră că Fiul Oii a ajuns pe cea lume şi s-a scoborât din leagăn, traseră leagănul afară, ca să nu mai poată ieşi de-acolo şi-o tuliră la fugă trei în trei părţi: unul să mai scurteze munţii, altul să mai sfarme piatră şi al treilea să mai strâmbe lemne; dară nu mai voiră a da faţă cu Fiul Oii, că bag seamă se cam temeau de el. După ce ajunse Fiul Oii pe cea lume, iară văzu urma fagului şi merse tot pe ea până nimeri la o casă de aramă, unde intră înlăuntru şi văzu o fată de aramă torcând dintr-un caier de aramă.

— Bună ziua, drăguţă!

— Mulţam dumitale, şezi la noi!

— Că n-oi şedea, dară am venit să te rog să-mi spui n-ai văzut pe Omul-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul, trecând pe-aici?

— Ba l-am văzut; numai mai înainte trecea pe aici trăgând un copaci mare după el, în care-i era împlântată barba şi tot borborosea din gură: „Numai Fiul Oii de nu m-ar ajunge, până ajung la crângul pământului să-l învârt o dată să surup lumea, că de nu, eu n-am pace.” Doară tu eşti Fiul Oii? întrebă fata.

— Eu!

— Noa, fii bun grăbeşte de-l ajunge că de nu toţi ne prăpădim, cum ajunge la crângul pământului.

Şi se duse Fiul Oii, dar se duse repede, până ce ajunse la o casă de argint, în care era o fată de argint şi torcea dintr-un caier de argint. El intră-nlăuntru, dar după ce aceasta-i spuse ca şi fata cea de aramă, el merse mai departe, până ce ajunse la o casă de aur, în care află o fată de aur, torcând dintr-un caier de aur.

— Bună ziua, drăguţă!

— Mulţam dumitale, voinice, dară ce vânt te poartă pe-aici?

— Am venit tot pe urma Omului-cât-Şchiopul-cu-Barba-cât-Cotul; nu-mi vei şti spune unde se află, că chiar aci i-am pierdut urma?

— Doară dumneata eşti Fiul Oii?

— Eu!

— Bine că te-a adus Dumnezeu că numai acum trecea pe-aici tot văietându-se că numai de nu l-ar ajunge Fiul Oii până va ajunge la crângul pământului, că aşa îl scutură o dată de prăbuşeşte lumea. Ca să poată merge mai cu spor, a văzut că eu ard cuptorul să fac pită şi-a băgat copaciul acolo să ardă chiar şi cu barbă cu tot, numai el să poată scăpa viu; acum e la cuptorul meu cel cocător, îşi arde copaciul din barbă.

Şi plecă Fiul Oii şi-ntr-o clipită fu acolo, şi cum îl lovi cu muchea toporului în frunte se lăţi ca o broască, apoi îl băgă-n cuptor şi-l arse până se făcu praf şi cenuşă, iar cu fata cea de aur se cunună şi de n-au murit şi azi trăiesc.

Cine-o ştie mai departe, mai departe s-o spună!

Auzită şi scrisă în Rodna Veche.

---

1. coleaşă = mămăligă. ↩︎
2. merindare = ștergar în care se învelesc la țară merindele. ↩︎
3. turduluc = tăvălug. ↩︎
4. cheotoare = mic ochi de ață, de șiret, de stofă etc. la un obiect de îmbrăcăminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. ↩︎
5. nimuric, nimurig = om slab, fără putere, nedezvoltat. ↩︎
6. metelei = găligan, om prost. ↩︎