Au fost odată doi împăraţi vecini cu ţările şi vecini buni, ba încă mai erau şi neamuri, aşa mai departe, a cincea, a şasea spiţă. Unul era împăratul Galben, iar altul împăratul Verde. O dată, din ce din ce nu, dau la pricină. Apoi pricina-i poama dracului, în loc să se domolească tot mai mare se face până ce nu ajunge la bătaie, se-ncaieră cum e data. Împăratul Verde avea armată mai puţină decât împăratul Galben, de aceea el se şi cam temea de acela şi începu a cere ajutor de la alţi crai şi împăraţi: de la împăratul Roşu, de la prinţul Albastru şi de la alţi stăpânitori de atunci. Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, ştiţi dumneavoastră, cum e omul când îşi pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc, iar luna se bagă după nor de ruşine. Că aşa-ţi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi până ţi-aduci aminte că-i om.

Şi plecă împăratul Verde supărat la bătaie; ce va da Dumnezeu, aceea va fi, cugetă el, îşi face cruce şi hai la drum, după ce-şi luă rămas bun de la împărăteasa, care tocmai era însărcinată.

Şi merge şi merge, du-te, du-te, până mai se apropie de locul bătăliei. Şi-a mers multă vreme până acolo, că doară era departe, apoi atunci nu erau care de acestea cu foc, care să meargă fără cai. Şi-a ajuns într-o zi cam de cătră seară tocmai la locul acela. Acolo se pune să odihnească, fac foc, îşi fac de cină şi se culcă. Împăratul era într-un cort numai cu ghinărarii şi cu căpitanii lui, iar cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase, pe iarbă verde, că era vară şi cald ca-n casă, iar luna lumina de-ai fi putut număra galbeni, numai să fi avut. Până nu se culcă împăratul, vine acolo un om strein la cortul lui şi zice:

— Înălţate împărate! Nu fi îngândurat, că eu te pot scăpa din încurcătura-n care te-a aruncat împăratul Galben, şi de-mi făgăduieşti că-mi vei da ce n-ai acasă, eu te mântuiesc.

— Şi cine eşti tu? întreabă împăratul Verde.

— Eu sunt Craiul Zmeilor, răspunse streinul.

— Hm! Craiul Zmeilor! Craiul Zmeilor! Apoi stătu pe gânduri şi-şi zise:

— E drept că dacă acesta este Craiul Zmeilor mă poate scoate din încurcătură, dar apoi oare ce cere el? Zice că să-i dau ce nu am acasă; numai pe mine nu mă am acasă şi cătanele mele; apoi zice cătră Craiul Zmeilor:

— Prietene, doară pe mine vrei să mă iei, ori cătanele mele?

Iar Craiul Zmeilor zice că nu. Mai gândeşte, mai răsgândeşte, în urma urmelor zice:

— Fie! al tău să fie lucrul acela, care azi nu e al meu şi-n casa mea nu se află.

Tocmeala fu gata. Dimineaţa cum se face ziuă, încep a bubui tunurile Împăratului Galben, iar de la cortul Împăratului Verde începură a ieşi pe rând, pe rând una după alta cătane de oţel şi de fier şi de aramă, dar nu altmintrelea — fără era greu pământul de ele, erau câtă frunză şi iarbă, tot voinici de-ai Craiului Zmeilor. Ce să zic? Dar nu ţinu lupta până la prânzişor şi cătanele galbene ale împăratului Galben erau bătute, ştii cum bat pe ţiganii de la oale, aşa le bătură cătanele cele de fier, de oţel şi de aramă. Nici nu era mirare, doar zmeul numai va avea mai multă putere decât un biet nemernic de împărat pământean.

De la bătaie se duc toţi care-ncătrău; împăratul Verde încă merge acasă şi zmeul iar în ţara lui. Mare bucurie îl aştepta pe împăratul Verde acasă: înălţata împărăteasă născuse un drag de copil, numai ca el, era cel dintâi, mai-nainte n-avusese nici un copil. Lumea era veselă la curtea împăratului Verde, dar împăratul Verde era supărat şi mâhnit de moarte! Şi cum n-a fi, când îi veni-n minte că făgăduise zmeului lucrul acela care-l are la el acasă şi nu ştie de el? Iată, zicea împăratul, acesta este lucrul pe care-l aveam la mine acasă, dar nu-l văzusem încă!

Se face însă a fi voios şi-ncepe a se gândi cum să-l poată amăgi pe zmeu? Întâmplarea aduse cu sine că chiar atunci, deodată cu împărăteasa, născu rotăriţa şi făuriţa împăratului. Deci cugetă împăratul: „La vremea vremii schimb copilul, zic că unul din aceia-i al meu şi mă plătesc de zmeu cu el”. Dar nu trecu multă vreme şi deodată, noaptea târziu, pe vremea când umblă zmeii, bate cineva la fereastra împăratului.

— Cine-i? întrebă împăratul.

— Mai încet, zise zmeul, că eu sunt Craiul Zmeilor, am venit să-mi dai făgădaşul.

— Dar ce făgădaş? se face a întreba împăratul Verde.

— Nu ştii? ţi-ai uitat? Ei bine, iată-ţi voi spune: copilul nu-l aveai, când ne întâlnirăm colo pe câmpul de bătaie, el era la tine acasă dar nu-l văzuseşi niciodată; după el am venit, vezi de mi-l dă!

Împăratul încremeni, dar iarăşi prinse putere şi zise:

— Ştii ce, prietene? Ar fi bine să laşi copilul aici baremi până ce va fi de vreo zece ani, să vină băiatul la pricepere.

Craiul Zmeilor se gândi puţin, apoi zise.

— De azi în zece ani sunt aci, să mi-l dai. Cu aceste vorbe merse de la fereastră.

Împăratul Verde era tot voie bună ştiindu-se liniştit zece ani de zile. În timpul acesta tot gândea cum ar pune pe copilul rotarului ori pe-al faurului în căruţa zmeului, sub nume că e copil de împărat. Copiii se jucau toţi laolaltă, pe o formă erau de mari, şi cam sămănau laolaltă, iar colo după ce cam trecură de nouă ani îi îmbrăcă împăratul într-un port şi când se apropie al zecelea an, îi luă şi pe cei doi la el în curte. Dar zece ani iute trec, şi o dată pe la miezul nopţii aude împăratul o ciocnitură în fereastră:

— Cine-i? întrebă el.

— Eu, prietene, se-mpliniră zece ani, dă-mi copilul.

Supărat şi năcăjit împăratul, dar trebuia să se ţină de vorbă. Ia deci un copil din pat şi-l dă zmeului. Zmeul, zmeu, dar tot nu le ştie toate nici el. Pune deci copilul în căruţă şi hai la drum. Şi merg şi merg, până colo cătră prânzul cel bun, atunci sare un raf de pe roată. Zmeul dă să dreagă, dar nu-i prea era îndemână.

— Să fie la tata-n făurişte, zice copilul, de atunci era gata!

— Cum, la tatăl tău în făurişte, doar tatăl tău e împărat, nu faur?!

— Ţi-ai găsit-o! zice copilul râzând; tata e faurul împăratului Verde, iar eu sunt copilul tatii, aşa să ştii, jupâne Scaraoschi!

Şi se supără zmeul foc pe împăratul şi merse cu copilul înapoi. La miezul nopţii era la curţile împăratului, şi dete cât putu cu pumnul în porţi:

— Împărate, hai şi na copilul faurului şi-mi dă pe al tău, că pe tine te-am scos din năcaz, nu pe faurul. Împăratul se făcu supărat, luă copilul faurului şi-i dădu alt copil. Acum merse cu acesta cât merse, tot într-o fugă, drăceşte, până colo cătră amiazi. Atunci i se strică o obeadă de la roată. Dă să o tocmească, că vezi, cum să meargă cu ea stricată! Şi mocoşeşte, şi drege, dar se vedea că nu-i este îndemână.

— Oh, zice copilul, tata de-atunci punea şi trei obede nouă de când te căzneşti tu cu aceasta.

— Cum? zise zmeul, tatăl tău, împăratul ştie lucra şi la roate?

Iar copilul începu a râde cu hohot, ca copiii şi a zice:

— De ce nu zici încai, că tata-i împărătoiu? el e numai rotar la împăratul Verde, nene!

— Aşa? zise zmeul, ei lasă, că-l voi învăţa eu a minţi! şi hai cu trăsura înapoi.

Colo cătră miezul nopţii era îndărăt la împăratul Verde, la fereastră!

— De două ori m-ai înşelat; dar mai mult nu mă vei înşela; adă-ţi copilul tău şi nu umbla cu minciuni, vrând a mă înşela cu copii streini.

Vrând-nevrând, împăratul trebui să-şi dea copilul la Craiul-Zmeilor. Doamne, ce mai plângeau împăratul şi împărăteasa şi curtenii, tot jale şi- ntristare era-n toată împărăţia verde: dar ce să faci? Nu putură ajuta cu nimic cu vaietele, trebuiră să zică: aşa a fost să se întâmple, fereşte-ne Doamne de mai rău.

Şi merse Craiul Zmeilor acasă-n ţara lui şi puse pe copilul împăratului la capre, zicându-i: alt lucru n-ai, mâncare, băutură, haine capeţi, tu să păzeşti caprele acestea, că eu merg de acasă, merg iară pe cea lume. Şi rămase fiul împăratului Verde la caprele zmeului, ziua umbla cu ele la câmp, iar noaptea trăgea la curţile zmeului. Şi se deprinse fiul împăratului cu traiul acela, că doară copiii se dedau cu toate, apoi acolo trăia bine.

Peste vreo cinci ani aduce zmeul o copilă ca de zece ani de mărişcară, dar aşa dragă de copilă, cum nu s-a mai pomenit. Adecă să vă spun, ea era fiica împăratului Galben, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. Aduse zic şi pe fetişoara aceea la el acasă şi-o puse să păzească gâştele. Şi umblară copiii amândoi, unul la capre şi altul la gâşte, umblară multişor până ce nu dădură-n cunoştinţă. Când se cunoscură, el era ca de 19-20, iar ea ca de 14-15 ani.

Se-ntâlniră într-o dimineaţă când nu era zmeul acasă şi-şi povestiră toate tainele inimii: el îi spuse că-i feciorul împăratului Verde, iar ea-i spuse că-i fata împăratului Galben şi plânseră, şi se drăgostiră şi se sărutară şi se mângăiară, punându-şi în gând să fugă de-acolo.

— Oh! zise fetiţa, de nu se certau părinţii noştri, noi n-am fi acum aci!

— Nu am fi aci, răspunse feciorul, dar poate că nici nu ne-am cunoaşte: eu unul mai bucuros stau aci toată viaţa, decât să merg pe cea lume, la curţile tatălui meu, fără tine.

— Şi eu aşa, zise fetiţa, şi iară se drăgostiră ca doi porumbei.

De la o vreme se despărţiră, ca să nu-i afle zmeul: feciorul merse la caprele lui, iar fetiţa la gâştele ei.

O dată când trecea fetiţa pe lângă partea de miazănoapte a curţiilor zmeului, aude din pivniţă un glas răguşit şi rugător. Ea plecă urechea la fereastra privniţei şi-aude un glas de muiere care zicea:

— Draga mătuşii, fii bună şi-mi întinde o bucată de pâne şi-o gură de apă că bag seamă pe mine mă fac uitată; nu mai ţin minte de când nu-mi deteră nici mâncare, nici băutură, mă sfârşesc de foame şi de sete. Şi fetiţa nu mai întrebă nimic, ci-i dete toată merindea pe fereastră înlăuntru, apoi i-aduse apă într-un urcior şi merse la mama zmeului să-i dea ei altă merinde, zicând că i-a mâncat-o un câne.

În mai multe zile făcu fetiţa aşa, adecă dăduse mâncarea şi băutura la roaba din pivniţa zmeului până-n urmă se prinseră prietene bune. O dată zice roaba cătră fată:

— Draga mătuşii, eu sunt bătrână şi slabă, multe zile nu mai am şi nici nu doresc să mai am, că-n robie traiul nu e trai, iar la vârsta care sunt, chiar să capăt slobozenie, ce-aş şti face? sunt slabă, în ţara mea nu aş putea nici nu aş şti merge, că pe mine m-a celuit de la părinţi când eram numai de 3 ani, dar vai! tu cu voinicul acela de la caprele zmeului, voi ar fi păcat să îmbătrâniţi şi să trageţi chinuri în slujba zmeului; puneţi-vă la cale şi mergeţi la ţara voastră.

— Oh! mătuşă dragă, zise fata, bucuroşi am merge şi noi, dar ne temem să plecăm, că ne-a urmări zmeul, apoi de ne-a ajunge ne şi omoară!

— Nu vă temeţi, dragii mătuşii, nu vă temeţi; haideţi la mine să vă farmec şi de vă veţi purta bine puteţi ajunge sănătoşi în ţara voastră.

Şi merseră amândoi tinerii la fereastra babei din închisoare şi le dete nişte unsori de se unseră, apoi le zise:

— Mâne dimineaţă voi plecaţi la drum; de va porni zmeul după voi, când veţi simţi că s-apropie vă daţi numai peste cap şi îndată vă veţi face ce veţi gândi, apoi zmeul, prost, va crede orice veţi spune, numai să nu vă afle în forma care vă cunoaşte.

Se poate întâmpla, mai în urmă, să meargă bătrâna, hăranca, mama zmeului după voi, atunci puneţi seamă, vă dau un pieptene, o năframă, o perie şi un amnar; când veţi vedea că e cât pe aci să pună mâna pe voi, aruncaţi un lucru de acestea în urma voastră şi voi mergeţi mai departe până va fi aproape de voi, atunci apoi aruncaţi altul, şi tot aşa, până doar veţi ajunge-n ţara voastră. Frică însă să nu vă fie de nimic; în stele este scris: că de piere zmeoaica îi crapă şi fiul, atunci împărăţia zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă; de crapă fiul, atunci ea bătrâna piere de jale şi tot bine va fi de oameni; am mare nădejde-n Dumnezeu că zilele zmeilor sunt numărate. Acum porniţi în ştirea Domnului că se zăreşte de ziuă; zmeul acum doarme mai bine, Dumnezeu să vă poarte-n pace!

Mulţumiră babei şi-i lăsară merinde destulă, apoi hai la drum.

Şi-au mers ei, mers, multă lume împărăţie, au mers ca tinerii, mai povestind, mai drăgostindu-se de părere de bine că scăpară din mâna zmeului, dar când fu colo cătră prânzul cel mare, iată din întâmplare se uită fata-ndărăpt şi mai ameţeşte de frică văzându-l pe zmeu venind tot fuga în urma lor.

— E aci zmeul, zise ea.

— Fie, zise el, dă-te iute peste cap! Şi se deteră iute peste cap şi se făcură îndată: ea o turmă de oi frumoase, iar el un păcurar voinic şi trăit bine, colea păcurăreşte.

Cum ajunge zmeul lângă el, îl întrebă:

— Eşti de mult cu turma pe-aici?

— De mult, oh Doamne, tare de mult, nici nu ţin minte de când sunt aci, tot în locul acesta mi-am prăsit oiţele, nici nu m-am depărtat cu ele din acest loc.

— Şi n-ai văzut trecând pe aici, pe drum, doi tineri, un fecior şi o fată mare?

— Ba văzut, zău eu; i-am văzut chiar pe drumul acesta trecură…

— Şi e demult de-atunci?

— De mult… numai o mioară aveam atunci şi din mioara aceea mi-am înmulţit toată turma pe care o vezi!

— Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor!

— Şi mie aşa mi se pare, zise păcurarul.

După vorbele acestea, zmeul îşi luă rămas bun şi se-ntoarse de unde a venit, iar păcurarul cu turmă cu tot se dau peste cap şi se fac fecior şi fată ca mai înainte. Apoi du-te, băiete!

După ce ajunse zmeul acasă, spuse mamei sale toată întâmplarea, cum a umblat, cum nu i-a ajuns, cum s-a întâlnit cu un păcurar ce păştea o turmă de oi, care i-a spus că văzuse tinerii fugind, dar tare de mult, pe când avea numai o mioară, iar acum are-o turmă mare, mare, care de atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. Văzând că n-o să-i ajung, mă-ntorsei acasă, că ştiu că de mult vor fi ajuns în ţara lor unde nu mai am putere, după ce-n mână avându-i nu i-am ştiut griji. Aşa zise zmeul. Dar zmeoaica de năcaz începe a-l înjura:

— O, mişelule, ticălosule şi năucule! mai puţină pricepere decât tine n-are doară nici o gâscă; du-te după ei, aceia au fost: păcurarul era feciorul, iar turma era ea, mişeaua de fată.

Şi se pune zmeul iar la cale, du-te până de-abia răsufla de obosit, era mai la amiazi şi el nu mâncase încă-n acea zi. Şi frigea soarele de nu altmintrelea fără gândeai că să se aprindă lumea! Atunci se uită fata iar îndărăpt şi cum zăreşte pe zmeu, zice:

— Dă-te, frate, peste cap, că ni-e zmeul la spate!

Şi s-au dat amândoi peste cap şi s-au făcut, el un călugăr bătrân, de-abia se mişca, genele şi le ridica cu cârja de pe ochi, iar barba-i era până-n pământ; ea s-a făcut o mănăstire veche, slabă, de gândeai că-i de când lumea.

Când ajunse zmeul la călugăr se opreşte-n loc şi zice:

— Nu ai văzut, cinstite părinte, trecând doi tineri, un fecior şi-o fată pe drumul acesta?

— Ha?… zi mai tare că n-aud, zise călugărul. Apoi îl întrebă zmeul mai tare, zicând:

— N-ai văzut doi tineri, un fecior şi o fată trecând p-aici?

— Ba am văzut, hm! văzut-am chiar când zideam eu la mănăstirea asta, trecea un feciorandru cu o feţişoară ţinându-se de după cap, veneau de cătră miazănoapte şi mergeau cătră miazăzi.

Auzind zmeul vorbele acestea, pierdu toată nădejdea de a-i mai găsi şi se-ntoarse iar acasă, luându-şi rămas bun de la călugăr; cum pleacă el însă, îndată se dă călugărul peste cap şi se face fecior, iar mănăstirea fată ca mai-nainte şi, du-te, copile!

După ce ajunge zmeul acasă, îl întreabă mamă-sa:

— Dar unde-s fugarii?

— Nu i-am adus, nu ştiu unde sunt.

— Cum? nu ştii unde sunt? Dar până acuşi unde bătuşi lela, de nu-i căutaşi? Eu ştiam că tu după ei ai plecat!

— Aşa e, mamă, zise zmeul plângând de frică, că-l bătea mamă-sa dobză, când se mânia; aşa e, după ei fusei, şi-am mers de nici iepure nu s-ar fi ţinut de mine, ci-n zadar; am mers până ce-am dat de-o mănăstire veche, toată dărâmături, şi la ea un călugăr mai bătrân decât toţi oamenii, ce i-am văzut, era ca tine mamă, dar şi mai bătrân, c-auzea foarte rău, de văzut nu putea, până ce nu-şi ridica genele cu cârjele de pe ochi, iar barba-i era până-n pământ de lungă şi albă, mamă, albă ca un caier de fuior.

— Tu ai întrebat pe călugărul despre ei, aşa e?

— Aşa, mamă!

— Ştiut-am, dar ce ţi-a răspuns?

— Mi-a răspuns că el de bună seamă a văzut pe acolo trecând doi tineri cuprinşi de după cap, ci de mult, chiar când zidea el la mănăstire: drept, aceea, văzând mănăstirea aşa de risipită şi veche m-am întors îndărăpt, că dacă trecură ei pe-acolo, când zidea el mănăstirea, de atunci e de mult, ei vor fi şi murit poate ori şi dacă nu, acum vor fi de mult ajunşi în ţara lor şi vor fi oameni bătrâni.

— Destul, necălitule şi prăpăditule, şi prostule şi năucule! destul, zicea mamă-sa; taci din gură, că te picur; n-ai putut vedea, că mănăstirea nu poate fi decât fata cea fugară, iar călugărul hoţul de fecior… Mergi, înşală- mi calul cel cu nouă rânze¹, să-i aduc eu!

Şi-nşală feciorul calul cel cu nouă rânze şi pleacă ea c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ, c-una bruşii măturând, cu alta stele culegând şi mergea de gândeai că piere lumea.

Când era mai să-i ajungă, se uită fata-ndărăpt şi cum o zăreşte zice către fecior:

— Frate, aruncă pieptenele-n urma noastră, că-i aci baba.

Şi aruncă feciorul pieptenele jos şi se făcu un zid din cer până-n pământ de-nalt şi gros de putea umbla pe el douăsprezece cară alăturea şi lung, Doamne, lung de la un capăt de pământ la celălalt. Cercă baba să meargă până la un capăt al zidului, dar în zadar că pe după el nu se putu vârî să meargă după fugari, cercă pe celălalt capăt, nici pe acolo nu putu; cercă să sară peste el, se lovi însă cu capul de bolta ceriului de căzu jos. Atunci gândeai că plesneşte de năcaz: deci se pune cu cei doi colţi ce-i avea a roade la zid, şi roade şi roade, până făcu prin el cale şi trecu cum se cade, cu cal cu tot prin el. Acum s-o fi văzut cum fugea după fugari; soarele şi luna se feriră din calea ei, temându-se să nu-i îmbuce într-o clipă.

Când era mai să ajungă iar pe fugari, feciorul aruncă năframa jos şi se făcu din ea o apă mare, o Dunăre! dar nu, mai era mai lată! dar nu mai era- nfoiată! turbure şi spumegoasă! de Doamne fereşte să cerce cineva să o treacă, fie acela chiar… zmeu! Nici nu se încumetă zmeoaica a o trece, ci merse până la izvorul apei, în capătul lumei şi o trecu pe unde o putu şi hai după fugari. Merge, merge, de mai stă să plesnească şi ea şi calul, când îi zăreşte cale de trei zile. Fata încă o zăreşte, deci zice cătră fecior:

— Frate, frate, iar e aci baba, aruncă peria jos!

Şi feciorul aruncă peria jos în urma lor şi se făcu… Doamne! se făcu o pădure mare, până-n cer şi deasă, de nici degetul nu-l puteai băga prin ea.

Nici că mai cercă baba să ocolească de colo până colo, că ştia că nu are capăt, deci se pune a o roade, şi roade la pădure mai vrăjmaş decât capra la curechi şi-şi face loc şi iese. Acum iar se pune a fugi după ei, haide hai! rândunica să se ascundă cu zburatul, precum fugea ea. Şi era cât pe-aci să-i ajungă, dar băgând fata de seamă zise:

— Frate, aruncă amnarul jos, că ne-ajunge hăranca!

Şi feciorul aruncă amnarul între ei şi între babă şi se făcu din amnar un munte de oţel, din cer până-n pământ de mare şi gros. Doamne, gros cât ai fi putut face pe el în voia cea bună o cetate, apoi lung cât lumea. Nu cercă baba să meargă până la capătul lui fiindcă capăt ştia ea că n-are, nici nu cercă a-l sui, că era mai luciu decât oglinda şi mai oblu decât păretele; începu dar a roade la el ca la un măr, şi roade şi roade, până ce iese din munte călare şi du-te mai mânioasă decât până atunci, dar cam târziu, că fugarii erau în ţara lor. Baba însă nu vru să bage de seamă că intrase-n ţară streină, ci tot mergea să-i ajungă şi să-i ducă îndărăpt în robie. Când era la spatele lor, numai cât să pună mâna pe ei, se-ntorc repede peste cap şi ce să vezi? din fată se face un lac mare, iar din fecior un răţoi înotând pe lac.

Numai că nu plesnea baba de năcaz; deci se pune a ocoli lacul, strigând: pi, pi, pi! pi, pi, pi! dar răţoiul nu-şi scoase capul din apă, temându-se să nu-i fure vederile, că aşa îl învăţase vrăjitoarea. Şi se-ntoarce baba pe lângă lac şi se zdrobeşte, dar în zadar, că răţoiul nu-şi scoate capul din apă. Atunci de mânie se pune să beie apa din lac, cugetând, că dacă va seca lacul, răţoiul va fi silit să-şi scoată capul şi ori îl prinde, ori îi fură ochii, apoi meargă orb oriunde. Şi soarbe baba la apă, şi soarbe de gândeai că acuşi, acuşi va seca lacul. Dar când îl băuse mai de jumătate, îi plesneşte rânza de năcaz, de oboseală şi de-atâta apă ce băuse. Atunci se cutremură o dată pământul şi de atunci zmei nimeni n-a mai văzut pe lume!

Răţoiul se dă peste cap şi se face fecior ca mai înainte, lacul se face fată şi merg la împăratul Verde acasă. Şi-şi cunoscu împăratul feciorul, apoi îl întreabă că cine-i fata cea frumoasă, iar el îi descoperi că e fata împăratului Galben, că au fost robi amândoi la zmeul, iar că acum s-au mântuit pe ei şi pe toată lumea de puterea zmeilor.

De aci merseră cu voie bună la împăratul Galben, care încă se bucură văzându-şi fata scăpată, apoi logodiră şi cununară pe tineri, iar bătrânii se retraseră de la domnie, împreunară împărăţiile laolaltă şi puseră pe acest tânăr împărat, care fu numit împăratul Pestriţ şi de n-au murit — şi azi trăiesc. Cine vrea să-i vadă, meargă că eu nu-i opresc; eu unul însă n-oi merge, căci nici nu sunt învăţat a colinda pe la curţi domneşti şi mă şi prinde somnul. Noapte bună!

Auzită şi scrisă în miliţie de la un fecior de lângă Lăpuş.

---

1. rânză = pipotă; stomac. ↩︎