A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost un împărat, că vezi bine, împăraţi totdeauna au fost şi vor fi, dar mai mulţi au fost bătrâni, nu tineri şi frumoşi ca acela de care vreau să vă vorbesc.
El era frumuşel ca rupt din soare, dar nu-şi găsea împărăteasă pe plac. Vezi bine, singur nu putea trăi, deci şi-a luat o ţigancă să-i caute de trebile casei. Nu era ea ţigancă, ci fiindcă era neagră şi rea de gură ca o meliţă, toţi în curtea împărătească în batjocură îi ziceau ţigancă. Şi apoi fiindcă gurile rele vorbeau că împăratul se ţinea cu găzdoaia, acelea care ar fi venit nu i-au trebuit împăratului, iar acelea, pe care le-ar fi luat, nu veneau după el, şi aşa a rămas neînsurat. Nu-i vorbă, nu era bătrân, dar pe atunci se însurau, mai ales feciori de împărat, mai tineri.
Odată împăratul a mers la mustră1 cu cătanele pe câmp. Împăratul era îmbrăcat ca un ghinărar. Pe câmp culegeau la cânepă trei fete surori. Fetele acelea necunoscând pe împăratul, nici că se cugetau ca el să fie pe aci.
Cea mai mare grăi dar:
— De m-ar lua pe mine diregătorul împăratului toată, curtea împărătească i-o aş sătura cu o pită.
Cea mijlocie grăi:
— De m-ar lua pe mine scriitorul împăratului, toată curtea i-o aş îmbrăca cu un fus de tort.
Iar cea mai mică, care întrecea în frumuseţe pe celelalte surori ale ei, şi care era ca luna între stele, cu păr galbin ca aurul, zise şi ea:
— Pe mine de m-ar lua însuşi împăratul, i-aş face doi feţi-logofeţi cu părul de aur, o fată şi un fecior, ca şi care în lume n-ar mai fi copii omeneşti să-i întreacă în frumuseţe.
Cele două surori mai mari începură a râde, dar cea mai mică zise:
— Ce râdeţi? Dacă voi n-aţi fi în stare să faceţi ce aţi zis, atunci nici eu, şi atunci trebuie să râdeţi de voi, iar dacă voi aţi fi în stare să faceţi ce aţi zis, atunci de bună seamă şi eu, şi nu trebuie să râdeţi de mine, ci de necazurile noastre, că în necazuri ce suntem cuprinse mai avem timp ca să şi glumim.
Dar fetele tot râseră de supărarea celei mai mici, după aceea vorbiră de alte lucruri.
Un hoţ de cătană, care era la pândă, auzise vorbele fetelor, şi când sfârşi cea mai mică vorbele, iute se şi duse la împăratul şi-i spuse ce-a auzit vorbind cele trei fete din cânepă.
Împăratul se duse pe acolo cu alte tisturi2 şi văzându-le aşa de frumoase, se îndrăgosti de cea mai mică, cu toate că erau îmbrăcate sărăceşte.
Trimise dar vreo şase cătane şi un căpitan, cu poruncă ca nevătămate să le aducă în curtea împărătească; şi el îşi făcu diregătoria, dar gândul îi era tot la fata cea mai mică şi la dorul de a avea doi copii ca cei făgăduiţi de ea.
Într-un târziu se pomeneşte că vine căpitanul cu cele şase cătane şi zise:
— Înălţate împărate! Am fost ca să aduc pe cele trei fete din cânepă în curtea împărătească, dar fiindcă ai zis să le aduc nevătămate, nu le-am legat să le aduc cu sila, iar ele de bună voie nu vreau să meargă zicând, că fără de mama lor nu merg vii, decât moarte; deci le-am poruncit să nu se mişte de acolo până ce nu voi merge iarăşi, şi mi-au făgăduit că vor sta acolo. Înălţate împărate, spune-mi dar ce să fac?
— Du-te şi adu şi pe mama lor şi le du pe toate patru în casa cea de sfat, şi să le încui acolo, dar cheia să nu o dai la nimeni, decât mie.
— Am înţeles, înălţate împărate, aşa voi face. Împăratul grăbi să meargă iute la muştră, ca să se sfârşească şi să vază ce-a fi şi cu cele trei fete.
Căpitanul s-a dus pe la cele trei fete, le-a luat cu el, s-a dus pe la mama fetelor şi-o adus în holda de cânepă, şi aci împreună cu cele şase cătane, pe care nu le-a dus în oraş, au mers împreună la curtea împărătească şi căpitanul a făcut după cum i-a poruncit împăratul.
Cu lacrămi în ochi şi mai moartă de frică a întrebat mama fetelor pe fete ce au făcut, iar fata cea mai mare a spus tot din fir până în păr, ce-au vorbit în cânepă, neştiind că le-a auzit cineva, dar zicea:
— Poate că pentru altceva ne-au adus aici.
— Vai, săracele de noi, amărâtele de noi, pentru bunul Dumnezeu ce aţi vorbit, se va fi mâniat împăratul pe noi şi ne va închide pentru nesocotinţa voastră. Vai, nesocotitele de voi, cum ne-aţi nefericit voi nechibzuitelor, nenorocitelor.
Şi ea îşi smulgea părul de supărare, se văieta săraca mamă, şi plângea.
Fetele cu lacrămile în ochi suspinau şi ele şi aşteptau să-şi vază capătul. Cam de cătră seară veni împăratul în casă, unde erau fetele şi mama lor. Cu împăratul veneau şi diregătorul şi scriitorul împăratului, precum şi alţi domni de divan, şi se puseră la locul lor fiecare.
Când se puse să şază împăratul, fetele şi mama lor, supărate şi cu lacrămile în ochi, se duseră înaintea împăratului, îngenuncheară cerând milă şi iertare.
Împăratul le porunci să se scoale, se uită urât la ele şi le întrebă cu glas aspru:
— Spuneţi, fetelor, ce-aţi vorbit de mine şi de curtea mea, când aţi cules mai în dimineaţă cânepă?!
Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură şi căzu din nou în genunchi înaintea împăratului şi cu amar plâns zise:
— Milă şi iertare, înălţate împărate, pentru vorbele lor nesocotite şi nechibzuite, milă şi iertare, înălţate împărate, cer!
— Nu te întreb pe tine, ci pe ele, răspunse împăratul cu răstire, spuneţi ce aţi zis tot din fir în păr, şi să nu tăceţi ceva, că am mărturie, şi de vă prind cu minciuna, e vai şi-amar de voi, adăugă împăratul.
Fetele nu avură ce face şi spuseră, începând cea mai mare:
— Eu am zis, înălţate împărate, că de m-ar lua de nevastă diregătorul înălţimei tale, aş sătura toată casa împărătească cu o pită.
— Eu am zis, adăugă cea mijlocie, că dacă m-ar lua de nevastă scriitorul înălţimei tale, aş îmbrăca toată casa împărătească cu un fus de tort.
— Eu am zis, urmă a treia, cea mai mică, că dacă… şi începu a plânge şi-şi acoperi faţa.
— Iute, spune! ce-ai zis? întrebă împăratul mânios.
— Dacă m-ai lua de nevastă, înălţimea ta, ţi-aş face doi feţi-logofeţi cu părul de aur, o fată şi un fecior, pe care în lume n-ar mai fi copii omeneşti să-i întreacă în frumuseţe. Şi iar începu a plânge. După aceea urmă: Aici sunt, fă ce-i vrea cu mine, numai mamei să-i dai pace.
Împăratul, rănit până în suflet de frumuseţea fetei celei mai mici, întrebă mai domol, uitându-se la cea mai mică:
— Aţi fi voi în stare să faceţi ce-aţi zis?
— Am face, răspunseră toate trei deodată.
— Diregătorule şi scriitorule, voiţi? că şi eu vreau, grăi împăratul cătră diregător şi scriitor.
— Vrem! răspunseră aceia voioşi.
— Mâine ne vom cununa, zise împăratul.
Fetele, la porunca împăratului, rămaseră în curte cu mama lor cu tot, până în cealaltă zi, când veni popa, îi cunună şi făcură odată trei ospeţe, care au ţinut o săptămână.
După ospeţe, fetele au rămas ca neveste în curtea împărătească, iar împăratul cinstind pe soacră-sa cu fel de fel de daruri, a lăsat-o să meargă acasă.
După ce se gătă ospăţul, se începu şi vremea lucrului. Cât era de voios împăratul, văzând că cele două fete mari îi ţin hrana aşa de uşor şi fără cheltuială. Fata cea mai mare nutrea curtea cu o pâine, iar cea mijlocie o îmbrăca cu un fus de tort.
Bărbaţii celor două fete, diregătorul şi scriitorul împăratului, erau îndestulaţi cu tocmeala ce au făcut, căci erau frumoase şi făcură pe voia împăratului, făcându-se neam cu el.
Împăratul încă era îndestulit, căci fata cea mai mică era frumoasă ca un boboc; cât de mare îi fu bucuria însă, când nevastă-sa, adică împărăteasa, rămase însărcinată, şi abia aştepta, dimpreună cu toţi curtenii, să vază ţinea-se-va de cuvânt precum s-au ţinut surorile ei.
Cele mai nemulţămite erau surorile cele mari şi găzdoaia împăratului, care ţinea cheile pivniţelor şi ale cămărilor; pizma intrase în ele, şi se ciudau toată ziua, că au ajuns a fi supuse celei mai tinere.
— De ce n-am zis eu să mă ia împăratul, oftă sora cea mai mare smulgându-şi părul de necaz, căci acum eu aş fi mai mare în curtea împărătească.
— De ce n-am zis eu să mă ia pe mine împăratul, strigă cea mijlocie, bătându-se cu mâinile în piept, acum nu mi-ar porunci ea.
Cioara de ţigancă nu-şi mai ţinea gura, ci ca o meliţă uscată tot clăpânţea3 la urechile împăratului, învinuind pe împărăteasă cu fel de fel de necuviinţe. Împăratul era om bun, însă temător, el îşi iubea din adâncul inimii sale nevasta, căci pe lângă frumoasă, mai era şi harnică; dar dădea crezământ veştilor, ce le auzea de la ţigancă, şi aşa o mai certa câteodată, din care pricină împărăteasa nu era mulţămită cu starea ei.
Odată, aflându-se singură ţiganca, se duseră la ea cele două surori mai mari şi între altele vorbiră şi de starea lor, ce noroc mare au avut, că din fete sărace s-au făcut gazde mari.
— Eu nu sunt de fel fericită, grăi sora cea mai mare! Cum se poate, să-mi poruncească mie o soră mai mică?
— Nici eu, grăi cea mijlocie, nu sunt fericită iarăşi pentru aceea, şi cât voi trăi, nu o voi vedea cu ochi buni!
— Nu ştiu pentru ce, se prefăcu ţiganca, nu sunteţi fericite, când vedeţi pe surioara voastră împărăteasă!
— Apoi ca să ne poruncească şi să ne fie doamnă nouă? grăiră amândouă surorile!
— Aceea nici nu e prea bine, urmă ţiganca, că o soră mai mică să fie stăpână la nişte surori mai mari, nici mie nu-mi cade bine ca ea să mă stăpânească pe mine, care am crescut aici în palat, şi-am fost mâna dreaptă a împăratului, dar n-am ce face, trebuie să sufăr şi acest necaz venit pe capul meu.
— Dar oare până când va să suferim? întrebară surorile odată.
— Până când va vrea Dumnezeu, răspunse ţiganca prefăcută.
— Până când vrem noi! zise sora cea mai mare.
— Bine zici, soră, zise sora cea mijlocie, să ne mântuim de ea.
— Dacă e aşa, zise ţiganca, şi eu vă voi fi soaţă întru năzuinţă de a ne scăpa de ea, şi apoi lăsaţi tot lucrul pe mine, că voi face ce voi şti.
— Bine va fi! răspunseră cele două surori; îşi deteră mâinile şi plecară voioase, că totuşi în urmă se vor putea mântui de ea, văzând-o sub picioarele lor.
Vremea naşterii împărătesei se apropia. Împărăteasa avea să sufere destule, atât durerile de naştere, care se prevedeau a fi după cum făgăduise, cât şi clevetirile ce auzea că merg în urechile împăratului, de la ţigancă, că n-ar fi în stare să-şi îndeplinească făgăduinţa, şi alte multe născociri, pe care împăratul le aducea aminte, şi aşa îi amăra zilele vieţii. Împărăteasa tăcea aşteptând timpul în care va curma bănuielile aduse asupra ei, arătând adevărul.
Dar orânduiala dumnezeiască dete că împăratul să se pună în fruntea oastei sale şi să se ducă la hotarele împărăţiei, de unde primise veste că un duşman a venit prădând şi arzând tot şi legând oameni spre a-i duce în robie.
Cu inima înfrântă, căci se despărţea de nevasta lui în timpul în care văzându-şi dorinţa împlinită, să se poată bucura, supărat căci duşmanul i-a călcat hotarele, a trebuit să plece cu lacrămile în ochi.
Lăsă dar toată curtea împărătească în jale, numai ţiganca şi cele două surori se veseleau, căci îşi vedeau ţinta lor mai ca împlinită, nădăjduind că în timpul în care împăratul nu e acasă, vor putea face ceva cu împărăteasa.
Timpul naşterei sosi, iar ţiganca cu surorile, prin linguşiri, izbutiră a da unele îndrumări, ce avea să ţină împărăteasa, când va naşte. Împărăteasa le crezu şi rugă pe ţigancă să-i fie moaşă. Atunci ţiganca o îndemnă să se suie în pod când va veni clipita, iar ea ca moaşă va sta pe scară cu un ciur în mână, sprijinind feţii ce vor să se nască.
Cum o înteţiră durerile, împărăteasa se sui în gura podului, iar ţiganca ca moaşă şi cele două surori ajutătoare rămaseră la scară, sora cea mai mare cu doi căţeluşi în şurţ.
Născu întâiaş dată un băiat mai frumos ca razele soarelui şi strălucea în ciurul în care căzuse ca un luceafăr. Ţiganca nemiloasă, înainte de a plânge copilul, îl dete surorilor să-l pună deoparte şi să aducă un căţel pe care i-l puse în ciur. Împărăteasa nu văzu nimic.
Între dureri născu şi al doilea copil, o fată, ce era frumoasă ca şi razele soarelui, cu păr galbin, gândeai că sunt fire de aur. Surorile şi pe aceasta o puseră lângă fecior, şi mai puseră un căţel în ciurul pe care îl ţinea ţiganca.
După ce a născut împărăteasa, a fost luată din pod, dusă în casă şi aşezată în pat, mai târziu după ce şi-a venit în fire, a cerut să-şi vază copiii, să-i îmbrăţişeze cu drag ca o mamă, atunci ţiganca a adus înfăşaţi cei doi căţei.
Cu mirare întrebă împărăteasa, ce sunt aceia, iar când i-a spus ţiganca că sunt feţii pe care i-a născut, atunci pricepu mişelia ţigăncii.
— Pentru ce aduci aceşti doi căţei?
— Aceştia îţi sunt copiii ce i-ai născut!
Împărăteasa voi să zică ceva, dar nu putu de amărăciunea ce-i veni, se puse deci cu faţa în jos şi începu a suspina şi a plânge, bătându-se cu pumnii în piept şi smulgându-şi părul de supărare.
I se părea că vede pe împăratul venind şi cum o ar bate şi în urmă o va omorî. De moarte nu-i era frică, ci îi era ruşine de lume, ştia că ea şi-a ţinut cuvântul, dar ţiganca o a înşelat; îi veni în minte traiul cel liniştit de acasă; îi păru rău de ce a făcut, dar toate erau târziu.
Aşteptă cu neastâmpăr ce va să fie cu ea, aşteptă pe împăratul cu temere, se rugă lui Dumnezeu să o scape de necazul acesta şi trimise după surorile ei să o mai mângâie.
În zadar îşi aşteptă surorile, căci ele nu veniră, ceea ce îi mai mări necazul şi supărarea: acum ştia că şi surorile ei sunt amestecate în lucrurile ţigancei; acum aşteptă pe împăratul să vină cât de iute s-o scape de lumea aceasta vicleană.
Se văita şi striga:
— Oh! Doamne, aşa de tare am păcătuit, de mă pedepseşti atât de aspru; iartă-mă de ce am făcut, vai săraca de mine, amărâta de mine! Ce va fi cu mine?!
Surorile cu ţiganca suciră capul la copii şi îi duse în fundul grădinei, îngropându-i în gunoi.
La trei zile veni vestea că împăratul a biruit pe duşman şi are să vină cât de iute.
O parte din slujitorii şi din poporenii oraşului se bucura, iar altă parte se întrista, părându-le rău de împărăteasă, căci o ştiau cât de bună este la inimă.
În cele din urmă ziua sosi. Împăratul intră în oraş şi abia aşteptă să-şi vază dorinţa împlinită, întrebă pe curteni, că născut-a împărăteasa.
Curtenii îi răspundeau că da.
Intră în casă unde zăcea împărăteasa şi zise către ţigancă:
— Unde-mi sunt copiii?
Ţiganca dezveli atunci căţeii şi arătându-i, zise:
— Iată, împărate, ce ţi-a născut împărăteasa.
Împăratul făcu un pas înapoi, se lovi cu palma peste frunte, se uită la împărăteasa cu mânie şi zise:
— Ce sunt aceştia? Sunt eu câne?
— Ba ferească Dumnezeu, răspunse ţiganca, împăratul nostru nu poate fi câne!
— Aruncaţi de aici spurcaţii aceştia, iar pe mama lor duceţi-o dinaintea mea, să n-o mai văd, porunci împăratul.
Ţiganca aşa făcu, căţeii îi duse afară, pe împărăteasă o îngropă până la brâu în groapa din bucătărie, unde aruncau rămăşiţele mâncărei, şi zise:
— Din pulbere ai ieşit, şi tot în gunoi vei rămânea.
Împărăteasa îşi aruncă ochii în jos şi începu a plânge cu amar şi a suspina părându-i rău că n-a poruncit împăratul s-o ucidă, şi să scape de ţigancă, dar totuşi nădăjduia că doară, doară va ieşi la lumină mişelia ţigancei şi nevinovăţia ei.
Ţiganca ieşind afară pe uşe, zise de auzi împărăteasa:
— De acum iar am să fiu iubită împăratului.
Din locul unde au fost îngropaţi copiii cei adevăraţi, a doua zi răsăriră doi peri, iar la a şaptea zi perii au fost mari, înalţi şi rămuroşi şi plini de pere frumoase, galbene ca aurul şi străluceau ca soarele.
Când se ducea împăratul pe acolo, ramurile perilor se plecau în jos, cătră împăratul, ca şi când l-ar îmbia să-şi culeagă, iar când mergea ţiganca sau surorile mai mari atunci ramurile se ridicau şi le loveau peste ochi.
Împăratul văzând aceasta zise:
— Oare de unde au răsărit perii aceştia aici, şi pentru ce mie mi se pleacă, iar vouă, nu, ba încă vă şi lovesc?
— Acesta trebuie să fie o boscoană mare, zise ţiganca, ai grije, împărate, să nu dai de rău şi de nu vei tăia aceşti doi peri, să faci două paturi în casă, să ştii că nu mai mănânc pâine şi sare cu tine.
Împăratul nu avu ce face, se plecă ţigancei, tăie perii cu mâna lui şi porunci că încă azi să facă din aceia două paturi frumoase în casa sa de durmit.
Când veni seara, paturile şi fură gata, în unul se culcă împăratul, iar în celălalt ţiganca.
Noaptea scândurile din patul unde dormea ţiganca ziseră:
— Greu îţi este, soră?
— Ba, frate, mie nu-mi e greu, că pe mine doarme împăratul, tatăl nostru. Dar ţie greu îţi e?
— Mie mi-e tare greu, că pe mine doarme netrebnica de ţigancă.
Şi începu patul a se mişca mereu, încât ţiganca nu putu dormi de felul felului.
— Împărate, ţi-am spus că trebuie să fie ceva boscoane, dar de nu vei tăia paturile şi să le bagi în foc să ştii că nu mai mănânc pâine şi sare cu tine.
Împăratul iar n-avu ce face, se supuse vorbei ţigancei, tăie paturile cu mâinile lui şi le băgă în foc. Ţigancei îi fu frică să nu se născocească ceva din scânteile focului, deci puse la două hornuri, unde era foc, două servitoare cu două mături poruncindu-le să nu lase nici o scânteie să scape afară din horn.
În zadar fu însă truda ţigancei, căci de la o servitoare scăpă o schinteie, de la cealaltă altă schinteie, şi se duseră în grădina împăratului, unde erau florile împărătesei.
În cealaltă zi din schinteile cele două s-au făcut doi mieluşei cu lâna de aur şi coarne de argint.
Când i-a văzut împăratul tare s-a minunat, dar mai tare atunci când văzu că mieii se apropie de el şi îi sărută mâna şi îl mângâie frecându-se cu lâna cea frumoasă şi moale de hainele împăratului.
Împăratul n-a mai ştiut ce să facă de bucurie, şi a strigat pe ţigancă să vină să-i arete ceva.
Cum veni ţiganca, mieii se luară după ea cu coarnele.
Ţiganca o luă la fugă şi nu se opri până în casă.
Împăratul râzând o urmă, dar nici nu intră de tot în casă şi ţiganca cu o gură mare începu:
— Împărate, să ştii că este ceva boscoană făcută şi crede-mă că o să fie rău de nu vei tăia mieii aceia!
— Iar mă faci să tai nişte miei aşa de frumoşi!
— De nu-i vei tăia, să ştii că nu mai mănânci pâne şi sare cu mine!
Împăratul tăie mieii cu mânile lui, iar ţiganca după ce puse pieile în pod, porunci ca din carne să se facă mâncare, iar maţele le trimise la râu cu două servitoare, lăsându-le aspru, că în spălat să fie cu grijă să nu scape nici un fir pe râu.
O servitoare, când spălă, scăpă un fir de maţ şi zise către cealaltă:
— Tu, eu scăpai un fir de maţ.
— Şi eu scăpai ţine-te şi nu-l lăsa, acuma e pe la tine. Cea din vale nici nu umblă să prindă maţul, ca să fie şi cealaltă greşită cu lucrul, şi dacă va fi ea pedepsită, să fie şi cealaltă.
După ce au spălat maţele, s-au dus acasă.
Din cele două fire de maţe s-au făcut, aici la marginea râului, doi copii, o fată şi un fecior, nu frumoşi aşa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi.
Amândoi aveau păr de aur şi pielea frumoasă de gândeai că sunt îngeri.
Cum se jucau băieţii pe ţărmure, soarele, trecând i-a văzut şi a stat în loc de s-a mirat de frumuseţea lor. Le-a aruncat două rânduri de vestminte, în care copiii s-au îmbrăcat. Fecioraşului i-a mai aruncat o fluieră, care cum o văzu, se puse şi cântă din ea.
Copilul cânta, iar sora-sa juca; aşa de frumos îşi petreceau, încât soarele a stat în calea sa trei zile şi trei nopţi, şi-ar fi stat mai mult, dacă n-ar fi trimes Dumnezeu după el să grăbească, căci oamenii şi vitele mureau pe câmp de ostenite, şi aşa şi era, căci oamenii lucrau necontenit în vreme bună, tot aşteptând că doară ba acum, ba acum se face seară, dar nu s-a mai făcut până la trei zile, când oamenii şi vitele cădeau de osteniţi, viţeii mureau de foame, caii au picat din ham şi pământul crăpase tot de arşiţa soarelui.
Până seara se tot jucară copiii, iar după ce se îmbeznase cam bine, plecară pe cale, vrând să se bage undeva să doarmă pe noapte. Fiind întunerec la toţi în casă, nu se băgară, ci merseră mai departe, până ce deteră de o casă în care văzură lumină şi acolo intrară.
— Bună seara să dea Dumnezeu! ziseră copiii.
— Să creşteţi mari! zise o babă de lângă cuptor.
Acea casă era a unui bătrân şi-a unei bătrâne, care n-aveau copii şi pentru aceea erau foarte supăraţi, căci aveau moşie destulă şi nu era cui să rămână.
Abia îi putură vedea bătrânii pe copii, se râvniră de frumuseţea lor, îi întrebară de unde sunt. Dar copiii au zis că încă nu ştiu de unde sunt, până ce vor creşte mai mărişori, şi se roagă de adăpost peste noapte.
Bucuros se învoiră bătrânii şi îi opriră aici, le deteră ceva de mâncare şi după aceea bătrâna se culcă cu ei în pat. Copiii dormiră bine, căci erau osteniţi de jocul cel mult.
Dacă adormiră copiii, baba grăi:
— Ce copii frumoşi, ai cui trebuie oare să fie aceştia? Cum îi lasă cineva să umble noaptea pe uliţe? Nemiloşi părinţi trebuie să aibă!
— Eu gândesc că aceştia n-au părinţi, şi aşa şi trebuie să fie, căci de-ar avea părinţi nu cred că aşa copii frumoşi să-i arunce în uliţe pe la casele oamenilor!
— A bună seamă aşa e. Haid’ să-i luăm noi copiii de suflet, căci avem, mulţămită lui Dumnezeu, din ce să-i ţinem şi alţi copii n-avem şi nici nu vom avea, căci suntem bătrâni, să ne moştenească ei moşiile noastre.
— Şi eu m-am gândit la asta, dar aşa să nu ştie nimeni, căci de va şti, i-ar lua de la noi, mulţi ar zice că sunt ai lor.
Dimineaţa, când se sculară, le dete baba de mâncare, şi le spuse că rămână aici, că vor avea ce să mănânce, şi să nu mai umble a cere, că ea le va fi lor mamă şi bătrânul tată.
Copiii le mulţămiră de astă dăruire, iar baba cu bătrânul îi luară în braţe şi îi sărutau cu foc de dragoste părintească, aşa că în zilele de la început tot în braţe erau.
Copiii creşteau într-un an ca în nouă, şi se înfrumoşeau, şi cu cât creşteau se făceau mai mândri şi mai drăgălaşi, încât ca ei nu erau sub soare, nici seamăn în lumea mare; toţi câţi îi vedeau se mirau de frumuseţea lor.
Copilul tot cânta din fluieră, iar fata însoţea versurile de pe fluieră cu gura. Aşa îşi petreceau ei toată ziuliţa, căci bătrânii, de dragul lor, nici nu-i puneau la lucru. Având bătrânii aceşti copii, pe cari îi iubeau din adâncul inimii lor, uitară toate necazurile şi numai se pomeniră că copiii sunt de şaisprezece ani; cum să nu? căci din ziua în care i-au primit, n-au mai ştiut de vreun necaz ori supărare, ci avându-i dragi, erau tot cu voie bună.
De multe ori zicea bătrânul să cânte copilul cu fluiera şi în casă, şi atunci era o adevărată veselie de casă.
Se întâmplă odată că bătrânii au dat clacă în tors, la care a venit şi o servitoare de la împăratul. În aceea clacă erau fete, dar şi feciori. Fetele au venit să toarcă, iar feciorii să le mai facă de râs. Pe servitoarea împăratului ţiganca o a fost trimes, căci în toate strânsăturile trimetea ţiganca pe câte cineva.
Copilul începu a cânta cu fluiera, iar ceilalţi jucau. Toţi s-au mirat de frumuseţea şi isteţimea acelor doi fraţi: a fetei în joc şi a copilului în fluierat.
Când s-au fost ostenit de joc, bătrânul a zis că fiecare fecior să spuie câte o poveste, ca ceilalţi să nu adoarmă. Au şi zis toţi, dar când a ajuns rândul pe copilul bătrânului, acela a zis că nu ştie.
— Orişicum să fie, adauseră ceilalţi.
— Că nu ştie, răspunse bătrânul, el săracul n-a fost nicăiri să înveţe poveşti.
— Orişice poveste, numai să zică ceva, ziseră ceilalţi.
Atunci el începu:
— Au fost odată trei fete, care culegeau cânepă… şi-şi spuse povestea sa şi a surorei sale, prin câte au trecut, care dumneavoastră le auzirăţi, şi spuse, până s-au băgat la bătrânul în casă, şi bătrânul i-a primit copii de suflet, iar în urmă gătă aşa:
— Şi au rămas acei copii la bătrânul, şi-au crescut mari şi de n-au murit şi azi trăiesc
Nimeni n-a ştiut ce însemnează povestea aceea, nici că despre ei sună, numai servitoarea împăratului îndată se arse, căci a fost cam înţeles ceva despre căţei şi copiii frumoşi îngropaţi, iar întâmplările cu perii şi cu berbecii din curtea împărătească îi erau cunoscute.
Când s-a gătat claca, servitoarea abia aştepta să poată merge acasă, să-i spună ţigancei ce a auzit.
Ţiganca la început nu vru să creadă, ci întrebă cu de-amănuntul: despre părul lor, făptura lor, şi că seamănă cu împărăteasa de demult, iar răspunsurile servitoarei o încredinţară că, zău, copiii trăiesc.
Friptă ca de un fier ars, se duse la celelalte surori, le spuse ce-a auzit de la servitoare şi zise:
— Suntem ale naibii, copiii de atuncea n-au murit şi acum sunt feciori mari!
— Ba la dracu! răspunseră surorile, lovindu-se cu pumnii în piept, cum poate să fie una ca asta, căci i-am omorât?!
— Cum i-aţi omorât, cum nu, destul că trăiesc, şi acum trebuie să ne chibzuim cum să-i pierdem în aievea.
— Orişicum, trebuie să-i pierdem, răspunseră surorile, căci de nu, suntem noi pierdute.
— Lăsaţi numai pe mine, că n-ajung ei să ne pierdem noi ce am câştigat cu multă trudă, răspunse ţiganca, nici două săptămâni nu vor trece şi va muri băiatul, iar după băiat de supărare va muri şi fata.
— Şi vei fi în stare? întrebară surorile.
— Mai bine nu trăiesc! răspunse ţiganca.
— Tot acolo va rămânea dânsa! răcniră surorile.
„Oare ce să fac? — se întrebă ţiganca rămânând singură. I-aş chema aici să-i ucid cu mâna mea, nu-i bine căci atunci toată lumea va şti că eu i-am omorât. L-aş face pe împăratul să-i omoare, atunci îi va cunoaşte, căci vor semăna cu mama lor. Dar acum ştiu eu ce voi face. Îmi voi cere iertare de la împăratul pentru vreo câteva zile şi mă voi băga servitoare la acea casă, unde sunt copiii, şi acolo îi voi otrăvi”.
Ursita însă a ursit altmintrelea.
Odată, mergând copiii la biserică, ceea ce făceau ei în toată dumineca, s-au întâlnit pe uliţă cu o muiere bătrână, care cerşea de la trecători, şi ceru şi de la ei.
Copilul atunci zise:
— Mămucă, dar ce să-ţi dăm, vezi bine că şi noi suntem săraci, n-avem în lume pe nimeni, nici taică, nici maică, aşadar de unde să te miluim.
— Dar, drăguţii mei, aşa copii frumoşi cum sunteţi, să n-aveţi părinţi, poate că au murit?
— Ba nu, dar nu i-am pomenit de felul felului.
— Dar daţi-mi ceva cât de puţin, să vă dau cu norocul, să văd unde vă sunt părinţii.
Atunci copilul luă un bumb de argint de pe cămaşă şi-i zise babei:
— Na, mămucă, bumbul acesta; preţuieşte un sfanţ, fă ce-i vrea cu el.
Se puse baba cerşetoare şi dete cu norocul copiilor, se miră de ceea ce văzu şi zise:
— Oh! dragii mei, voi sunteţi copii de împărat, muma voastră e la curtea împărătească îngropată în cuhnă4 şi servitoarele aruncă lăturile pe ea.
— Nu vorbi pustiu, ca să ne măguleşti, răspunse fata.
— Ba pe Dumnezeu meu! răspunse baba, haideţi cu mine în uliţa de lângă biserica împărătească, că vom aştepta pe împăratul, şi voi face să vorbiţi cu el.
Şi merseră copiii după baba cerşetoare, şi nu mult trebuiră să aştepte, căci şi văzură pe împăratul venind.
Îi învăţă baba să-şi ia pălăriile din cap şi să stea lângă împăratul, când va cere ea milă.
Când ajunse pe aici, împăratul, la rugarea babei cerşetoare, se opri şi întrebă:
— Ai cui sunt copiii aceştia aşa frumoşi? şi oftă amar, căci îşi aduse aminte de făgăduinţa nevestei sale, se mira de frumuseţa lor şi adie pre copil pe cap.
— Sunt din lume, înălţate împărate, răspunse baba, şi dând cu norocul aflai că sunt copii de neam mare.
— Dar unde merg? întrebă iar împăratul.
— Merg în lume să-şi caute părinţii.
Atunci se arse împăratul, că pot să fie copiii lui, dar nefiind el acasă pe vremea când a născut împărăteasa, cine ştie ce s-a întâmplat cu ei.
Nici nu se băgă împăratul în biserică, ci uitându-se mult timp la ei, văzu că frumuseţa lor seamănă cu a împărătesei de demult, iar părul lor e cum a fost făgăduit fata în cânepă mai nainte, şi după aceea lui, când a luat-o de împărăteasă.
Se întoarse cu copiii acasă. Ţiganca nu era acasă, căci era la bătrânul şi la baba, la care au fost şezut copiii, dar văzând că copiii sunt duşi la biserică, mai zăbovi puţin, dorind să-i vază.
Ajungând împăratul în chilia lui, întrebă pe copii, de unde sunt, unde le-au fost părinţii, unde merg.
Copilul atunci zise:
— Înălţate împărate! au fost odată trei fete în câmp culegând cânepă, în acel câmp împăratul de acolo făcea muştră cu cătanele… şi aşa a spus toată povestea lor, şi o sfârşi aşa: Şi i-a chemat împăratul pe copii în curţile sale şi i-a întrebat de unde sunt şi unde merg.
Atunci ştiu împăratul că aceşti copii sunt copiii lui, îi luă de după grumazi şi îi sărută fierbinte, după aceea îi luă de mână, îi duse în cuhnă, să vază cunoscu-şi ei pe mama lor.
Când ajunseră în cuhnă, muma copiilor, adecă împărăteasa era în picioare. Cum o văzură copiii strigară:
— Iată mama noastră, iată mama noastră!
Împăratul căzu în genunchi înaintea ei, şi o rugă de iertare, sărutându-i mânile; dar ea se aplecă după el şi îl ridică, îl sărută cu dor, şi zise:
— Împărate! am ştiut că dreptatea trebuie să învingă, pentru aceea am suferit, dar acum mă crezi.
Atunci se îmbrăţişară toţi patru: împăratul, împărăteasa şi cei doi copii şi plânseră de bucurie.
Împăratul întrebă pe împărăteasă:
— Ce să fac cu găzdoaia şi cu surorile tale?
— Lasă-le, împărate, să trăiască, că cine îţi va ţinea curtea?
— Ba să moară! răspunse împăratul.
Porunci împăratul să le aducă pe toate trei înaintea lui.
Chiar atunci venea ţiganca, şi cum văzu ce s-a întâmplat se puse în genunchi înaintea împărătesei şi zise:
— Iacă eu cea mai ticăloasă, că am ascultat de surorile împărătesei; iertare! iertare!
Aduseră şi pe cele două surori, şi şi ele căzură în genunchi, şi se rugară de iertare punând vina pe ţigancă.
Văzu împăratul ce plătesc; porunci dar servitorilor să le lege de codiţele a trei cai neînvăţaţi, că aceştia să le poarte după placul lor.
Aşa şi făcură servitorii. Caii o luară la fugă şi tot mici fărâmi le făcură, încât nu se cunoşteau unde au rămas prin praf, numai câte un os se vedea din ele.
Iar împăratul şi-a dus apoi împărăteasa sus în curţile unde au fost şezut, a îmbrăcat-o în haine frumoase, şi pe copii iarăşi, au făcut apoi un ospăţ mare, au tăiat la laviţi, scaune şi troci, şi au adus apă cu ciurul şi mâncau cu fusele.
Dintre toţi, cea mai sfătoasă a fost baba cerşetoare, căci ea a fost chemată la petrecere. Eu încă am fost pe acolo şi-am văzut, căci de n-aş fi văzut, n-aş şti povesti.
Când de acolo am plecat,
Pre un cal am încălecat,
Şi povestea o-am gătat,
Căci acolo o-am uitat.
Comunicată de N. Trâmbiţoniu, înv. în Ulpia Traiană (Grădişte).
- mustră = exercițiu militar, instrucție. ↩︎
- tist = ofițer, comandant, căpetenie. ↩︎
- a clepănți = a clepăi, a clăpăi, a clăpăni. ↩︎
- cuhnă = bucătărie. ↩︎