A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, dar tare nepotriviţi, după cum prea des se-ntâmplă în lume. Şi muierea era foarte isteaţă şi din neam bun, iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el; nu era cu nădejde la nici un lucru. Oriunde mergea numai singur, totdeauna făcea prostii, apoi mai era şi băutor, încât biata muiere se luase de gânduri cu el. Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea, ba, gurile rele ziceau că-l şi dobza1 când i da mâna. Şi muierea cerca cu el şi cu buna, cu frumuşelul, dar nerodul nerod rămâne şi-n ziua de Paşti! Nu era chip să o ducă laolaltă; altă muiere nici două zile n-ar fi mâncat cu el dintr-un blid, dar ea tot credea, doar azi, doar mâne şi-a veni hăbăucul în fire, să nu se mai facă de râsul lumii.
Drept aceea răbda şi-l mai probozea şi-l mai învăţa: „ai de grijă, bagă de seamă ce faci, că doară nu eşti copil, să nu se poată omul încrede în tine, uită-te tu cum fac şi alţi oameni, nu fi tot prost!”
Într-o posomorâtă zi de toamnă, ningea şi bătea vântul de gândeai că piere lumea şi ei nu aveau nici un lemn la tăietor. Îndată a doua zi muierea se sculă des-de-dimineaţă şi clătind pe nerodul din pat îi zice:
— Dar scoală, somnore, ce zaci ca o vită, vezi de gată carul şi mergi la pădure, că doară vezi că nu avem nici un lemn de foc!
El însă, de sub ţol, somnuros cum era, îi răspunde:
— Mă scol de sculat, dar în pădure nu merg de nu vii şi tu!
— O! ierte-te Dumnezeu, nătântocule, dar nu ţi-ar fi chiar ruşine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine; tu un ometeu2 cât un urs şi eu o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Unde ai mai văzut tu muierile mergând la pădure după un cărucean de lemne, cu bărtat cu tot? Ridică-te şi te cară, că azi râde dracul de noi!
— Apoi te ascult dară, — zise Trifon. Şi se îmbrăcă el încetinel, îşi înjugă boii şi merse la pădure. Frigul îl făcu cu mult mai harnic şi mai sprinten, decum credea el că este; încărcă deci carul numaidecât. Când să plece însă cătră casă, îi vine un vultur mare şi punându-se pe car, îi zice:
— Frate, nu mai pot de foame, dă-mi un bou să-l mânc, că de mare folos ţi-oi fi la vreme de lipsă. Şi hăbăucul nu se gândi la paguba ce ar avea-o dând boul, ci numai la împrejurarea că: ce-o zice muierea de va merge numai cu un bou şi cum să-şi ducă carul? Deci îi răspunse vulturului:
— Ei bine, eu poate că ţi l-aş da, dar cum să-mi duc carul cu lemnele până acasă şi ce să zică muierea?
— Numai de atâta te plângi? zise vulturul, carul ţi-l duc eu apoi acasă, doar nu muierea e mai mare, ci bărbatul!
— Apoi mâncă-l dar!
Ţipă odată vulturul şi se adunară mai mult de douăzeci de vulturi şi-ndată-i mâncară boii amândoi.
— Ei duceţi-mi carul acasă, — zise prostul, — ori de ce mi-aţi mâncat boii? Ei însă nu voiră, ci zburară de-acolo zicând:
— Îţi mulţumim, frate că şi noi ţi-om prinde bine odată.
Rămas nerodul singur lângă car, începu a se gândi ce să facă? „Tot sunt eu prost, bine zice muierea mea, să las eu boii pradă vulturilor şi acasă n-am nimic, nici un lemn de foc; muierea cu fraţii ei tot mă omoară; nu-i de-a merge acasă, fug în lume”! Aşa zise nerodul şi se duce până ce dă într-o poiană. Acolo era o căpiţă de fân. El aprinse fânul. În fân erau o mulţime de şerpi, se adăpostiseră peste iarnă şi când simţiră fumul şi fierbinţeala, începură a ieşi unul câte unul din foc. Dar care cum ieşea, îl lovea nerodul cu săcurea şi-l omora. Mai în urmă-şi scoase capul din fum un şarpe mai mare, uriaş şi i se rugă nerodului:
— Frate, cruţă-mi viaţa şi mă lasă slobod, că-ţi dau avere cât ai putea duce: îţi dau turme de oi, ciurde de boi şi bani, câţi-i putea duce-n spate.
Şi ajută nerodul la şarpe să iasă din foc şi se luă tot după el, haidi, hai! prin crânguri şi prin desişuri, până ce-l pierdu din vedere. Acum iar începu a se năcăji: „Vai prostul de mine, azi dimineaţă-mi dădui boii la vulturi, acum umblu flămând şi ostenit după un şarpe; el să mă facă avut, dacă nu avui minte să-l omor; acum cum amarul voi şti ieşi de-aci? Nu ştiu pe unde am venit, nu mă pot nici mişca din loc”, că era înfundat într-un desiş, lângă o prăpastie. Atunci îi vine vulturul şi-i zice:
— Frate, ce năcaz te-a ajuns? Iată, am venit să te scap.
— Să fii afurisit, mişelule, mă lăsaşi fără boi, acum vino şi mă mănâncă şi pe mine, că tot nu mai pot ieşi de aci la lume!
— Ba nu te voi mânca, ci hai, sui pe mine călare şi eu te voi duce la tata şarpelui celui uriaş, pe care l-ai mântuit tu azi; el e împăratul şerpilor şi dacă-i vei spune că i-ai scăpat copilul de pieire, te va îmbia cu turme de oi şi cu ciurde de boi şi cu bani câţi vei putea duce; dar tu să nu iai nimic decât mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decât toţi bogaţii din lume. Trifon hăbăucul (că aşa-i era numele) se sui călare pe vultur şi-ntr-o minută fu lângă curţile împăratului şerpilor.
— Dă-te jos, zise vulturul, dar ai de grijă ce ţi-am spus, să nu lăcomeşti la nimic, numai la mărgeaua de după măsea. Trifon intră înlăuntru la împăratul şerpilor. Şarpele cel tânăr îl cunoscu şi zise către bătrânul:
— Tată, iată acest om de omenie m-a scăpat azi din foc, fii bun şi-l miluieşte cu ceva, că e un om sărac şi de omenie. Şi împăratul şerpilor îmbie pe Trifon numaidecât să şează şi-i zise:
— Fiindcă eşti om de omenie, iată-ţi dau o turmă de oi şi o ciurdă de boi şi bani câţi vei putea duce cu tine. Dar Trifon răspunse:
— Înălţate împărate! Sunt om sărac, dacă m-ar vedea lumea cu atâtea vite, ar zice că le-am furat, dar nici nu aş avea cu ce să le ţin, banii încă sunt grei şi eu sunt slab, — dar să-mi dai mărgeaua cea de după măsea.
Împăratul şerpilor se mânie foc pe el pentru această cutezare şi voi ca să-l mănânce, dar totuşi la ruga copilului nu-l mâncă, ci-i dete mărgeaua şi-l slobozi din curţi.
Deloc3 se întâlni Trifon iară cu vulturul, apoi se sui călare pe el şi veni în lumea oamenilor, iar aci vulturul se cam mai duse.
Acum iar începu Trifon a blestema pe vultur: „Prostul tot prost rămâne”, zicea el, „dracul m-a pus să ascult de vultur, nu puteam eu lua banii, boii şi oile, să merg bogat acasă? Baremi de nu mi-ar fi aşa foame! Fă-mi acum de mâncare, tu mărgea!” El o aruncă jos ca pe un lucru făr de preţ, iar acolo se întinse o masă cu fel de fel de mâncări şi băuturi, cu muzicanţi şi cu veselie de să tot trăieşti. Şi unde mi se pune Trifon a mânca şi-a trăi bine şi-a cânta după muzică, de gândeai că-i un crai. „Totuşi e bună mărgeaua asta”, zise acum Trifon, „Doamne ţine pe vulturul, care m-a învăţat s-o cer!” Îşi strânse apoi masa şi se duse mai departe. În mijlocul unui sat îi veni pofta să se mai ospăteze, ca să vază şi alţii ce domneşte ştie el trăi. Şi-şi face voie bună, uitând de toate supărările de până atunci. Mulţime de oameni se adunară pe lângă el şi se minunau de traiul lui cel bun.
Doamne, şi multă lume mai umblase după mărgeaua aceea, dar nimeni nu putu să ajungă la împăratul şerpilor şi dacă a şi ajuns cineva şi-a pus capul pentru ea şi tot n-a căpătat-o.
Pe când îşi petrecea Trifon mai bine, iată că se iveşte un om cu o sabie ruginită şi-i zice:
— Măi fărtate, să schimbăm, uite-ţi dau sabia şi tu să-mi dai mărgeaua.
— Dar de ce folos este sabia aceea, întrebă Trifon.
— O, Doamne, răspunse omul acela, sabia aceasta este de mare folos, că ea omoară singură pe cine vei porunci.
— Aşa? Atunci schimbăm! Şi schimbară numaidecât. Dar îndată ce-şi văzu Trifon sabia în mână, îi porunci să omoare pe omul care l-a înşelat cu mărgeaua. Şi sabia îndată-i tăie capul, iar Trifon îşi luă mărgeaua.
Acum avea şi mărgea şi sabie.
Mergând mai departe se-ntâlneşte cu alt om, care avea un băţ mare de-a umăr şi o cârjă mică în mână:
— Buna ziua frate, zise cel cu beţele.
— Să fii sănătos frate, răspunse Trifon. Dar unde mergi cu două beţe?
— Mă duc să-ntâlnesc pe cel cu mărgeaua, doară vom putea face schimb, să-mi dea mărgeaua şi să-i dau lui beţele.
— Eu sunt cel cu mărgeaua, zise Trifon, dar de ce folos sunt beţele acestea?
— Hei, frate, de mare folos sunt aceste, căci dacă vei porunci să bată pe cineva, apoi nici grindina nu-ţi fleceşte mai tare cucuruzele decum ţi-i dobzază aceste beţe şi cu deosebire cea mică e bună de dezmierdat muierea.
— Dacă stă treaba aşa, zise Trifon, atunci hai să schimbăm, că eu sunt omul cel cu mărgeaua. Şi schimbară. Dar după ce căpătă beţele, porunci la sabie şi deloc îi tăie capul şi-i luă mărgeaua înapoi.
Acum avea mărgea, sabie şi două beţe şi plecă astfel mai departe. Dar nu merse mult şi se-ntâlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap şi neşte desagi tot ţiră4-n spate.
— Bună ziua, frate!
— Să trăieşti cu bine, frate!
— Dar unde mergi cu desagii aceia răi şi cu pălăria asta rea?
— Merg să mă-ntâlnesc cu omul cel cu mărgeaua, doar voi putea face schimb cu el.
— Şi de ce folos sunt aceste?
— Hm! de mare folos; dacă vei lua pălăria din cap înaintea cuiva, acela se face stan de piatră; iar dacă vei arunca desagii jos, din ei ies cătane câtă frunză şi iarbă, tot înarmaţi până-n dinţi.
— Dacă-i aşa, hai să schimbăm, că eu sunt omul cel cu mărgeaua.
Şi schimbară numaidecât. Dar după ce se văzu Trifon şi cu aceste scule, porunci săbiei să-i taie capul, apoi îşi luă mărgeaua şi se cam mai duse.
Nu merse încă mult şi se întâlni cu alt om purtând un zbici grozav de mare pe umăr.
— Bună ziua, frate!
— Să fii sănătos, frate!
— Dar unde mergi cu zbiciul acesta grozav?
— Merg, doară voi întâlni pe omul cel cu mărgeaua, poate că putem schimba?
— Eu sunt omul cel cu mărgeaua, dar de ce treabă e zbiciul tău?
— O doamne, zbiciul acesta-nvie orice morţi, ori oameni, ori dobitoace.
— Dacă e aşa, hai să schimbăm, iată mărgeaua şi dă-mi zbiciul. Ei schimbară. Dar îndată ce căpătă Trifon zbiciul, el îi şi porunci săbiei să-i taie capul şi-şi luă mărgeaua.
Cu toate sculele-n spate se apropie de casă. Muierea cât ce-l zări îi ieşi-nainte suduindu-l şi ocărându-l:
— O ucigă-te crucea, tu ai chiar nebunit de tot, de porţi ruptura aceea de pălărie pe cap şi desagii-n spate ca un cerşitor; dar sabia aceea de unde- o ai, parcă te-a făcut dracul şi cătană! Nu-i alt modru5, ai căpiat. Unde-i carul, unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, beţivule?! El însă se făcu a nu o vedea şi a nu o auzi, ci intră în casă, se aşeză după masă şi zise cătră mărgea: „Vezi de-mi dă de mâncare”, şi îndată se umplu masa de mâncări şi băuturi, iar bănzile ziceau de gândeai că atunci e nunta dracului. El mânca şi se veselea, dar muierea mai văzând şi una ca asta, nu se putu stăpâni a nu începe din nou la el:
— Beţivule, prăpăditule, blăstămatule, mi-ai dat boii pe mâncări şi pe băuturi şi încă mai aduci şi bănzi în casă, şi-atunci se repezi să dea-n el. Dar Trifon zise:
— Tu muiere, fii cu minte, că de te mâncă cojocul, acum am ac de el; temu-mă, că tu-i plânge, mai bine vino şi tu şi mâncă şi bea şi te desfătează, mulţumeşte lui Dumnezeu, că ai din ce. Ei, dar muierea ca o meliţă nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule şi câte-i vineau la gură. Atunci şi Trifon îşi ieşi din răbdare — şi era poznaş când pierdea răbdarea, îi zise dar cârjei:
— Dezmiardă-mi, fii bună, pe drăguţa mea de muiere. Iar bâta nu glumi, mi-o-ncinse cum e data, de tot mieunându-se, ca o pisică cu coada tăiată, fugi la părinţii şi fraţii ei şi le spuse că Trifon a bătut-o şi că şi-a vândut boii şi i-a dat pe mâncări şi beuturi şi încă a venit cu bandă acasă. Fraţii ei numaidecât veniră cu bâte să bată pe Trifon, ba să-l şi omoare de l-or putea. Dar Trifon văzându-i că vin asupra casei lui, porunci bâtei să le iasă înainte. Aceea nu glumi, ci mi-i purecă cât se poate de bine.
La larmă şi la tolălăul cel mare, se sculă tot satul cu furci de fier, cu securi şi cu bâte să vază ce hoţ e acela la care strigau fraţii muierii, tot hoţ şi tâlhar.
Dar o păţiră cât se poate de rău, căci el le ieşi-n cale înarmat cu sabia, cu bâtele şi cu pălăria şi cu desagii de-a umăr; apoi le zise sătenilor:
— Să ştiţi voi, că nu de voi, dar nici de împăratul, cu toate cătanele lui nu mi-e frică. Atunci sătenii dau năvală asupra lui; Trifon însă nu le dă răgaz, ci luă pălăria de pe cap şi toţi se făcură stan de piatră, numai pe primarul satului l-a cruţat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. Apoi zise primarului:
— Ei, vedeţi acum, ce putere mare aveţi voi? Primarul plângea văzând atâta moarte deodată şi temându-se că şi rândul lui vine. Plânse dar primarul, plânse mult, până-i veni în minte, că cine are putere a omorî gloate de oameni, fără să pună mâna pe careva, trebuie să are putere să-i învie; deci se rugă de Trifon, zicând:
— Fii bun, Trifoane şi învie pe nemernicii ăştia, ce veniră cu gând rău asupra casei tale. Iar Trifon îi zise:
— Poate că o să te-ascult numai ca să vezi ce putere am. Apoi porunci zbiciului să pocnească pe fiecare câte odată şi pe care din cei împietriţi cum îl pocnea, îndată se trezea ca dintr-un somn greu şi: la drum copile! nu se mai oprea până-acasă după cuptor de frica lui Trifon.
Dar sătenii nu putură suferi o ruşine atât de mare, să tremure ei toţi înaintea unui om, înaintea lui Trifon hăbăucul, deci ţinură sfat în ascuns, vedeţi dumneavoastră, cum ţin toţi păcătoşii şi ticăloşii în ascuns, închişi în casă şi cu ţundre-n ferestri şi şoptind numai ca-n biserică de tare: „Oare ce să facem, să ne mântuim de Trifon?” Iar primarul zise: „Dar nu vă aduceţi aminte, că s-a lăudat, că nici de împăratul nu se teme cu toate armezile lui?” Apoi mai sfătuiră şi scriseră carte mare la împăratul, precum că Trifon s-a lăudat, că e mai tare singur decât împăratul cu toate armezile lui.
Şi nu trecu multă vreme şi-i veni lui Trifon poruncă de la împăratul să meargă la un raport. Şi Trifon îşi băgă mărgeaua în şerpar, încinse sabia cea ruginită la brâu, luă pălăria cea stricată pe cap şi desagii pe umăr, asemenea bâtele şi zbiciul şi plecă. Când ajunse Trifon, astfel îmbrăcat la curtea împărătească, împăratul era numai singur în casă, dar el intră înlăuntru şi nici nu-şi luă pălăria de pe cap, că-i zise:
— Bună ziua, împărate! împăratul se uită lung la el, apoi zise:
— Cine te-a adus pe tine-aici-n curtea mea? cerşitor eşti? nebun eşti, ori cum de umbli cu atâtea bâte şi zbiciuri şi nici nu-ţi iai pălăria din cap?!
Iar Trifon răspunse:
— Înălţate împărate, nu sunt cerşitor, că sunt mai tare şi mai bogat ca tine, cu toate că eu nu asupresc pe nimeni cum asupreşti tu ţara; nu sunt nici nebun, ci tu eşti nebun, fiindcă crezi că vei împărăţi până la sfârşitul vieţei, cu toate că eu încă azi îţi voi ascunde soarele de voi voi; pălăria din cap nu o arunc, căci nu eşti mai mare decât mine şi va fi vai de pielea ta când o voi arunca.
Auzind împăratul vorbele lui Trifon, crezu că-n adevăr e nebun, îi zise deci:
— Du-te la Dumnezeu, nefericitule, că nu voi să am vorbe şi cu nebunii.
Ei, dar Trifon nu avea grija aceea, ci-i zise împăratului:
— Dacă m-ai chemat aci, hai să ne batem, să ne ştim odată răfuiţi, să nu ne tot temem unul de altul. Auzind împăratul vorbele acestea, se mânie foc şi-i porunci să iasă afară la câmp şi comandă cătanele să iasă şi ele în câmp şi să-l împuşte. Până se puneau cătanele împăratului în rând de bătaie, Trifon sta de-o parte fălos şi râdea de ei; iar când le comandă împăratul să puşte… atunci îşi luă Trifon pălăria din cap şi toţi amorţiră ca morţii, afară de împăratul, că aşa vruse Trifon.
Să fi văzut acum pe împăratul cum plângea, căci ştia că fără cătane şi el e pierit, îi zise dar lui Trifon:
— Să te lupţi tu luptă dreaptă cu cătanele mele, nu să le omori tu iar aşa cu vorba.
— Bucuros, zise Trifon, iată ţi le scol îndată, apoi să vezi ce-o mai fi, şi Trifon pocni odată cu zbiciul în cătanele împăratului de toate se sculară, dar cum înviară, cum o tuliră la fugă de frica lui Trifon. Dar împăratul le porunceşte să stea-n loc şi stau cătanele să ţină luptă dreaptă cu Trifon, iar Trifon aruncă desagii jos şi se făcură cătane câtă frunză şi iarbă şi văzând împăratul şi una ca asta, i se făcu părul măciucă-n vârful capului şi începu a plânge şi-a zice:
— Vino, Trifoane să-ţi dau avere, că văd că eşti mai tare decât mine, numai lasă-mă-n pace; dacă vrei îţi dau şi jumătate împărăţia, numai pace să am din partea ta. Dar Trifon răspunse:
— Din partea mea pace poţi avea, că nu râvnesc la calicia ta, ca totuşi să nu zici că sunt mânios, iată primesc o căruţă cu doi cai ş-un car cu doi boi. Şi i-a dat împăratul şi s-a dus Trifon de a dat carul cu boii la muierea lui, iar cu căruţa umblă în lume-n sus şi-n jos, mai tânăr şi mai frumos decât fusese pân-atunci.
Scrisă în comuna Pănade, lângă Târnava Mică în Ardeal.
- dobzăla = a bate tare pe cineva. ↩︎
- ometeu = om mare, mătăhălos. ↩︎
- deloc = imediat. ↩︎
- țâră = bucată ruptă; zdreanță. ↩︎
- modru = chip, fel, mijloc, mod, posibilitate, putință. ↩︎