I

Dragii moşului,

De mult doream să ne mai adunăm odăţică, măcar, ca să vă spui ce-am văzut şi ce-am auzit şi eu de când târăsc pe pământ ale păcate grele.

Mulţămesc Domnului că mi-a dat să-mi văz dorul împlinit cu un ceas mai-nainte, căci, de! oameni suntem, nu ştie cineva de azi până mâine.

E vorba de pomul Crăciunului (sau cum se zice pe nemţeşte Krist-baum). Să vedeţi d-voastră, dragii moşului. Eram copil. Ei! am fost şi eu odată tânăr, ca şi d-voastră, şi să dea Dumnezeu să încărunţiţi ca şi mine, ba încă să mă şi întreceţi; ca să cunoaşteţi din fir până în aţă ce va să zică a îmbătrâni cineva. Eram copil, şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasămite era pomul Crăciunului.

Nu mai văzusem până atunci, decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era. Şi d-voastră cu toţii ştiţi că la Români când moare câte vreun flăcău sau vreo fată mare, care n-au pus pirostriile în cap încă, li se împodobeşte câte un pom pe care-l duce înaintea mortului. Fie orice pom o fi, Românii îi zic „brad”. Se vede că în vechime numa pomi de brad se ducea de i-a rămas numele.

Ţăranii noştri şi până în ziua de azi duc brad la nuntă, însă fără podoabe, fără nimic. Cică bradul este simbolul generaţiei, adică înmulţirii neamului, ori pare-se, pentru că e pururea verde, iarna şi vara, el, adică bradul, el, ar fi ogurliu¹ la casă nouă.

Şi aşa cum vă spusei, când am văzut acel brad împodobit, unde căscasem gura, uitându-mă la el, m-a apucat o jale, de să ferească Dumnezeu.

Mi-era milă, vedeţi d-voastră de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la aşa zile mari cum e Crăciunul, şi vrând să ştiu tot, cum e copilul, mă încumet şi întreb pe un om:

— Cine a murit aici, nene, de i-a făcut un brad aşa frumos?

— N-a murit nimeni, băiete; ăsta e pomul Crăciunului.

— Cum pomul Crăciunului?

— Ia aşa, cum îl vezi cu ochii verzi; că aşa le e obiceiul ălor de şed aici.

— Da bine, cine şeade aici?

— Un neamţ.

Am tăcut mâlcă şi mi-am căutat de treabă.

Să nu care cumva, dragii moşului, să o luaţi anapoda, peste câmp cu gândul, dacă mă auzirăţi zicând vorba „Neamţ”. Domnia-voastră ştiţi foarte bine că Românul, când vede pe câte cineva din neamurile apusene, fie el catolic, protestant, sau orice o fi el acolo, îi zice „Neamţ”. Dacă ştie că este d-ai papii de la Roma, îi zice papistaş; iar dacă îl vede că nu ţine posturile, îi zice: spurcă-Mercuri ori letin².

Românul socoteşte de creştini adevăraţi numai pe cei ce ţin de legea noastră pravoslavnică, adică drept-credincioasă. Şi când zice creştin, el zice Român. Asemenea când zice Român, el zice creştin, drept-credincios ca şi dânsul. Mai mult nu ştie.

Şi acum că ne-am înţeles la cuvinte, să vă spui că istoria pomului aceluia pe care l-am văzut în copilăria mea, la casa neamţului, în spre Crăciun, mi-a rămas în minte multă vreme.

După ce m-am făcut mare am văzut că obiceiul pomului de Crăciun se întinde, precum se întinde şi năvălirea în gloată a străinilor de alt neam în oraşele noastre. De la străini obiceiul acesta a început a se pripăşi şi pe la Români, şi încă tot pe la de-al de cei procopsiţi, cari se duc înăuntru de învaţă procopseala acelor popoare şi când se întorc acasă, le e ruşine, vedeţi d-voastră, să mai vorbească româneşte; ci o dă prin franţozească, ori prin nemţească. Le e ruşine să-şi lase copilaşii să meargă cu bună dimineaţa la Moş Ajun, ori să umble cu icoana naşterii, şi cu sorcova la Anul nou, după cum făceau moşii şi strămoşii noştri.

Dară, ca să nu mi se scornească a mă fi întins la vorbă, şi ca să nu rămâie nici urmă de cărăială între noi, iacă, vă spun lămurit că d-aia mi-am alergat calul aici înaintea d-voastră, fiindcă vă ştiu de Români, ba încă de Români adevăraţi, şi toată lumea cunoaşte azi că Românul e bun la suflet, bun la inimă, îngăduitor şi lesne trecător cu vederea celor ce-l păcătuiesc. Căci altfel, mai bine mi-aş fi proţăpit gura, decât să vorbesc.

Cu cât înaintam cu vârsta către cărunteţe, cu atât vedeam că şi obiceiul de care ne este vorba se lăţeste printre ai noştri. Mie nu-mi ieşea din gând bradul de mort de la casa neamţului. Nu mă puteam domiri, vedeţi d-voastră, cum de, acelaşi lucru ce se face la noi numai la morţi, la alţii se face spre semn de veselie la naşterea lui Cristos. Şi mai cercetând în dreapta şi în stânga, mai cetind şi eu cărţi ce bruma am putut să apuc d-ale păgânilor celor vechi, şi d-ale procopsiţilor de azi, am aflat lucruri de care m-am crucit.

Unele din aceste lucruri, dacă-mi veţi fi îngăduitori, am să vi le povestesc şi d-voastră, uite aşa, precum mă va tăia capul, cu gând ca să mă înţelegeţi, şi aş fi fericit dacă voi putea să izbutesc întru aceasta.

II

Cică în vremurile cele vechi, vechi de tot, oamenii fiind orbi, adică necunoscând adevărul luminat, cătau să se închine şi ei la ceva; căci, de! aşa e omul făcut. Şi nu care cumva astăzi este mai altfel? Nu vedem noi oare pe mulţi, că, deşi creştini, deşi oameni cu învăţătură, unii se închină aurului, alţii umblă cu plosca cu minciunile de la unul până la altul, ca să placă nu ştiu cui la care se închină; iară alţii se închină la sine însuşi pentru procopseala cea mare ce cred că ei o au?

Şi, cum zisei, acei oameni neciopliţi cum erau ei pe atunci, cătând să se închine la ceva, ce şi-au nălucit ei, că numai începură a aduce rugăciuni, ba chiar jertfe lemnelor şi pietrelor. Îşi făcură adică o lege. Şi această lege de a se închina lucrurilor pământeşti se numeşte „fetişism”. Atât i-a tăiat capul, atât au făcut.

S-au sculat alţii, şi socotindu-se mai cu minte, le-a plesnit şi lor prin cap, că ar fi bine să se închine la foc, la stele ori la soare. Îşi făcură ei lege: această lege se numeşte astrolatrie, sau închinare la stele.

Şi dacă am sta strâmb ca să judecăm drept, am vedea că ceştia ar avea o leacă de dreptate; căci soarele pare a fi cel ce dă suflet la toată vietatea pe pământ, ba încă înviorează până şi buruienile şi toate sadurile.

Eu când eram copil şi învăţam la şcoala dascălului Stan Lupescu, de la biserica Olteni, îmi aduc aminte, că ne adunam cete, cete de câte cinci ori şase copii, când era nor, răcoare şi ploua, şi unii ameninţam, zicând:

Treci
Ploaie treci:
Că te-ajunge soarele,
Şi-ţi taie picioarele,
Cu un pai
Cu un mai
Cu căciula lui Mihai
Plină de mălai.

Alţii se rugau şi cuvântau:

Ieşi soare
D-închisoare
De-ncălzeşte oase goale.

Judecaţi şi d-voastră. Să nu fie oare acestea niscai rămăşiţe din eresurile păgânilor, cari să fi ajuns până la noi din copii în copii?

Nu ştiu dacă copiii crescuţi şi dădăciţi de doici şi guvernante nemţoaice sau franţuzoaice, mai zic în ziua de astăzi astfel, dară am cunoştinţă că copiii poporului din mai multe locuri ale ţării ţin cu sfinţenie ceea ce au apucat din vechime.

Dar să ne întoarcem la şiritenia noastră.

Evreii, mai pricepuţi decât neamurile păgâne, fiindcă trecuseră prin ciur şi dârmon, adică văzuseră multe, păţiseră multe şi se adăpaseră din învăţăturile maghilor, începură a alege neghina din mazăre. Ei îşi închipuiră că trebuie să fie cineva care a făcut toate văzutele şi nevăzutele, că trebuie să fie o putere care să fi făcut cerul şi pământul cu tot ce se află pe dânsele, şi se închinară unui singur Dumnezeu. Legea lor se numeşte Monoteism. Tot aşa se numeşte şi legea creştină.

Evreii se ţin şi până în ziua de astăzi de această credinţă, hăţ, băţ, cum se zice.

Grecii, mai adunând de ici, mai culegând de colea, şi mai născocind şi ei câte ceva mi-şi închipuiră o lege, alcătuită din o adunătură de zei şi zeiţe, tot unul şi unul. Ei le făcură cuib, — şi încă cuib zeiesc, — pe muntele Olimp, şi deteră fiecărui zeu şi fiecărei zeiţe câte o slujbă; văz, Doamne, ca să nu se mânie şi să nu se învrăjbească. Legea lor se numeşte Politeism, adică a multor zei.

După Greci veniră şi Romanii. Aceştia mai oleoleo decât Grecii, se întinseseră până unde şi-a înţărcat dracul copiii. Şi aşa fiind, e lucru învederat, că au cuprins o mulţime de ţări şi de cetăţi. Deci, cum s-ar fi putut oare să rămâie ei mai pe jos de cât alţii în ale legii? căci, de! le dăduse şi lor Dumnezeu cap.

Şi aşa, pe lângă zeii şi zeiţele, ce apucară ei de la bunii şi străbunii lor, primiră toate credinţele deşarte ale popoarelor ce cuceriseră, ca să nu se mânie pe Romani zeii popoarelor cuprinse de dânşii.

Apoi, încetu cu încetu, mai cu rugăciune, mai cu ameninţări, mai cu una, mai cu alta, strecurară în Olimp, unul câte unul, pe toţi zeii popoarelor căzute sub stăpânirea lor.

Ei! Ce-i faci tu acum? Horă, horă; juca zeii în gloată, de voie, de nevoie, mâncau ambrosie şi beau la nectar, acolo în Olimp, şi se desfătau cât le cerea inima; dar atâta poşidic de zei şi de zeiţe, fără slujbe, fără nimic, cum or s-o ducă? Romanii cu cap făcură tuturor rânduială, ca să nu ajungă să mi se încaiere acolo în Olimp şi să-şi facă zeirile de râs. Deteră fiecăruia lucruşor din cer şi de pe pământ câte un zeu, care mai mare, care mai mic, după mutra fiecăruia, şi aşa îi împăcară pe toţi.

Legea asta a lor tot politeism se numeşte, ca şi a Grecilor, căci, când îi căuta bine, tot cam aceiaşi este.

Pe vremile acelea, cum cam se vede treaba, nu prea era pace pe pământ cu atâtea zeităţi. Se pare că unii din zei se amestecau nu numai în slujbele celor alţi zei, dar încă şi prin trebile pământenilor, căci oamenii ajunseră să nu mai cunoască ce este omenia, ce este cinstea, ce este mila. Se îndobitociseră de nu mai voiau să ştie de aproapele lor, de cei neputincioşi, de sărmanul şi de văduva; nu-şi mai cunoşteau rudeniile, nu mai era nimic sfânt aicea jos pentru dânşii.

Trăiau toţi cu toţii într-o zăpăceală şi într-o buimăceală, fără seamăn, dădeau unii peste alţii ca orbii. Înşişi evreii, cu numele numai că se închinau unui singur Dumnezeu; căci de altminteri, nesocotind pe Dumnezeul cel adevărat, ei ajunseră de se închinau numai aurului, mai rău adică şi decât gloata popoarelor păgâne, cu care se învecinau, fără ca să se amestece şi să se încuscreze cu ele. Cum am zice noi pe româneşte azi, era o amestecătură, o arababură şi o dezmăţare pe pământ, cărora nici dracul nu le-ar fi putut da de capătâi.

Toţi din toate părţile îşi făcură pentru cele de mai căpetenie fiinţi ale lor zeieşti câte un simbol, adică idol, cum le plezniră şi lor prin cap şi se închinau la dânsele.

De serbat îşi serbau ei sărbătorile lor, de închinat se închinau ei, de! că nu aveau încotro: dar lumea se aştepta la venirea unui Mesia, adică a unui Mântuitor; căci vedeau şi ei că aşa cum se aflau nu mai merge treaba.

Tocmai atunci în fierberea aceasta, se născu şi Mântuitorul nostru Iisus Christos, carele văzând rătăcirea ce orbise pe oameni, binevoi a se pogorî din ceruri spre a mântui neamul omenesc din robia păcatului.

Legea lui Iisus, creştinismul, care deschidea ochii muritorilor la lumina cerească, se lăţi repede. Păgânii o primiră cu bucurie care mai de timpuriu, care mai târziu, până ce ajunse să domnească pe pământ.

Căci, ce ochi ar fi aceia, care să nu vadă, ce urechi, care să nu audă, că numai acolo este mântuire unde se cântă în biserică:

„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună-voire.”

Numai în legea aceea este mângâiere sufletească, care are drept simbol: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea.

Toate bune; dar ce-i faci obiceiului? Păgânii apucaseră multe datine, multe serbări de ale legii lor. Între altele, popoarele venite din fundul Asiei serbau la Solstiţiul de iarnă, adică când ziua începe a da înainte în Decembrie, serbau după cum ziceau ei, biruinţa soarelui asupra vrăjmaşilor lui.

La această serbare ei aduceau în casele lor câte o ramură de brad împodobit cu făclioare, cum fac şi astăzi cei ce se trag din acele popoare. Bradul carele stă mereu viu şi verde închipuia pomul vieţii; lumânările, lumina soarelui, carele de la solstiţiul de iarnă începe a încălzi, a da viaţă tuturor făpturilor adormite, adică când ziua începe a creşte.

Romanii tot în Decembrie, adică tot la solstiţiul de iarnă, serbau cam acelaşi lucru, însă în cinstea lui Saturn, un zeu de al lor, căruia Grecii îi ziceau Cronos, adică „Vreme”. Serbarea lor era întru aducerea aminte despre libertatea şi egalitatea ce domnise în zilele stăpânirei acestui zeu şi pentru belşugul şi bunul trai al oamenilor cât a domnit Saturn.

La această serbare, Romanii dedeau drumul robilor lor să se veselească şi dânşii după pofta inimii lor. Ba încă mulţi din domni slujeau pe robii lor la masă în zilele acestor sărbători. Robii iarăşi, mulţi din ei, carii nu-şi cunoşteau lungul nasului, ocărau şi înfruntau pe domnii lor, cum le venea la gură, şi nimeni nu putea să le facă nimic pentru aceasta.

Aceste sărbători zgomotoase în care se petreceau fel de fel de necuviinţe, se numeau „Saturnale”.

Cetăţenii, în aceste zile îşi trimeteau daruri unul altuia. În ajun, copiii din Roma, unii umblau din casă în casă, poftind gazdelor toate bunurile după pământ. Alţii umblau în haine schimbate şi cu măşti de dobitoace, tocmai cum fac astăzi copiii Românilor când umblă cu Brezaia, cu Vasilca, Pluguleţul şi altele. A doua zi umblau cu rămurele verzi şi ziceau oamenilor „la mulţi ani” şi altele alea, cum fac azi copiii noştri cu Sorcova.

Pe atunci Anul Nou începea la solstiţiul de iarnă. Mai târziu s-a hotărât să fie la 1 Ianuarie.

Multe ar mai fi de zis asupra acestor sărbători ale saturnalelor la Romani; dar mi-e teamă să nu vi se urască ascultând la nagode de acestea. Mă mărginesc aci, cugetând că nu trebuie să-mi dau toată procopseala de faţă, căci mie nu-mi mai rămâne nimic.

Aşa stăteau lucrurile când s-a întemeiat creştinismul. Sfinţii părinţi văzând aceste datini înrădăcinate la popoarele ce se creştinaseră, şi de oarece sărbătorile păgâneşti cădeau tot cam odată cu naşterea lui Christos, lăsară pe popoare să-şi facă veseliile în voie, fiecare după datina sa; însă le dete o întorsură creştinească, şi astfel rămaseră până în ziua de astăzi. Şi fiindcă popoarele îşi uitaseră ce însemnau acele veselii ale lor pe vremile de demult, lucrarea sfinţilor părinţi fu primită de bună.

Mai în urmă, Anul nou hotărându-se să înceapă la 1 Ianuarie, sfinţii părinţi îngăduiră Romanilor ca şi veseliile să le împartă în două. O parte din ele rămaseră pentru Crăciun, iară alta o aşezară la Anul Nou.

La noi obiceiurile de la Crăciun şi de la Anul Nou, venite cu gloatele de la Roma, pe care le aduse Traian împăratul, nu s-a schimbat nici cât negru sub unghie, până azi, cu toată întorsura creştină ce le deteră sfinţii părinţi; căci tir³ mi-e serbarea reîntoarcerii sau biruinţei soarelui asupra vrăjmaşilor, tir mi-e serbările libertăţii şi ale fericirii popoarelor, tir mi-e veseliile de la Naşterea Mântuitorului neamului omenesc din robia păcatului, mie unuia mi se pare că tot într-o oală fierb.

Atâta numai, că trebuie să ţie fiecare ce a apucat de la moşi, de la strămoşii lor, ca la orice vreme de trebuinţă să se cunoască fiecare cine sunt ei şi de unde se trag.

Iar dacă va fi să ajungem la povestea cu o turmă şi un păstor, atunci se schimbă vorba. Când şi-or lăsa ale neamuri obiceiurile şi datinele lor, numai atunci să ni le lăsăm şi noi pe ale noastre.

III

Acum, după ce v-am spus tot ceea ce d-voastră ştiaţi de mai înainte, ia s-o întoarcem şi pe foaia cealaltă, să vedem ce cuvântează. După aşezarea gloatelor romane aduse de Traian împăratul, aici pe pământul nostru, s-au sculat o sumedenie de neamuri, unele mai sălbatice şi mai barbare decât altele, în mai mare număr şi mai războinice, cu armă şi cu foc, ca să se facă stăpâni ei pe pământul apucat de noi. Însă, cum spune zicătoarea:

Apa trece, pietrele rămân.

Aceste neamuri, după ce au pârjolit şi s-au opintit să şteargă din faţa pământului orice urmă de romanitate, s-au strecurat şi ele binişor una după alta gonite şi de alte neamuri şi mai barbare şi mai numeroase.

Veacuri întregi bie­ţii românaşii noştri fură siliţi a trăi tupilaţi prin păduri, vârâţi prin scorburile copacilor şi ascunşi prin văgăunile munţilor, până ce să treacă de pe capul lor o aşa urgie Dum­nezeiască şi omenească.

Când eşiră la iveală şi se în­toarseră pe la locurile lor, Românii fură mai tot ceia ce fuse­seră când îi aduseră Traian împărat în locurile acestea. Ce e drept, nu mai avură carte, şi de aceea, se vede, că puternicii de prin preajma noastră nu voiau, vedeţi d-voastră, dragii moşului, să le facă şi lor parte a trăi măcar, la lumina soarelui, Românii, precum firea îi lăsase pe dânşii.

Însă acele nea­muri vrăjmaşe deşi se cercase să despoaie pe poporul nostru de toate dovezile lui de romanitate, două lucruri nu le putură smulge de la inimă; aceste lucruri fură limba noas­tră românească şi datinile, obiceiurile moştenite de la buni, de la străbuni.

Tocmai e!… acum în veacul nostru, vreo câţiva oa­meni de-ai noştri şi vreo câţiva învăţaţi de alt neam cari tre­cură pe aici, şi văzură jocurile, datinile, şi auziră colinde­le, basmele şi zicătoarele din graiul nostru, se deşteptară de odată, şi cunoscură că se cam potrivesc cu cele ce citise­ră ei prin cărţile păgânilor Romani, că sunt aidoma cu ale lor.

Atunci prinseră a scrie, deteră târgului prin stambă minunea aceasta şi toţi cu totul recunoscură că suntem viţă de Romani.

Noi însă pare că ne-am culcat pe urechea aia, cum se zice, după ce ne-a cunoscut lumea cine suntem noi, şi lăsăm să se strecoare printre noi datine şi obiceiuri străine, şi iată cum:

De câţiva ani a năboit în oraşele noastre o mulţime de străini; ei au adus cu dânşii multe datine de-ale lor, pe cari Românii le primesc, pentru că cică sunt la modă. O fi, bat-o nevoia de modă! Ea are să ne răpuie.

Să povestesc una din aceste datine, ce s-ar părea că n-are nici o însemnătate, dar care poate să iasă rău la vopsea.

Eu în copilăria mea nu-mi aduc aminte să fi văzut, ba nici pomeneală nu era, ca să puie negustorii noştri potcoave la pragurile prăvăliilor lor. Dimpotrivă, iată ce cuvintează zicăturile noastre în privinţa potcoavelor:

Şi-a lăpădat potcoavele

adică a murit.

Umblă după potcoave de cai morţi

Adică umblă după treburi care nu pot să-i aducă nici un folos, sau îşi pierde timpul degeaba.

A potcovit bine pe cineva

Adică din viclenie a înşelat pe neştine.

Aceşti străini venind cu deşartele lor credinţe, că adică potcoava de cal, găsită pe drum, aduce noroc la casa omului, mulţi din ei îşi potcoviră pragurile prăvăliilor.

La noi, după cum auzirăţi din zicătorile asupra potcoavelor, pot­coa­va numai noroc nu însemnează.

Ai noştri, îngăduitori cum firea, i-a lăsat, primitori de străini cu dragoste, ei îi îmbrăţişară, târguind mai mult de la dânşii de cât de la pământeni, şi încă fără tocmeală. Deverul⁴ find mare, fireşte că cei mai mulţi din aceşti străini se îmbogăţiră curând. Acum nu-i mai încăpea prăvăliile în care îşi începuseră ne­go­ţul, şi cătară a se muta în alte prăvălii mai mari. Lăsară însă potcoavele la prăvăliile de unde plecau, ca să nu se dea de cheltuială dregând pragul ce ar fi stricat scoţând potcoa­vele.

Românii ce se mutau în locul celor de alt neam, găsind potcoavele puse şi ştiind cât de repede se îmbogăţiseră cei ce şezuseră acolo înaintea lor, le lăsară, crezând şi ei că aşa poate să fie, adică potcoavele să aducă noroc la casa omului dar teamă mi-e că mulţi dintr-ânşii au rămas potcoviţi. Acum s-a lăţit această credinţă deşartă, şi au început şi Ro­mâ­nii să-şi potcovească pragurile prăvăliilor lor, şi iată un nou obicei strecurat pe nesimţite la noi, în timpul de azi, zis al luminilor.

Dacă peste cincizeci ori o sută de ani de aci înainte vreun pribeag învăţat ar veni pe la noi şi ar vedea acest obicei întins printre Români, ar zice că de oarece obiceiul este al lor, fiindcă se scrie poate la cărţile ce au dânşii cu obiceiuri culese de la popor, ar zice că noi suntem stră­ini în ţara noastră, ba poate şi mai rău; căci la noi nici po­me­neală nu este de un astfel de obicei, care să fie rămas din vechime necum să avem niscareva cărţi scrise despre dânsul sau împotriva dânsului.

Şi apoi astăzi este, ştiţi d-voastră: Cine are carte are şi parte.

Noi de-abia scăparăm de un ponos, şi vrem să ne atârnăm altul de coadă: Bine ar fi? Ce ziceţi?

Dar cu pomul Crăciunului cum merge?

Aci e aci. El e mai primejdios; fiindcă să lăţeşte printre Românii de sus, printre cei învăţaţi, cei cu dare de mână, cei mai însemnaţi ai ţărei, cari plutesc cum se zice, pe deasupra gloatelor, şi de la dânşii lesne se coboară la cei de jos obiceiurile şi apucăturile lor. Poporul văzând ceea ce fac căpeteniile naţiei, maimuţează şi ei, bieţii, fără să ştie ce fac, pe oamenii cei mari, căci, zic, că or fi ştiind ei, măre, ce fac!

Aşa e omul lăsat de la Dumnezeu să fie: trage tot a mare. Se uită tot la ăi mai de sus de cât dânsul, şi cată să facă tot ceea ce fac cei mari. Şi nu care cumva să ziceţi vreodată cuiva să se uite la cei mai de jos decât dânsul, că-ţi aprinzi paie în cap.

Şi, cum zisei, obiceiul cu pomul Crăciunului, se lăţeşte tot printre oamenii cei mai de Doamne-ajută ai neamului; astfel fiind, nu va trece mult şi se va răspândi prin toate stratele poporului, care, Doamne fereşte! poate că-şi va uita de obiceiurile şi datinele părinţilor lor, şi cotropirea străina va fi mai uşoară.

Acest obicei poate să fie ugurliu pentru cine îl are, iar pentru noi, eu îl văz ca o piază rea, ca o cobe, ca unul ce înfăţişează semnul jalei şi se vâră tocmai în sărbătorile aducătoare de veselie Românului.

Să mă ferească Dumnezeu să învinovăţesc pe cineva că voieşte cu tot dinadinsul să gonească obiceiurile noastre, ca să aducă alte străine; căci aceasta nu s-ar putea, de oarece ştiţi d-voastră, că asemenea lucruri nu se pot face cu sila. Zicătura poporului cuvântează:

Cu sila poţi lua omului, dar cu sila nu-i poţi da.

Nevoia este că ele vin să-şi ia loc în cetate, la vatra Românului, cu voia lui, cu mulţumire. Să nu vă miraţi de aceasta. Moda face ceea ce nimeni pe lume nu poate face.

Că cică a ieşit moda să se puie la copii doici şi dădace, tot nemţoaice or franţuzoaice. Acestea neştiind datinele noastre, ce vreţi să vorbească cu copilaşii, de cât despre datinele şi obice­iu­rile ce au apucat ele de la părinţii lor? Şi astfel se strecoară în inima copiilor datini şi obiceiuri ce n-au nici un amestec cu datinile moştenite de noi de la străbunii Romani.

Dacă Sfinţii Părinţi au îngăduit neamurilor acelora creştinate să-şi facă pomul lor la Naşterea Domnului Christos, tot aşa au îngăduit şi Romanilor, foşti păgâni, să-şi serbeze Saturnalele lor, cu întorsătura în creştinismul ce le-a dat sfinţii părinţi, din care noi am scos ale noastre colinde, unele pentru ajunul Crăciunului, altele pentru ajunul Anului Nou, să umble copiii cu Moş-ajunul, cu icoana Naş­te­rii la Crăciun; iară la Anul nou cu Sorcova. Apoi, în timp de două săptămâni de la Naştere să umble cu Steaua şi cu Vic­leimul. Aceste obiceiuri sunt, cum ştiţi şi d-vostră în Bucureşti; de vor mai fi şi altele prin a ţară mare, nu mă bag, nu mă amestec.

Acum ce fel daţi d-voastră cu socoteala? Lăsa-ne-vom oare să ne facă Moda, ceea ce n-a putut să ne facă sila?

Dacă pe Român nu l-a putut îngenunchea năboiul de barbari ce a tot năvălit peste dânsul în cursul veacurilor, tot atât de tare aş dori eu să fie el, ca să nu se la­se modei să-l ademenească şi să-l clintească din osia Ro­mâ­nis­mului. Şi numai aşa făcând, nu vom mai avea teamă că se va mai găsi cineva, peste veacuri, care să ne zică, cum ne-a mai zis, că obârşia naţionalităţii noastre se pierde în întunericul veacurilor.

Uitaţi-vă, dragii moşului, la ovrei. D-aia stau ei tari ca abanosul, căci, deşi sunt risipiţi peste toată faţa pământului, deşi sunt amestecaţi printre toate popoarele, ovreiul este tot ovrei, în orice colţuleţ de pământ ar fi, cu toate obiceiurile părinteşti, cu toate datinile străbunilor. Dar rele, dar bune, el le ţine cu toată încăpăţânarea.

Aşa să facem şi noi. Nu numai să nu ne ruşinăm în faţa străinului de cele rămase de la bunii şi străbunii noştri, dară încă să le trâmbiţăm ca să ştie lumea cine suntem şi ce am fost.

Dar văz că nerăbdarea creşte, v-aţi plictisit, auzindu-mă istorisind la verzi şi uscate, la vrute şi nevrute.

Îngăduiţi, rogu-vă, nemerniciei mele câteva cuvinte încă, şi voi fi mulţumit când aş şti că voi fi dobândit iertarea d-voastră pentru păcatul meu de limbuţie lungă.

Mi s-a zis, când am ţinut de rău pe unii oameni de treabă, că de ce aduc în sânul naţiei noastre vrând nevrând obiceiuri străine, mi s-a zis: „Spune d-ta cum să facem altfel!”.

O! Dragii moşului! Lăsaţi că nu mă taie capul la astfel de lucruri, dară am răspuns, cum vă zic şi d-voastră acum: “Cine se uită la un necioplit ca mine, dragii moşului? Cine o să stea să asculte la gura unui unchiaş necărturar şi fără vază în lume? De ar fi vreun ţafandache cu sticla în ochi, cu gâtul pus ca într-un proţap, cu gulerul stând să-l apuce de nas, umblând parc-ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap, şi uitându-se peste umăr la cei ce-i vorbesc, calea valea, poate că ar mai fi ascultat: dar eu?…

Totuşi, ca să nu mă credeţi că sunt vreun arţăgos, pe mine m-ar bate gândurile să mai zic o vorbă, şi o zic cu dragă inimă. Domnia voastră însă faceţi cum vă va lumina Dumnezeu mai bine.

Eu aş zice: să se adune o seamă de oameni din ai noştri, oameni cu învăţătură şi cu dor de cele ale Românului, şi să chibzuiască ei cu mintea lor, cum ar fi mai bine să se pre­facă datinele şi obiceiurile noastre, ca să fie înfăţişate şi în saloane, fără însă a se depărta nici cât o iotă de cum fac gloatele româneşti.

S-au găsit oameni — şi să le dea Dumnezeu bine — cari au făcut să se joace în saloane căluşarii, bătuta şi brâul, au scos la lumină portul românesc de la ţară; aşa să se facă şi cu colindele, şi cu Moş-ajunul şi cu icoana Naşterii, şi cu Vasilca, şi cu Sorcova, şi cu Steaua or cu Vicleimul. Dară cum mai zisei, să nu se schimbe nici un cuvinţel din cele cum colindă şi cântă poporul. Se înţelege că toate acestea în marginile bunei cuviinţe, cum cere timpul de azi.

Numai astfel, dragii moşului, socotesc eu, uniţi, strânşi umăr la umăr, cei ce plutesc pe deasupra gloatelor, adică oamenii însemnaţi ai neamului şi învăţaţi, la un loc cu gloatele, în privinţa aceasta vom putea să ne împotrivim, făţiş şi pieptiş, năvălirii modei, şi să ne mândrim de viţa din care ne tragem.

Aceasta m-ar bate gândurile să vă zic.

---

1. ogurliu = are aduce noroc, de bun augur. ↩︎
2. letin = latin? ↩︎
3. tiri = folosit în corelație cu el însuși; de obicei urmat de „mi-e”; totuna. ↩︎
4. cu dever (mare) = (despre magazine) cu vânzare intensă, cu afluență mare de cumpărători; cu vad. ↩︎