A fost o dată ca niciodată.
Au fost o dată trei păcurari la o stână.
Într-o seară, mulgând oile la strungă, auziră la o depărtare o strigătură puternică. Toţi se cutremurară. Păcurarul cel mai tânăr, numit Petru, zise:
— Eu mă duc într-acolo, să văd ce poate să fie.
— Ba tu nu te duce; mai bine şezi aici locului, căci cine ştie ce va fi acolo, ziseră cei doi.
— Ba mă duc.
— Bine, bine, răspunseră ceilalţi, dacă ţi se va întâmpla ceva, tu vei vedea.
— Eu voi vedea.
Atunci îşi luă ciomagul cel mare, cojocul în spate şi plecă într-acolo, unde auzise strigarea.
Iată, într-o vale, văzu un şarpe uriaş de mare, cu un cerb în gură, pe care nu-l putea înghiţi din pricina coarnelor celor mari, cu care era împodobit cerbul. Se aflau amândoi în aşa stare, încât nici cerbul nu se putea mişca, nici şarpele.
Cum se apropie Petru, cerbul zise:
— Haid’, fii bun păcurarule, omoară şarpele acesta, că vrea să mă mănânce şi-mi scapă viaţa, că doară şi eu îţi voi fi bun de ceva.
Şarpele zise:
— Haid’, păcurarule, fă bine taie coarnele cerbului ca să-l pot înghiţi, că-ţi voi da ceea ce ceri tu.
Petru se cugetă şi în urmă zise:
— Mai bine voi ajuta şarpelui să înghită cerbul, căci îmi va da tot ce cer eu, decât să ajut cerbului, care cine ştie, poate-mi fi de ajutor ori ba.
Deci se duse, lovi cu ciomagul coarnele cerbului care şi picară şi făcu de şarpele îl putu înghiţi.
După ce se linse pe buze de dulceaţa şi grăsimea ce fu în cerb, şarpele zise:
— Văd acum că eşti om de treabă, căci mi-ai făcut mult bine; una, că m-ai mântuit de moarte, a doua mi-ai ajutat să mănânc cerbul: deci precum ţi-am făgăduit, îţi voi şi da ce vei cere de la mine. Să ştii, că pe mine mă cheamă Vizor, craiul şerpilor, şi fiindcă am ceva de lucru, nu pot să viu acasă cu tine, dar te du pe aici încolo, vei întâlni pe păstorii mei, de la care vei întreba de mine. Pre când vei ajunge acasă, eu încă voi fi acolo şi vei vedea cât de mulţămitor sunt.
Petru plecă deci pe calea arătată de şarpe şi nu mult merse, până ce se şi-ntâlni cu stăvarul1.
— Bună seara, stăvarule!
— Să fii sănătos, voinicule! dar unde mergi?
— Merg la Vizor, craiul şerpilor, şi nu ştiu unde şade, n-ai face bine să-mi areţi?
— Cum nu? Du-te pe aci încolo, că-l vei vedea pe văcar, care-ţi va spune.
Merse mai departe şi se întâlni cu văcarul, căruia îi zise:
— Bună seara!
— Să fii sănătos!
— Unde şade Vizor, craiul şerpilor?
— Du-te numai pe aci încolo, că-i vedea pe păcurarul lui, care-ţi va spune.
Merse mai încolo şi se întâlni cu păcurarul, cătră care grăi:
— Bună seara!
— Să dea Dumnezeu bine!
— Fii bun spune-mi, unde şade Vizor, craiul şerpilor?
— Apucă numai pe calea aceasta, căci vei afla pe porcar, pe acela să-l întrebi.
Nu mult merse şi se întâlni cu porcarul, cătră care zise:
— Bună seara!
— Bună să-ţi fie inima!
— Unde şade Vizor, craiul şerpilor?
— Nu şade departe, numai aci, la vreo treizeci de paşi, este o gaură în pământ, slobozi-te pe ea înlăuntru căci, acolo e el. Dar ce-ai cu Vizor, craiul şerpilor?
— Ia uite, frate, începu Petru, i-am făcut un bine, căci dacă vream, îl puteam omorî; iar el văzând fapta mea, mi-a făgăduit că-mi va da tot ce voi cere, numai să vin la el, mi-a şi arătat calea, şi iată că am venit. Nu ştiu ce să cer de la el, fii bun, dacă ştii, dă-mi unele îndrumări să ştiu ce să fac, îţi voi fi mulţămitor.
— Cum nu? bucuros, frate, căci trebuie să ne-ajutăm unul pe altul. Despre stăpânul pot să-ţi spun că e foarte bun la inimă. Poţi să ştii că ce ţi-a făgăduit îţi şi dă. Grijeşte numai ce ceri. Are în o chilie mult aur, argint şi pietri scumpe, acele şi jumătate dacă le vei cere, ţi le va da. Eu însă-ţi zic alta. El are numai o fată, care e foarte frumoasă, cugeţi că e ruptă din soare, apoi de bună, e ca o bucată de pâne albă. De câte ori vine cineva pe la el, o face şerpoaie şi-o bagă într-o lădiţă urâtă de lângă uşă, vrând s-o ascundă ca nu cumva s-o ceară cineva, ş-apoi să rămână fără ea, căci îi este foarte dragă. Mai bine ţi-ar fi ţie dacă te-ai folosi de prilejul acesta şi-ai cere lădiţa, căci atunci fiindu-i tu ginere, toată blaga lui va fi a ta. Altminterelea fă ce vrei. Numai de una te rog: dacă nu vrei să mă asculţi, gândeşte-te că eu ţi-am vrut binele şi să nu mă spui la Vizor, craiul şerpilor, că ce ţi-am descoperit, căci atunci e capăt de mine.
— Îţi mulţămesc de sfatul ce mi l-ai dat şi voi cerca să văd dacă-mi dă lădiţa, de care-mi pomenişi, zise Petru.
— De bună seamă ţi-o dă, dacă vei zice că altceva nu primeşti.
Învăţat de porcar, plecă Petru cătră locul arătat, până ajunse la o groapă în pământ. Aici nu ştia ce să facă, să se lase în jos sau să aştepte până va veni şarpele sus! Nu trebui să aştepte mult, căci şarpele auzind ceva paşi streini, îşi ridică capul sus şi zise:
— Intră, păcurarule, fără nici o frică!
Atunci se slobozi înlăuntru şi intră în o casă foarte frumoasă. De aci îl duse şarpele în o altă casă plină cu aur, argint, diamanturi şi alte pietri scumpe, pe care le arătă una câte una, apoi când gătă zise:
— Vezi, dragul meu, câtă blagă am eu. Cere cât pofteşti, căci pentru binefacerea ta, nu-mi pare rău după ele. Ce-ţi trebuie? aur, argint, diamant, ori alte pietri scumpe? Sau vrei să-ţi dau din toate câte ceva, ca să te fac de acum înainte avut?
— Ba eu nu poftesc de aceste, îi răspunse Petru. De bogăţie n-am trebuinţă, căci până am aceste două mâini nu mi-e frică de sărăcie. Te rog însă să-mi dai lădiţa aceasta mică de după uşă, căci de când am intrat aici, ochii tot pe ea i-am ţinut.
— Ce vrei tu să faci cu aceea lădiţă? zise şarpele plin de mirare, nu-i poţi lua tu nici un folos. Am găsit-o eu de mult şi-am pus-o aici. Ia tu mai bine ce-ţi dau eu, ca să fii fericit pe toată viaţa ta!
— Dacă nu-mi dai lădiţa aceea, atunci nu primesc nimic.
— Ia priveşte ce e aici, în lădiţă! zise şarpele mânios, uită-te, că e un pui de şarpe. L-am găsit eu o dată îngheţat pe cale şi l-am adus pentru ca să-l cresc.
— Tocmai pentru aceea te rog să mi-l dai mie, zise Petru, căci îl voi creşte eu, toată viaţa mea am dorit să am unul.
— Bine, eu îţi dau lădiţa, ia-o şi să fii sănătos.
Înainte de a pleca însă, îi aşternu masa şi-i puse de mâncare şi de băutură, dar de spus nu i-a spus că ce-i şarpele din lădiţă, cugetând că doar se va lăsa de cugetul de a lua lădiţa, dacă nu acum, de bună seamă mai târziu, când i se va urî cu şarpele.
Plecă păcurarul cu lădiţa, însă nu la stână, ci acasă, unde avea numai o mamă bătrână. Ce să caute el cu fata lui Vizor, craiul şerpilor, la stână? Să i-o fure alţii? Ba! El merse acasă, să se facă gazdă de casă şi de nevastă.
Ajungând acasă, spuse mamei sale prin câte a umblat şi de ce n-a mai stat la stână. Ceru de mâncare şi pentru sine şi pentru şarpe. El, fiindcă era într-o miercuri, mâncă nişte castraveţi acri, iar şarpelui îi dete pe un taler lapte.
După ce mâncă şarpele tot laptele, se sculă din lădiţă, se dete de trei ori peste cap şi se făcu o nevastă frumoasă, care n-avea seamăn în lume. Nu era în altfel, decât chip îngeresc. Orişicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nicicând uitându-se la ea.
Petru, cum o văzu, înmărmuri de frică, temându-se că-l va părăsi.
În urmă prinse inimă şi zise:
— Nu cumva voieşti să mă laşi?
— Ba nu te las, dragă Petre, zise ea venind la el şi sărutându-l, cum să te las? Dumnezeu dacă mi-a rândui să fiu a ta, atunci voi fi şi cred că nu-ţi va părea rău că m-ai cerut de la tata.
Se îmbrăţişară şi se sărutară, ca doi noi căsătoriţi. Într-un târziu nevasta zise:
— Noa! să ne mai lăsăm de jucate, să ne punem şi la lucrate.
Iute aduse apă, făcu foc, spălă rufele, vasele, curăţi în casă, adecă făcu tot ce trebuie la o găzdoaie bună. Dar aşa de iute făcea, aşa de iute îi umbla pristenul, încât mama lui Petru n-avea timp să se mire îndestul, iar Petru sta înmărmurit, fără răsuflare, nesăturându-se de a se uita la ea.
Mai în deseară făcu de cină, apoi mâncară, după aceea îşi mai petrecură, cum îşi petrec tinerii, mai târziu făcu patul, după aceea iar îmbrăcă pielea de şarpe şi se băgă în lădiţă.
Tot aşa se întâmplă în ziua a doua, a treia şi aşa mai departe, în timp de o săptămână.
Atunci bătrâna, mama lui Petru, se duse la moaşa ei şi zise:
— Uite moaşă, ce-i cu nevasta care o aduse feciorul, nu-i nevastă ca toate nevestele. De bărbată e bărbată ca focul şi nu-i pot băga altă vină, decât… şi-i spuse tot ce avu de spus.
— O, draga mea, răspunse moaşa, nu e lucru mare; se poate îndrepta. Ia ascultă cum: Du-te acasă, pune ţestul de copt mălai pe foc să se înfierbânte şi hurduie2 vasele, ca să audă ea, că trebuie apă, iar când se va duce după apă, tu apucă pielea ei de şarpe şi-o aruncă în foc.
Aşa şi făcu baba. Se duse acasă, făcu foc bun, puse ţestul pe el, încât se roşi de fierbinţeală, apoi hurdui vasele dând semn că nu este apă în ele.
Nevasta era în pielea de şarpe în lădiţă, că Petru nu era acasă, să-şi petreacă cu el. Cum auzi hurduitura, hop! iute sări din lădiţă, şi se duse după apă la fântână.
Gazda fântânii făcuse chiar un ospăţ, şi-atunci ţiganii erau cu ceterele în ocol şi cântau, iar unii flăcăi jucau. O cerură şi pe ea la joc şi se şi duse, dar numai la un singur joc, nemaivrând să rămână, căci ştia că acasă nu e apă.
Când ajunse însă acasă, dă să se îmbrace, dar nu-şi găseşte pielea. Întrebă pe mumă-sa.
Baba atunci zise:
— Să mă ierţi, draga mea, că eu n-am văzut, am măturat casa şi noi vinerea, când măturăm casele, trebuie să aruncăm gunoiul în foc, căci aşa e bine. Cum am făcut, cum n-am făcut, destul că din negrije am băgat şi pielea ta în foc; dar acum mai lasă-te şi fără piele de şarpe, căci n-ai lipsă de ea destul eşti de frumoasă ca nevastă. Las’ să se fălească Petrea al meu cu tine.
N-avu ce face nevasta lui Petru, căci ca o muiere cu minte ce era, trebuia să se supună soacrei sale şi să nu cârtească contra ei.
Se mai puse la lucru până în diseară, când veni bărbatul său.
Atunci merse în grădină şi începu a plânge, dar văzu că nici plânsul nu-i foloseşte nimic, plecă dar către locuinţa tată-său, şi-i spuse tată-său ce-a făcut soacră-sa cu pielea ei şi că acum nu se mai poate ascunde noaptea în lădiţă.
— N-am ce-ţi face, îi răspunse tată-său, aşa e soartea. Dacă Dumnezeu a orânduit să fii nevasta lui Petru, du-te la el şi ascultă de el şi de mumă-sa. Nu-ţi fie ruşine că e sărac, căci precum văd e copil harnic şi frumos. Haid! să nici nu ştie că ai fost la mine. Altă dată puteţi veni amândoi.
Mângâiată, se duse acasă şi, întrebând-o Petru că unde a fost, ea răspunse:
— Am fost în grădină după porci, dar porcii au apucat la fugă şi aşa am întârziat atâta.
Dimineaţa, până a nu se face ziuă, veni poruncă de la „domni”, să meargă la lucru că era şi atunci iobăgie. Petru avu alte lucruri pe acasă, se duse nevasta lui la „domni”, şi se puse în rând cu alţi lucrători, dar pe toţi îi întrecea, atât în isteţime, cât şi după buneţea lucrului.
Domnul, altcum „Spăhie” (Spăiie = Grundherr — domn de pământ, mare posesor de moşii), neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, care îi căzuse la inimă şi-şi puse în gând că orişicum să piardă pe Petru, iar nevasta apoi s-o ia el.
Seara, când fu gata lucrul, domnul zise:
— Nevasta lui Petru să vină încoace!
— Porunceşte, Măria ta, aici sunt, răspunse ea.
— Spune-i lui Petru că mâne dimineaţa să fie aici în curte, ai înţeles ori ba?
— Înţeles, şi-i voi spune.
Când fu cealaltă zi pe la prânz, Petru era în curte.
— Ştii, Petre, pentru ce te-am chemat? îl întrebă domnul.
— Ştiu de-mi vei spune, răspunse Petru.
— Ascultă dar! Vezi colo înaintea casei mele două stoguri mari de grâu?
— Văd, Măria ta.
— Până dimineaţă tot să fie îmblătit, fără ca să strici stogurile; grâul să fie tot grămadă în şură şi tot din grâul acela pe mâne la prânz să mânânc pită; m-ai înţeles măi?
— Te-am înţeles, dar e cu neputinţă să şi fac ceea ce-mi porunceşti.
— Cu putinţă ori cu neputinţă, asta e treaba ta; dacă vei împlini bine de bine, dacă nu, capul nu-ţi va sta unde-ţi stă acum, ci sub picioarele mele. Acum cară-te!
Petru ieşi şi plângând veni până acasă, unde se trânti supărat pe un pat. Nevastă-sa, văzându-l supărat veni la el şi-l întrebă:
— Ce ţi-a zis domnul?
Atunci tot plângând spuse:
— Iacă rămâi fără mine.
— Cum? îl întrebă ea din nou îngrijată.
— Iacă cum şi iacă cum; şi-i spuse tot ce a vorbit cu domnul.
— Nu te teme de nimic, Petre, îi zise ea, hai să mâncăm şi să bem, căci te scapă tata de acolo.
Se puseră la mâncare şi beutură până seara.
Atunci plecă Petru la socru-său.
— Ce-i, Petre? îl întrebă acela văzându-l.
— E rău, tată, răspunse Petru supărat.
— Doar nu ţi-e pe plac nevasta?
— Ba! aş păcătui de moarte dacă o aş învinui numai cât e negru sub unghie, sunt foarte mulţumit cu ea, ba sunt cel mai fericit între ceilalţi oameni, dar alt năcaz mă mănâncă.
— Sunteţi săraci?
— Ba nu, suntem foarte mulţămiţi de cele ce ne-a dat Dumnezeu, numai sănătate mai cerem: lucrând cu mâinile noastre nu ni se dedă la averea nimănui, fie cât de mare.
— Spune-mi dar iute, ce-ţi este de eşti supărat?
— Am dat de un mare năcaz. Domnul nostru ne-a chemat ieri la lucru, iar eu având alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta, care când a venit seara de la lucru mi-a adus poruncă, ca să mă duc eu azi dimineaţă acolo.
— Şi nu te-ai dus?
— Ba m-am dus, tată, şi mi-a poruncit, că până mâne dimineaţă, stogurile lui cele mari de grâu să le îmblătesc, fără ca să sparg stogurile, grâul să-l fac grămadă, în şură, iar din el tot la noapte să-i şi coc pâne, să mănânce dimineaţă. Dacă i-am spus, că nu voi putea împlini porunca, mi-a răspuns că aceea e treaba mea, numai dacă nu voi face ce mi-a poruncit nu-mi va sta capul unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui.
— Numai atâta?
— Numai.
— Pentru aceea eşti tu supărat?
— Cum să nu fiu supărat, căci mi-e frică să nu pot împlini porunca şi atunci nevasta mea rămâne fără mine. Pentru aceea am venit să te rog să mă ajuţi, cum mă vei ajuta, să scap de pacostea aceasta, care chiar din senin veni peste capul meu.
— Voi cerca să văd.
— Da, fii bun, tată, scoate-mă, aibi milă de mine.
— Nu te teme nimic, că te scot eu; până atunci haid’ să gustăm ceva de cină.
Se puseră amândoi la cină, mâncară, beură şi-şi petrecură „domneşte”. Când fură gata cu cina, Vizor ieşi afară şi pocni cu un biciu de foc în patru laturi ale lumii, la care atâţia zmei veniră câtă frunză şi iarbă. Tot veneau şi nu mai încetau. Într-un târziu, Vizor, craiul şerpilor zise:
— Unde sunt ceilalţi?
— Vin toţi pe rând.
— Vedeţi pe omul acesta?
— Vedem.
— Să mergeţi cu el unde vă va duce; acolo să vă faceţi toţi şoareci şi să scoateţi toate boabele de grâu din stogurile care vi le va arăta el, să le faceţi grămadă în şură, o parte din el să-l măcinaţi, să-l cerneţi şi să-l faceţi pâne. Până s-a zări de ziuă tot să fie gata, căci de nu, capul nu vă stă unde-i acum, ci sub picioarele mele. Aţi auzit?
— Auzit, drag stăpânul nostru.
— Mergeţi şi faceţi ce v-am zis.
Merseră cu toţii la stogurile domnului, se făcură toţi şoareci, dar atâţia şoareci erau, încât din nouă stoguri mari, abia s-a ajuns la fiecare câte o boabă de grâu. Făcură un mare vrav de grâu în şură, unii au măcinat, au cernut şi copt, aşa că după miezul nopţei pânea a fost gata, când le-a spus Petru zmeilor să meargă acasă.
Dimineaţa, când răsări soarele, Petru se duse „în sus” cu pânea coaptă. Plin de bucurie, cum era, fiindcă domnul nu s-a fost sculat încă, l-a sculat el, i-a dat pânea şi i-a arătat vravul de grâu în şură şi stogurile nesparte.
— Bine, Petre, îi răspunse domnul, eşti copil harnic, pentru aceea eşti vrednic de oareceva. Ian strigă servitorii mei să vină.
Petru îi chemă şi veniră vreo zece servitori, neştiind ce poruncă nouă au să capete.
— Petru acesta e om vrednic, începu domnul.
— E vrednic, Măria ta, căci am văzut ce-a lucrat.
— Ascultaţi! e om vrednic şi pentru lucrul ce-a făcut astă-noapte, să-i daţi douăzeci şi cinci de nuiele. Iată aici, să văd!
Miraţi de astă straşnică poruncă, nu ştiau ce să facă, ci se uitau unul la altul. Mai tare se mira însă Petru, căci el avea să primească acea răsplată.
Văzând servitorii că domnul nu-şi schimbă gândul, n-avură ce face, ci puseră pe laviţă pe Petru, iar unu cu o nuia, de care era plină curtea, îi dete lui Petru douăzeci şi cinci.
„Aceste fură bune pe nimica”, gândi Petru, sculându-se de pe laviţă.
— Acum voi căraţi-vă afară la lucru vostru! zise domnul cătră servitori.
După ce plecară servitorii, domnul zise cătră Petru:
— Petre, aş mai avea un pic de lucru cu tine.
— Porunceşte, Măria ta.
— Aş mai avea lipsă să-mi ajuţi la un lucru.
— Bucuros, Măria ta; eu slugă plecată voi ajuta cât voi putea.
— Vezi tu codrul acela? zise arătându-i o pădure mare.
— Văd, Măria ta.
— Până mâne dimineaţă, acel codru să fie tăiat, lemnele puse toate grămadă, rădăcinile scoase, pământul să fie arat, plantat cu viţă de vie, dar aşa că mâne dimineaţă să-mi aduci struguri pe un tăier, să mănânc, m-ai înţeles?
— Înţeles, Măria ta, numai mi-e frică că nu voi putea îndeplini ce-mi porunceşti în aşa timp.
— Aceea e treaba ta, însă dacă vei împlini până mâne dimineaţă, bine de bine, dacă nu capul nu-ţi va sta unde-ţi stă acum, ci sub picioarele mele. Ai auzit?
— Auzit, Măria ta.
— Acum, cară-te.
Ieşind afară se gândi la porunca pe care o căpătase şi-o află mai grea de împlinit. Se gândi şi la aceea, că oare socru-său mai vrea sau mai poate să-l ajute. Apoi îi mai veni în minte şi răsplata cea „dreaptă”, ce o primi pentru împlinirea poruncei de ieri.
Supărat până la inimă merse acasă, dar nu ştiu cum merse, nu văzu cu cine se întâlni, ci ajungând acasă, se puse pe un plâns amar.
Muierea îi era la apă cu rufele, când veni, văzându-l supărat, se duse la el şi-l întrebă:
— Ce ţi-e dragă, de eşti supărat iară?
— Oh! Lasă-mă, căci acum chiar rămâi fără mine.
— Cum? poate n-a putut tata să-ţi ajute? îl întrebă îngrijată.
— Ba mi-a ajutat, numai ian ascultă ce poruncă mi-a mai dat. Şi îi spuse adecă cum a umblat pe la tătăl-său, cum a împlinit porunca, ce răsplată „dreaptă” a primit şi ce poruncă nouă i-a mai dat. Precum văd eu, acela cu orişice modru3 vrea să-mi pună capul, încheie Petru, plin de amărăciune.
— Nu fii supărat, Petre dragă, că tata şi de acolo te scoate; apoi cu ce te răsplăteşte, doar este Dumnezeu în cer, ca să i-o răsplătească lui. Haid’ să mâncăm şi să bem, până îndeseară, când iar vei merge la tata, să te scoată din primejdie şi năcaz, cum te-a scos şi azi.
Mâncară, beură şi-şi petrecură cum îşi petrece omul, când se simte scuturat de vreun năcaz.
Când se înmurgi, plecă la socru-său.
— Bună seara, tată! zise intrând în casă.
— Să ai noroc, dar cum de vii aşa de târziu, parcă iar eşti supărat? Cum, nu i-a plăcut la domnul tău cum ai împlinit porunca?
— Ba a fost îndestulit, mi-a şi plătit bine lucru.
— Cu ce?
— Cu douăzeci şi cinci de nuiele.
— Prea bine, se vede că e om foarte darnic. Pentru acestea eşti supărat?
— Ba, pentru asta nu sunt supărat. Asta a fost şi a trecut dar acum mi-a dat alta de cap.
— Care?
— Mi-a dat o poruncă de împlinit. Mi-a spus că codrul acela până dimineaţă să fie tăiat, lemnele aşezate grămadă, rădăcinile scoase, pământul arat, sădit cu viţă de vie, dar aşa că pe mâne dimineaţă să-i duc struguri pe tăier. Când i-am sus că această poruncă e mai grea de împlinit ca cea de ieri, mi-a răspuns că asta nu e treaba lui, numai eu să ştiu că dacă o voi împlini, bine de bine, dacă nu, nu-mi va sta capul unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui. Pentru aceea am venit şi azi să mă rog de dumneata, fii bun şi mă scoate şi din năcazul acesta, precum m-ai scos din cel de ieri.
— Nu te teme de nimic, dragul tatii, că te scot; până atunci haid’ să bem, apoi să gustăm ceva de cină.
Se puseră amândoi la cină, beură şi mâncară cum se cade.
Când gătară cu cina, Vizor ieşi afară şi pocni cu un biciu de foc în patru părţi ale lumii; atâţi zmei veniră încât nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii; erau mai mulţi ca în seara trecută.
— Aici sunteţi toţi? — întrebă craiul şerpilor.
— Ba chiar toţi nu, dar vin şi ceilalţi pe rând.
— Vedeţi iar pe omul acesta?
— Vedem.
— Să mergeţi cu el unde vă va duce, iar codrul pe care vi-l va arăta să-l tăiaţi, lemnele să le tăiaţi, să le aşezaţi grămadă, rădăcinile să le scoateţi, pământul să-l araţi şi să-l plantaţi cu viţă, de unde veţi afla mai bună. Aveţi grijă însă, ca pe mâine dimineaţă strugurii să fie copţi, să se poată folosi omul acesta de ei. Aţi auzit şi m-aţi înţeles?
— Auzit şi înţeles, drag stăpânul nostru.
Ca din pământ scoaseră unii săpoaie, alţii ferestraie şi toate uneltele de care aveau lipsă şi plecară cătră codrul arătat de Petru. Ajungând acolo, unii s-au pus la tăiat de lemne, alţii la grămădit, alţii la scos de rădăcini, alţii la săpat, alţii s-au dus după viţă de vie şi ei ştiu de unde au adus atâta cât au plantat tot codrul; după aceea s-au pus cu toţi a sufla peste struguri, aşa că după ce trecu de miezul nopţii, strugurii erau copţi apoi toţi s-au dus la ale lor.
Când se făcu de ziuă, Petru culese pe un tăier struguri şi plecă cu ei la domnul, pe care, fiindcă dormea, iară l-a sculat din somn, însă nici acum nu fu mai norocos decât mai-nainte, căci drept răsplată acum capătă, nu douăzeci şi cinci, ci de două ori atâta, adică cincizeci de nuiele îndesate.
Ca o slugă plecată le suferi şi aceste, cu toate că e cam greu a suferi atâtea deodată. Aşa e însă românul; el sufere până poate; mai bine sufere el, decât să-şi piarză chibzuiala, căci vai atunci de acela care face ca românul să-şi iasă din sărite. Aceasta o simţea Petru şi ca om chibzuit se mai lăsă de astă dată.
După ce se petrecură aceste, domnul zise:
— Încă o poruncă mai am a-ţi da ca s-o împlineşti, Petre! Tatăl meu a murit, când eram de zece ani, eu acum sunt de şaptezeci şi opt de ani! L-am înmormântat cu o coroană de aur şi alte pietri scumpe pe cap; acum am căutat în mormânt după acea coroană, dar n-am aflat-o, de bună seamă o a fi dus în cealaltă lume cu suflet cu tot, însă acea coroană este foarte scumpă, deci mi-ar trebui mie, ca să nu se stingă pe nimic. Să te duci tu după ea şi să mi-o aduci iar la mâna mea.
— Apoi cum voi putea eu să mă duc pe cealaltă lume cu trupul? întrebă Petru: pe unde să mă duc, încătrău să plec şi de unde-l voi putea cunoaşte pe tata Măriei tale, ca să cer coroana? Se vede că Măria ta ţi-ai pus de gând să mă pierzi cu orice preţ, continuă Petru pierzându-şi răbdarea.
— Eu te ţin pe tine pe lume! se răsti domnul spre el, din binele meu mânci şi bei, din mila mea eşti pe pământ, din buneţa mea trăieşti, aşadară unde te mân, de te-aş mâna în al nouăzeci şi nouălea cer, tu trebuie să te duci, ori mai multe nu-s. Iată-ţi spun: dacă nu-mi aduci coroana în restimp de douăzeci şi patru de ceasuri, capul nu-ţi va sta unde-ţi stă acum, ci sub picioarele mele, fără coroană să nu te văd în ţinuturile mele, căci atunci e vai de tine, m-ai înţeles?!
Petru iar tăcu.
— Cară-te, gozul pământului ce eşti, şi te ţine de ce ţi-am zis.
Abia se putu trage acasă de năcaz, căci ştia el bine acum că din asta nu va mai putea nici socru-său să-l scoată. Când ajunse acasă se lăsă pe scaun supărat şi-ncepu a plânge, dar aşa plângea, mai rău ca un copil de un an, încât îţi era mai mare mila de el. Plângea şi-şi smulgea părul de pe cap. Nevastă-sa era în vecini cu soacră-sa cu tot, urzea pânză şi când auzi plânsul şi vaietul acasă, gândi că cine ştie ce se va fi întâmplat; deci alergă în graba mare să vadă ce e. Intrând în casă, cum o văzu Petru se ridică de pe scaun, o îmbrăţişă de după cap şi astfel începu a plânge.
Nevastă-sa, temându-se de altceva, începu şi ea a plânge şi plânseră amândoi un timp bunişor, în urmă îl întrebă:
— Ce te-a ajuns, dragă Petre? spune-mi să ştiu, că mi se rupe inima.
— Rău, dragă, de tot rău, ba mai rău decât aşa nu poate să fie.
— Şi eu văd că e rău, căci când plângi, bine nu poate fi, dar spune-mi iute de ce?
— Acum chiar rămâni de mine, dragă nevasta mea… Mai mult nu putu zice, căci se înecă de un plâns amar.
— Mai prinde, Petre dragă şi vorbeşte, doar dacă n-o fi aşa de rău, cum îţi închipuieşti tu şi cum ţi-ai închipuit şi mai-nainte.
— Mi-a dat domnul o poruncă, zise el, care văd bine că n-o pot împlini, iar dacă n-o pot împlini, capul nu-mi va sta unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui, sau să mă pustuiesc4 din ţinuturile acestea, căci atunci e vai de mine.
— Ce poruncă ţi-a dat, de ţi se pare aşa de grea de-mplinit?
— Mi-a poruncit să aduc din cealaltă lume coroana tatălui său, care a murit acum şasezeci şi opt de ani. Cum pot eu să mă duc în cealaltă lume şi cum voi putea cunoaşte pe tatăl lui, ca să-i cer coroana? Apoi cine ştie are ori ba coroana, şi dacă o are, voi-va să mi-o dea?
— Asta-i toată porunca?
— Asta, şi-i destul pentru un om ca mine.
— Nu te teme, Petre, că tata cum te-a scos din cele două năcazuri de mai-nainte, şi din acesta te va scoate.
— Putea-mă-va oare?
— Cum să nu te poată! Hai să mâncăm, să bem şi să ne petrecem până deseară; atunci te vei duce iar la tata să-l rogi să te ajute.
Bine! Se puseră şi-şi petrecură până înmurgi bine, atunci Petru se sculă, plecă şi se duse la socru-său Vizor, craiul şerpilor.
— Bună seara, tată, zise Petru intrând.
— Bună să-ţi fie inima. Bine că venişi. Ian şezi aici pe scaun. Ce-ţi mai face nevasta? Pentru ce n-a venit şi ea?
— Ea face bine, că-i sănătoasă. N-a putut veni, căci şi eu am venit într-o treabă mare. E rău…
— Cum? Iar e rău? Nu i-a plăcut la domnu-tău cum ai împlinit porunca ce ţi-a dat-o?
— Ba i-a plăcut. A trebuit să-i placă, căci a fost bine de tot, dar eu nu ştiu ce are cu mine? Acela vrea cu orice preţ să-mi vadă capul tăiat şi pus sub picioarele lui. În Ioc să-mi dea pace, că i-am fost aşa slugarnic, acum mi-a dat cincizeci de nuiele.
— Şi tu astea le-ai ţinut?
— Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doar n-o să mă prind cu el.
— Ăsta e răul de care vorbişi înainte?
— Ba ăsta nu-i. Altu-i mai mare. Mi-a dat o altă poruncă de împlinit, care, zău, numai aşa o pot împlini, dacă vei face bine să-mi ajuţi şi acum. Deci te rog, fii bun, stă-mi şi acum întru ajutor.
— Ce poruncă ţi-a dat?
— Mi-a poruncit să-i aduc din cealaltă lume coroana lui tătâne-său, care a murit acum şasezeci şi opt de ani, căci dacă nu, capul nu-mi va sta unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui; ori să nu mă mai vază, că va fi rău de mine.
— Şi dacă o vei aduce?
— Atunci nu va fi nimic, ori că-mi va da o sută de nuiele, după rândul început, dacă mă voi lăsa, ceea ce nu cred, căci mă voi opinti să le arăt eu pe cine chinuieşte el în harul domnului, apoi ori scap, ori fac o vrajbă şi îngălmăceală, de se miră toată lumea de el.
— Te ajut eu, Petre, te ajut să scapi şi acuma cu porunca domnu-tău şi nu te voi mai lăsa să te bată slujitorii lui şi să te facă de ruşine, căci oricum eşti copilul meu, şi-mi eşti drag. Haida să ne punem să gustăm ceva de cină.
Se puseră la masă şi gustară, dar gustară bine, căci se săturară, de mâncare şi de beutură, adecă îşi petrecură cum îşi petrec oamenii, când sunt în voie bună, sau când scapă din năcazuri.
După cină luă Vizor, craiul şerpilor, un căpăstru şi un vătrar, le dete lui Petru şi zise:
— Na-le, Petre, acestea, du-te cu ele la stava mea de cai, pe unde ai trecut tu întâia oară, când ai venit la mine, caută calul care e mai slab, dară ai grijă bine, că numai unul e bun de ce-ţi trebuie: arată-i căpăstrul, căci singur va veni la tine. Aruncă-i căpăstrul în cap şi-l prinde cu acesta pe care ţi-l dau eu şi te suie pe spatele lui. Să laşi după el unde te va duce, căci el ştie calea, apoi atunci când va ajunge la o groapă, va sta, atunci tu să te cobori de pe el şi să-l loveşti cu vătrarul acesta în frunte, căci el se va face un stan de piatră. După aceea intri în groapă, şi mergând puţintel, te vei afla în cealaltă lume; ai grijă însă, să nu uiţi nimic din ce-i vedea, căci tatăl domnului tău, pe care ţi-l va arăta oarecineva de pe acolo, te va întreba de tot ce-ai văzut; altmintrelea acelea îţi vor fi de folos în viaţă. Dacă îţi va da coroana, vei ieşi afară pe calea cunoscută şi, ajungând la cal, îl vei lovi iar cu vătrarul în frunte, de care va învia, te vei sui pe el şi apoi te vei abate pe la mine. M-ai înţeles?
— Înţeles!
— Dar să nu uiţi ce ţi-am spus!
— Nu voi uita!
— Acum du-te!
Aşa şi făcu.
Luă căpăstrul, se duse la stava de cai şi încălecă pe cal, care era mai slab decât toţi caii din acea stavă. Calul şi plecă cu el şi ajunse la o groapă. Acolo se scoborî de pe cal, îl lovi cu vătrarul în frunte, de care lovitură într-o clipită se prefăcu într-un stan de piatră, iar el se scoborî în groapă şi intră în cealaltă lume. Griji însă bine de sfatul dat de socru-său, ca să nu uite nimic din ceea ce va vedea.
Adecă ce văzu?
Tot lucruri de care mult se minună.
Mai întâi trecu pe lângă un om acoperit cu nouăzeci şi nouă de ţoluri, toate nouă nouţe, şi totuşi murea de frig.
Mergând mai departe, văzu un om acoperit cu un ţol de tot rupt şi subţire, iar pe el ploua cu zăpadă şi totuşi îi era cald.
Trecând pe lângă aceştia, nu departe vede un alt om, aşezat cu spatele pe pământ, pe care doi servitori cu un sucitor îl îndopau cu mâncarea, ca pe o gâscă, şi totuşi se văieta că e flămând.
În alt loc văzu un om slab de tot ca o lespede şi mânjit cu smoală, pe care alţi doi servitori îl jupuiau şi iar îi trăgeau pielea pe el.
Mergând mai înainte, văzu un om cufundat într-un lac până la grumazi, pe care, când se încerca să iasă, îl lovea un berbece cu capul în frunte, încât iar cădea în lac.
Trecând de aci, văzu un bolnav, zăcând în pat şi tot strigând după ajutor, dar nu venea nimeni.
Mai încolo văzu un om spânzurat de limbă.
În alt loc văzu un om legat de mâni şi de picioare, şi la mâni trăgeau câte doi boi, acum într-o parte, acum într-alta.
Nu departe de la acesta îi veni înainte un păzitor, care îl întrebă:
— Ce cauţi pe aici, pământeanule?
— Caut pe Măria sa, Domnul cel bătrân, din satul nostru.
— Ce ai cu el?
— M-a trimes Măria sa, Domnul cel tânăr, să-i aduc coroana.
— Te du pe aici încolo, căci tocmai acum bea apă dintr-un izvor, vezi-l acolo?
— Văd.
Se duse Petru şi când fu înaintea lui, îi sărută mâna şi-i spuse din ce pricină a venit.
— I-o dau dară, zise, şi aşa numai asta am adus-o de la el, i-o dau ca să mă limpezesc şi de asta.
Zicând aceste, luă coroana de pe cap şi o puse în mânile lui Petru.
Apoi iar zise:
— Acum spune-mi Petre, ce-ai văzut aici în lumea noastră?
— O, Măria ta, că multe am văzut.
— Ce?
— Întâi am văzut un om acoperit cu nouăzeci şi nouă de ţoluri, toate nouă nouţe şi totuşi îngheţa de frig.
— Ştii, Petre, ce însemnează aceasta?
— Ba nu ştiu.
— Ascultă dară să-ţi spun. Fiecare om până trăieşte pe pământul vostru păcătuieşte, iar când păcătuieşte, calcă legea lui Dumnezeu. Păcatul poate fi mai uşor sau mai greu, după cum e şi fapta. Dumnezeu nu lasă nici un păcat nepedepsit, numai atunci când omul cunoscându-şi greşala sa, se-ntoarce cu inima curată. Apoi unele păcate sunt mari, pentru că le vedem şi noi mari. Dar mai sunt unele păcate care nouă nu ni se par mari şi tot sunt mari. Omul acela, pe care l-ai văzut întâia oară, pentru aceea tremură de frig, sub nouăzeci şi nouă de ţoluri, toate nouă-nouţă, căci el când a fost pe pământ, nu le-a dat nici un veştmânt săracilor de pomană. El n-a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă şi pentru aceea se pedepseşte. Asta nu se vede aşa păcat mare, dar totuşi e mare. Altul iar face ceea ce nu trebuie să facă; acesta iar e mare păcat. Ce-ai mai văzut?
— Am văzut un om acoperit cu un ţol de tot subţire şi rupt, şi totuşi asuda de cald.
— Vezi, Petre, acela le-a făcut săracilor vestminte de pomană. Ce ai mai văzut?
— Am văzut un om cu spatele la pământ, pe care îl îndopau alţi doi oameni cu sucitorul, şi totuşi striga că moare de foame.
— Vezi, Petre, aşa se pedepsesc oamenii cei lacomi la mâncări şi beuturi. Ce ai mai văzut?
— Într-un loc am văzut un om de tot slab ca o lespede, şi mânjit peste tot trupul cu smoală, pe care tot îl jupuiau şi iar trăgeau pielea pe el. Asta ce va să însemneze?
— Vezi, Petre, nu înţelegi ce însemnează cu toate că e uşor de înţeles. Asta e pedeapsa oamenilor doritori de plăceri trupeşti. Trupul e slab, că şi l-a slăbit el, e negru pentru că l-a înnegrit sufletul, pe care l-a fost mânjit el cu atâtea spurcăciuni, iar pe lângă aceea mai capătă ca pedeapsă aceea ce ai văzut. Ce-ai mai văzut?
— Am văzut un om cufundat într-un lac, pe care, când se încerca să iasă, îl lovea un berbece în frunte, încât iar cădea în lac.
— Omul acela, Petre, cât a trăit a tot înşelat, şi acum vezi cu ce se pedepseşte! Ce-ai mai văzut?
— Am văzut un om spânzurat de limbă.
— Vezi, Petre, acela a înjurat pe Dumnezeu şi pe alţi oameni, iar acum se pedepseşte după cum i se cuvine. Ce-ai mai văzut?
— Am văzut într-un loc un om legat de mâni şi de picioare cu un lanţ mare şi gros, iar de lanţ la mâni şi la picioare trăgeau câte o pereche de boi.
— Acela, Petre, pentru aceea se pedepseşte aşa, căci în lume a jurat pe strâmbătate. Dară ce-ai mai văzut?
— N-am mai văzut nimic.
— N-ai mai văzut că nu te-ai dus mai încolo. Dară să vezi altele te-ai îngrozi; te grijeşte dară, să nu ajungi şi tu pe aici. Dar feciorul meu ce mai face?
— Face bine, că-i sănătos.
— Cum o mai duceţi laolaltă?
— Rău de tot, că m-a bătut de două ori pe nedreptul.
— Atunci e rău de tot; mă tem că şi el va ajunge pe aici pe undeva. Te du, Petre, du-i coroana şi mai iartă şi tu cât poţi.
Petru nu mai zăbovi mult, ci se duse până la gaură, ieşi afară, se sui pe cal şi-l lovi cu vătrarul în frunte, apoi într-o clipită ajunse la socrul său Vizor, craiul şerpilor.
— Cum, Petre, aduci coroana?
— O aduc şi-ţi mulţămesc de ajutor.
— Bucuros, Petre; acum du-te şi i-o dă să nu-ţi bage de vină.
— De dus i-o duc, numai ştiu de bună seamă că acuma îmi dă o sută de nuiele, dară acum nu mă las.
— Bine că mi-ai adus aminte; stăi să-ţi dau o puşculiţă cu apă, şi când vor vrea să-ţi facă ceva, stropeşte-i cu apă şi îndată se vor face stane de piatră.
Plin de bucurie luă Petre puşculiţa, o băgă sub şerpar şi plecă.
Când ajunse Petru cu coroana acasă şi-o dete domnului, acela iar chemă toţi servitorii şi le porunci să-i dea lui Petru o sută de nuiele. Atunci Petru scoase puşculiţa şi-i stropi pe toţi cu apă, încât într-o clipită toţi, cu domnul cu tot, s-au făcut stane de piatră.
Văzând asta Petru, îşi aduse aminte de aceea ce a văzut în cealaltă lume şi se cutremură. Deci se duse iar la socru-său ca să-i dea ceva, ca să-i învie iarăşi.
Zărindu-l, socru-său îi zise:
— Ce-i, Petre?
— E rău, tată.
— Cum?
— Mi-e frică de păcat.
— Nu te teme, Petre; aşa li s-a cuvenit lor; aceea le-a fost răsplata. Du-te acasă, ia-ţi nevasta şi pe mumă-ta şi mergeţi de locuiţi în curţile domnului tău, şi moşteneşte tot ce-a avut el.
S-a dus Petru şi aşa a făcut. Iar acum, de nu va fi murit, nu-i om bogat ca el pe lume.
Comunicată de N. Trâmbiţoniu, înv. în Ulpia-Traiană (Grădişte)
- stăvarul = păzitor de cai la pășune. ↩︎
- a hurdui = a face zgomot; în cazul de față a lovi vasele, a le trânti cu zgomot. ↩︎
- modru = cale, chip, putință, mijloc. ↩︎
- a pustui = a pribegi. ↩︎