Zice c-a fost odată un om şi când era să moară, chemă pe cei trei fii ai săi la pat şi le zise:
— Dragii mei copii, dacă voi muri eu, voi să-mi faceţi la mormânt un foc de nouăzeci şi nouă de cară de lemne şi din nouăzeci şi nouă cară de paie. Şi după ce-a murit bătrânul au adunat nouăzeci şi nouă cară de paie şi nouăzeci şi nouă care de lemne. Într-o zi, pe-nserate, erau toate aci, dar când dau să le-aprindă, pace! lemnuşele erau jilave, iască n-aveau să scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum necum foc. Se uitară feciorii în toate părţile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicăiri nu văd, numai într-un vârf de munte.
— Ei, zice cel mai mic, voi staţi aci, că eu merg după foc, colo-n munte, unde se vede zarea. Feciorul acesta era Crâncu, vânătoriul codrului. Şi porneşte şi merge, merge, până se întâlneşte cu De-cu-seară.
— Bună seara, vere! zise Crâncu.
— Bună să-ţi fie inima, răspunse De-cu-seară, dar de unde şi până unde?
— Vin de la mormântul tatii, răspunse Crâncu, şi merg în munte, că văzui o zare de foc, să cer de acolo oleacă de foc s-aprind la mormântul tatii.
— Şi când vreai să aprinzi focul la mormântul tătâne-tău? întrebă De-cu-seară.
— Chiar astăzi, răspunse Crâncu.
— Că azi nu poţi!
— De ce?
— Că eu sunt De-cu-seară.
— Aşa! Atunci stăi numai locului; şi se puse Crâncu şi legă pe De-cu-seară cu mânile-n spate şi-apoi cu spatele de-un lemn.
— Aici să-mi stai, până te voi dezlega eu!
Apoi Crâncu merse mai departe. Şi se duse, se tot duse până se-ntâlni cu Miez-de-noapte. Cu acesta făcu chiar ca şi cu De-cu-seară, apoi mergând mai departe ajunse la De-cătră-ziuă, adecă se-ntâlniră. Cu acesta făcu ca şi cu cei doi, apoi merse până lângă foc. Acolo erau şapte uriaşi şi durmeau în jurul focului, şi-o căldare mare plină cu apă era la foc. El luă un tăciune de foc şi dă să plece, dar iară i se pare c-ar fi păcat să facă pomenire după tatăl său cu foc de furat, deci merge îndărăt şi zice cătră uriaşi:
— N-aţi face bine să-mi împrumutaţi o scânteie de foc?
— Ba bucuros, dacă vei ridica căldarea aceasta de pe foc şi o vei pune iar la locul ei.
Şi luă feciorul căldarea de o parte ş-o puse iară la foc. Acum, ziseră uriaşii:
— Noi îţi dăm foc, dacă vei fura fetele lui Verde-împărat pe seama noastră, că noi am cercat, dar numai în zadar.
— Haideţi cu mine, zise feciorul.
Şi merseră toţi până la curţile lui Verde-împărat, apoi el zise cătră uriaşi:
— Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea, eu merg înainte şi voi câte unul după mine. Şi intră Crâncu înainte prin horn la vale, iar după el un uriaş, atunci Crâncu-i taie capul de-i căzu capul pe horn la vale, iar trupul pe acoperişul curţilor în jos. Tot aşa făcu cu toţi şapte uriaşi, apoi intră în chilii la fete şi le sărută pe toate-n obraz, cum erau adurmite, iar de la cea mai mică luă şi inelul.
După aceea, se duse la foc şi luă un tăciune, apoi merse pe la De-cătră-ziuă şi-l dezlegă de acolo, pe la Miez-de-noapte şi pe la De-cu-seară, şi şi pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fraţii lui, colo la mormântul tatălui său şi făcură focul cel mare, care şi arse după pofta lui.
— Vai, că mult ai şezut! ziseră fraţii lui.
— Mult şi nici prea, că voi de mergeaţi, cine ştie, poate că nici acum nu mai eraţi aici!
Ei avură trei surori, fete mari de măritat, şi le dădură după cine le ceru mai întâi: pe cea mai mare după un vultur, pe cea mijlocie după un hărău1 şi pe a treia după un lup, dar aceste trei dobitoace erau năzdrăvane.
Împăratul Verde, la care omorâse feciorul uriaşii, după ce le văzu dimineaţa capetele-nlăuntru, iar trupurile cât de bivol afară, de bucurie porunci ca-n împărăţia lui să fie toate cârciumile în cinste, tot omul care-şi va spune povestea să mănânce şi să bea fără plată.
Cârciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alţii vinars şi mâncau la mâncări scumpe şi-şi povesteau păţaniile.
Crâncu, vânătoriul codrului, încă merse într-o cârciumă şi mâncă şi beu, apoi le spuse toată povestea, câtă vi-o spusei şi eu dumneavoastră. Când povestea Crâncu despre umblările lui pe la curţile lui Verde-mpărat, fraţii-l trăgeau de suman să nu minţă aşa de tare, iar el zise:
— Când am omorât pe cei şapte zmei, am luat inelul de la fata cea mică a împăratului, iacă-l pe degetul cel mic.
Iar cârciumarul a trimes carte la împăratul, cum că un fecior cu numele Crâncu se laudă că el ar fi omorât pe zmei şi că ar fi luat chiar şi inelul celei mai mici dintre fetele împăratului.
Şi împăratul trimese numaidecât porunci mari împărăteşti, ca adecă Crâncu să meargă la el şi să spună întâmplarea din fir în păr, cum şi ce fel s-a întâmplat cu uriaşii.
Şi merse Crâncu la Verde-mpărat împreună cu fraţii lui şi spuse împăratului din fir în păr toată întâmplarea.
Atunci împăratul zise:
— Voi trei voinici, care aţi împlinit cea din urmă poftă a bătrânului vostru tată, voi sunteţi vrednici să luaţi fetele mele de muieri.
Şi se însurară feciorii toţi trei şi luară trei surori, pe fetele împăratului, iar Crâncu chiar pe fata cea mai mică, care era cea mai frumoasă.
Mergând astfel cătră casă, cei doi fraţi cu muierile lor mai înainte, iar Crâncu mai îndărăpt cu muierea sa, iată le iese-n cale jupânul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decât un om pământean şi răpeşte, adecă fură muierea lui Crâncu şi pe el îl omoară. Câtă vreme va fi stat el acolo mort nu se ştie, destul că-ntr-un târziu vine pe acolo cumnatul său, care ţinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, şi cum vine, deloc îl cunoaşte şi aduce apă vie de-l învie şi apă tare de-l întăreşte, bagă-n el puterea de la trei bivoli, apoi zboară de la cumnatul său.
Cei doi fraţi nu ştiau nimic de necazul lui, că erau mult mai înainte. Deci el se luă, merse şi merse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, merse până dete de o căsuţă mică în mijlocul unei păduri. Acolo şedea soru-sa cea mai mare, care era măritată după Vultur.
— Bună ziua, soră!
— Sănătate bună, frate, dar ce cauţi pe-aici, că pe-aici om pământean n-am văzut de când sunt aici?!
— Oh, soră dragă, nu umblu de gras şi de buiac, ci de năcaz; iată jupânul Pogan îmi fură nevasta văzând cu ochii, nu mă ştii tu îndrepta unde şade?
— Nu zău, eu, dar stai până vine bărbatu-meu acasă, că tot de la o fântână cară apă cu Poganul şi tot cam într-o vreme; el te va şti îndrepta.
Nici n-avu s-aştepte mult; veni Vulturul de la fântână cu două fedeleşe mari pline de apă, iar când a fost în tindă, se făcu un fecior zdravăn şi frumos, să te fi tot uitat la el.
— Bună ziua, cumnate!
— Fii sănătos, cumnate!
— Ce vânturi te poartă pe-aici, prin ţara noastră?
— Oh, cumnate, mi s-a-ntâmplat o pagubă foarte mare. Mergând cu nevasta de mână de la socri, mi-a ieşit jupânul Pogan în cale şi mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit să mă îndrepţi unde şade, să-mi iau nevasta de la el.
— Bucuros, cumnate, bucuros îţi arăt unde şade, dar nici n-ai lipsă să mergi până la el, că pare-mi-se o văzui venind la fântână după apă, hai să ţi-o arăt.
Şi merse Crâncu cu cumnatul său până aproape de fântână, unde în adevăr întâlniră nevasta şi-o duse Crâncu cu sine cătră casă.
Dar jupânul Pogan avea un cal năzdrăvan care îi da de ştire când i se-ntâmpla ceva daună. Aşa fu şi atunci; calul începu a râncheza de gândeai că lupii-l mâncau. Şi iese jupânul Pogan afară din curţi şi merge la grajd:
— Dar ce cânii să te mănânce-ţi este? Nu mai poţi de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?
— Nu mă sudui, stăpâne, zice calul, că eu nu sunt de vină; nu rânchez nici de foame, nici de sete, dar Crâncu, vânătoriul codrilor a prins pe stăpâna şi merge cu ea.
— Cum dracul?
— Aşa cum îţi spusei, stăpâne!
— Putem sta până voi mânca un ţipău de pâne şi voi bea un cop de vin şi voi dormi un somn?
— Putem şi mai mult! Şi se puse jupânul Pogan şi se ospătă bine, mâncă şi beu boiereşte, apoi dormi una popeşte şi numai după aceea încălecă calul şi merse după Crâncu, vânătoriul codrilor, dar în câteva minute şi fu ajuns şi omorât, iar muierea i-o luă din nou.
Dumnezeu ştie câtă vreme o fi stat el mort; destul că odată nimereşte pe-acolo cumnatul său Hărăul şi-l cunoaşte; şi dacă-l cunoaşte se pleacă la el cu apă vie şi cu apă tare, din apa cea vie toarnă câţiva picuri şi-l învie, iar cu apa cea tare-l întăreşte, îi dă putere, câtă au şase bivoli, apoi zboară de acolo.
După aceea se scoală Crâncu, vânătoriul codrilor, frecându-se la ochi şi vede că iar e fără nevastă. Du-te, Crâncule, iar în lume după ea.
Mergând aşa nimereşte la o căsuţă la poalele unui munte, era numai aceea singură, iar înlăuntru află pe soru-sa cea mijlocie, ce era măritată după Hărău.
— Bună ziua, soră!
— Să fii sănătos, frate! dar ce cauţi pe-aici, pe unde numai eu sunt om pământean?
— Oh, draga mea soră; dar uită-te cum am păţit cu jupânul Pogan, care-mi fură nevasta ziua la amiazi, iar pe mine mă lăsă dormind; acum aş merge la el, dar nu ştiu unde şade, să merg să mi-o iau şi să o duc acasă; de aceea venii să te întreb pe tine, nu cumva ştii tu unde şade?
— Nu, zău, eu, frate, dară stai până vine cumnatul tău de la fântână, că-i dus după apă şi îndată vine; el poate că te va şti-ndrepta.
Nici nu trecu mult şi numai văzură Hărăul venind cu două fedeleşe pline de apă, iar când fu dinaintea casei se făcu un drag de fecior, de-ţi era mai mare dragul de el.
— Bună vremea, cumnate!
— Bună să-ţi fie inima, da cum mai trăieşti?
— Bine, dară pe tine ce vremi grele te poartă pe-aici?
— Oh, Doamne! cumnate, am dat de-un năcaz! Mergând cu nevasta de la socri cătră casă, îmi ieşi în cale jupânul Pogan şi-mi luă nevasta, iar pe mine mă adormi. Odată am scos-o de la el cu ajutorul cumnatului meu Vultur, dar acum, mergând cu ea către casă, el iar m-a adormit şi mi-a luat muierea şi-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar în zadar, nu ştiu în ce parte şade, de-aceea venii până la tine să te rog, de cumva ştii unde şade să-mi spui, să merg după ea.
— Nu trebuie să mergi chiar până la curţile lui, că pare-mi-se o văzui mergând după apă, vino să ţi-o arăt, apoi grija ta e, cum vei merge!
Aşa şi fu; nevasta era la fântână şi-o luă Crâncu, vânătoriul codrilor şi du-te! dar calul iar spune lui jupân Pogan că-i fuge nevasta şi cela-i zise:
— Pot mânca două pâni şi bea după copuri de vin şi dormi două ceasuri?
— Poţi, zise calul.
Şi mâncă jupânul Pogan două pâni şi beu două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri, apoi încălecă şi-ntr-o minută îi ajunge şi pe Crâncu îl omoară, iar cu nevasta pleacă spre curţile lui.
Dumnezeu ştie cât a zăcut el acolo-n drum, destul că odată nimereşte pe-acolo un lup, era chiar cumnatul său, care ţinea pe sora cea mai mică. Şi se uită Lupul bine la el şi zise:
— O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crâncu, vânătoriul codrilor; l-a omorât hoţul de căpcân, jupânul Pogan! O să-l înviu sărmanul!
Apoi se luă Lupul şi aduse apă vie şi apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu apa cea tare mi-l întări, îi dădu putere câtă este-n nouă bivoli. Apoi se duse Lupul.
După-aceea se scormoni şi Crâncu, vânătoriul.
— Doamne, dar greu am mai dormit!
El credea că numai adormise, apoi se uită după nevastă, adecă ea, ca peri-n palmă!
Apucă-te, Crâncule, iar şi-ţi caută nevasta, ori te du acasă fără ea, de râsul satului! Şi merse Crâncu şi merse, se duse multă cale şi nu dădu nici de-o casă, nici de-un dobitoc baremi. Într-un târziu vede o casă lângă o pădure nici să-i fi dat cât bine e-n lume nu i-ar fi părut mai bine, decât când văzu căsuţa aceea, că era şi supărat şi obosit, dar era şi lipit de foame şi gătase merindea. Adecă-n casă şedea sora lui cea mai mică, care era măritată după Lup.
— Bună ziua, soră dragă!
— Să trăieşti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauţi aici, pentru Dumnezeu?
— Nu mă-ntreba mult, soră dragă, ci mai bine pune-mi ceva de mâncare, că apoi îi spun eu toate, dar acum nu te văd de foame.
Şi-i puse soru-sa de mâncă, apoi începu:
— Soră dragă, am dat de un mare năcaz; m-am însurat şi când mergeam cu nevasta la noi acasă, iată-mi ieşi-n cale jupânul Pogan şi mă adormi, şi-mi fură muierea. După ce mă trezii din somn, umblai până dădui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n mâini, dar Poganul mă ajunse pe cale şi mă adormi şi-mi luă nevasta a doua oară. Dacă mă trezii din somn, mi-o mai puse o dată-n mână cumnatul meu Hărăul, dar iar mi-o fură hoţul de Pogan; acum, bine că dădui de tine, doară ştii unde şade, să mă-ndrepţi la el, să-mi iau muierea, ca să ştiu că chiar capul mi-l pun, tot nu mă las, pân n-o aflu la el acasă, că sunt foarte tare-nverşunat.
— Nu ştiu, zău, eu, dragul meu frate, dar acuş trebuie să vină de la fântână Lupul, cumnatul tău, el de ştie de bună samă te va-nvăţa ce să faci.
Nici nu stătură mult şi veni Lupul de la fântână cu două fedeleşe mari de apă după cap. Când fu dinaintea uşii se făcu un fecior frumos, de numai ca el doară, dar altcum nu mai puteai vedea.
— Bună ziua, cumnate!
— Să dea Dumnezeu bine!
— Dar ce vânturi te poartă aici, pe la noi, cumnate?
— Bune vânturi şi nu prea, că uite cum şi uite cum mi s-a-ntâmplat cu muierea, adecă cu jupânul Pogan; acum vin la tine să mă-ndrepţi baremi unde şade că, drept spunându-ţi eu nu ştiu păşi nici un pas în ţara voastră, nu cunosc nici un colnic, nici o potecă.
— De mers, zise Lupul, n-ar fi mare lucru că îndată putem merge chiar la el acasă şi să-i luăm chiar şi muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ţi-a luat până acum muierea, şi-n tot rândul te-a şi omorât, noi te-am înviat, cumnaţii tăi şi te-am mai întărit; întâi te învie Vulturul, după aceea Hărăul şi-acuma eu. Tu ar trebui să-ţi însămi (câştigi cu orice preţ) un cal mai năzdrăvan decât a lui jupân Pogan, apoi să furi muierea şi s-o pui pe cal lângă tine, ca jupânul Pogan să nu te-ajungă cu calul lui.
— De unde să-mi însăm eu cal mai năzdravăn ca al lui?
— Hm! De unde? În fundul iadului se află o babă ce se chiamă Vâjbabă, aceea are caii cei mai năzdrăveni. Mergi şi slujeşte la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) şi capeţi un cal, tu-ţi vei alege calul, care-l vei vedea mai rău, numai cu pelea pe oase, apoi să vii cu el încoace. Când te va ajunge vreun năcaz, gândeşte-te numai la unul din cumnaţii tăi.
Se puse bietul Crâncu pe cale şi nu se opri până-n fundul iadului, la Vâjbaba, unde ajunse chiar cu seara odată.
— Bună seara, mătuşă!
— Să trăieşti, voinice! Dar de unde şi până unde?
— De departe, mătuşă, chiar din lumea albă, sunt un biet fecior sărac, am venit doară mă vei băga slugă pe-un an.
— Că te bag, zise ea, dar bine să ai grijă, de nu-mi vei sluji pe plăcere, vezi parii cei nouăzeci şi nouă? Toţi sunt plini cu capete de om, în parul al sutălea va merge al tău; de mă vei sluji însă omeneşte, atunci îţi dau în tot anul câte un cal, care ţi-l vei alege tu din stava mea.
— Şi ce lucru voi avea? întrebă feciorul.
— Oh, zise baba, ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de-o iapă, ce am; dar să grijeşti când va răsări soarele să fii aici cu ea, că eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grijă de ea, de s-ar întâmpla să fugă acasă la mânz, atunci mânzul o suge şi eu neavând cu ce-mi face cafeiul, te voi mânca pe tine, iar capul ţi-l voi pune lângă cele nouăzeci şi nouă şi se împlineşte suta; pricepuşi?
— Pricepui.
— Şi te legi?
— Mă leg!
— Te mai întreb o dată: din bună voie te bagi la mine slugă, şi vei face tot ce zic?
— Din bună voie mă bag slugă şi voi face tot ce zici!
— Bine! Învoirea fu făcută. Baba intră-n căsuţă, unde avea o fată şi-i zice:
— Bagă bine de seamă, să poţi scăpa, că de nu mâne mâncăm pe dracul, vezi că suntem hămesite de foame şi nu căpătăm un om plinuţ, acesta ar fi numai bun.
— Lasă numai pe mine, zise fata, bine că l-au adus păcatele lui aci, că o să trăim o ţâră şi bine cu carnea lui; şi se dete peste cap şi se făcu iapă.
Îndată ce se-nseră, se sui Crâncu, vânătoriul codrilor, pe ea şi hi, la câmp! El nu se coborî de pe ea cât fu noptiţa de mare. Dar de cătră ziuă-l prinse un somn greu şi adormi; atunci iapa-l puse frumuşel călare pe-un muşuroi şi se cam mai duse.
Când se deşteptă, se mai făcea ziuă. Şi începe a plânge! „Vai de mine şi de mine, că-mi pune baba capul în par!”
— Nu te teme, zice un Hărău mare, — era cumnatul său — nu te teme; iapa ta nu e iapă, e zmeoaică, fata babii şi vrea să-ţi pună capul în par, ci nu te teme; acum s-a făcut o cioară şi zboară chiar pe sub nori, ci merg eu după ea; când o vei vedea aproape de tine, tu să dai cu căpăstrul în ea şi să zici: „Hi! iapa babii c-un mânz după tine”.
Şi zbură Hărăul până în înaltul cerului şi acolo află pe iapa babei în formă de cioară şi mi ţi-o ciocăni şi ţi-o flocăi, de gândeai că nu-i mai rămâne pene, şi mi ţi-o aduse-n jos. Când fu aproape de fecior, el dete cu căpăstrul în ea şi zise: „Hi, iapa babii c-un mânz după tine!” şi în clipita aceea se făcu şi merse acasă.
— Bună dimineaţa, mătuşă! Dar pare-ţi bine că-ţi aduc iapa?
— Pare ca şi când mi-ai trage un rug pe spate!
Apoi dete feciorului de mâncare şi-i spuse să meargă să se culce. Şi se culcă feciorul fără pic de grijă şi adormi ca omul obosit, iar baba luă pe fată la trei parale şi-o bătu, şi-o bătu, până toată o învineţi, de ce s-a lăsat de-a păscut-o sluga toată noaptea. În deşert îi spunea fata tot ce ştia, ea nu voi să creadă.
După ce-nseră, merse iar la câmp. Şi nu se coborî de pe spatele iepei toată noptiţa, dar colo de cătră dimineaţă-n zori de zi, îl lovi un somn nemaipomenit şi cum închise ochii, îndată se trezi călare pe-un muşinoi, iar iapa ca-n palmă!
Începe a se văieta, începe a plânge, dar iapa nu-i şi pace. Atunci îi iese-n cale un Vultur mare, era cumnatul său.
— Dar ce te vaieţi, cumnate?
— Dar cum să nu mă vaiet, că uite cum am umblat şi uite cum?
— Nu te supăra nimic; ea s-a făcut un miel sub o oaie, vezi colo-n muntele cela, eu merg şi iau mielul de sub oaie şi-l aduc aici lângă tine, când îl voi slobozi jos, tu să dai cu căpăstrul în el şi să zici: „Hi! iapa babii cu doi mânzi după tine”. În câteva minute era aici Vulturul c-un miel în gheară şi-l slobozi lângă Crâncu, iar acesta-i dete una cu căpăstrul şi zise: „Hi! iapa babii cu doi mânzi după tine!” Şi-ndată fu făcută iapă şi Crâncu, vânătoriul codrilor, se urcă pe ea şi hi acasă.
— Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că ţi-aduc iapa acasă?
— Pare, ca şi când mi-ai trage un rug pe spate!
După ce mâncă bine, Crâncu se culcă şi dormi, iar baba se duse la fată şi-o bătu, ş-o bătu, de gândeai că o prăpădeşte cu bătaia.
— Dar lasă-mă, mamă, că miel sub o oaie m-am făcut şi ş-acolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie să scap; vin acasă şi mă fac un ghem, tu mă pune sub covată-n tindă ş-apoi să şezi pe covată.
Seara iar merse Crâncu la iapă. Nici nu trecu bine de miezul nopţii şi-ncepu feciorul a cucui (moţăi) şi numai să trezeşte călare pe un muşinoi cu căpăstrul în mână, supărat necăjit, plângea ca un copil; acum când îşi mai împlinise anul, acum să-şi pună capul.
Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul său şi-i zise:
— Nu te supăra nimic, cumnate, că va fi cum va vrea Dumnezeu; hai la baba acasă, că iapa s-a făcut un ghem sub covată în tindă, iar baba şade călare pe covată. Eu voi intra în staulul oilor şi al caprelor şi mi-oi face isprăvile mele, baba va auzi oile zvârcolindu-se şi caprele zbierând şi va ieşi să vadă ce e. Atunci tu intră fără frică-n tindă, ia ghemul de sub covată şi mergi cu el în drum şi-l trânteşte jos şi zi: „Hi! iapa babii cu trei mânzi după tine!”
Aşa şi făcură, merseră la baba acasă; Lupul intră în staul şi prinse numai o capră, dar aceea aşa larmă făcu, încât trebui să iasă baba până afară să vadă ce e. Într-aceea feciorul se furişă iute-n tindă, luă ghemul de sub covată şi fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete cu el de pământ şi zise: „Hi! iapa babii cu trei mânzi după tine!” Şi numai văzu că ghemul se face iapă şi intră-n curte.
— Bună dimineaţa, mătuşă! Dar pare-ţi bine că mă vezi?
— Dar cum să nu! Nu se putu însă destul mira că de unde are iapa, că ea ştia că-i sub covată.
— Noa, mătuşă, slujitu-te-am cum se cuvine?
— Slujit; mergi acum în grajd şi-ţi alege un cal care vei voi ş-apoi te du-n ştirea lui Dumnezeu.
Şi intră Crâncu-n grajd şi se uită peste toţi caii, iar în fundul grajdului era o gloabă de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; de o poştă-i vedeai coastele. Pe-acela şi-l alese feciorul. În zadar zicea Vâjbaba, că nici de ruşine nu-l lasă să plece de la ea cu calul cel mai rău, că el nu voi să primească decât numai pe-acela. Noa, zise baba, după ce văzu, că (nu) învinge cu el:
— De-ai ales din mintea ta, bună minte ai, iar de te-a-nvăţat cineva, îi poţi mulţămi, că bine te-a-nvăţat!
Şi se luă Crâncu până ieşi de la babă, apoi după ce a ajuns într-o pădure a zis calul:
— Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur odată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales. Şi făcu feciorul un foc, mare, mare, din vreo treizeci de stejari de cei mari şi după ce trecu focul tot, apoi vântură spuza cu pălăria de pe jar şi-aduse calului aci să mănânce; şi mâncă şi mâncă, până mâncă tot jarul, apoi se scutură o dată de-i săriră toate floacele de pe el şi rămase ca uns cu unt de frumos.
— Acum sui, domnul meu, pe mine şi-mi spune cum să te duc, ca vântul ori ca gândul?
— Să mă duci ca gândul!
Şi-ntr-o clipită au fost la curţile lui jupânul Pogan, ale zmeului. Aici aflară pe nevasta, care chiar venea cu vasele pline de apă, dar nu mai pierdură pic de vreme, ci o puse pe cal şi du-te, copile!
Armăsarul zmeului din grajd atunci râncheză o dată încât toate ferestrile curţilor se sparseră şi ieşi zmeul afară mânios, să vază ce-i.
— Dar ce cânii ai iar, foame ţi-e? sete ţi-e? ştiu că Crâncu, vânătoriul codrilor n-a mai înviat să vină după nevastă?
— Ba chiar a înviat ş-a dus-o mai nainte.
— Ce gândeşti: pot mânca trei pâni, pot bea trei cupe de vin şi dormi ca trei ceasuri, apoi să plec după el?
— Poţi pe dracul, că acum Crâncu e călare pe frate-meu cel mai mic, care are de trei ori mai mare putere decât mine.
— Să mergem dar!
Şi se luară, ca vântul tot pe sub nori şi în urma Crâncului, dar nu era modru2 de a-l ajunge. Când zări oleacă calul zmeului pe al Crâncului, zise-n limba lor:
— Frate, frate, mai înceată-ţi paşii că de nu plesnesc.
Iar calul Crâncului a zis, vezi bine, în limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:
— Bucuros îmi mai domolesc paşii, dacă vei arunca pe zmeul o dată-n sus în slava cerului, apoi să faci cu el zup în fundul pământului, ca nici de nume să nu-i auzim.
Şi calul zmeului aşa făcu: aruncă o dată pe zmeu în slava cerului, apoi făcu cu el zup! în fundul pământului, de tot mii de bucăţele se făcu. Acum aşteptă calul Crâncului pe-al zmeului şi merseră împreună până acasă la fraţii Crâncului. Aceia erau bătrâni şi plini de copii, dar Crâncu, prin câte trecuse şi tot era voinic şi frumos, de gândeai, că nici un gând nu l-o mâncat în viaţă. Dar Crâncu aci puţin a stat, căci i-a venit veste, că socru-său trage de moarte şi-l cheamă să ieie el stăpânirea. S-a şi dus, şi-a rămas împărat în locul socru-său, şi-a stăpânit cu dreptate şi cu-nţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit deodată cu dreptatea; Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!
Iar eu mă suii p-un cui
Să nu vi-o mai spui.
Auzită şi scrisă în Sâncel