A fost odată,
Ca niciodată,
Pe când umblau sfinţii pe pământ
Şi babele-şi făceau de urât.
P-atunci puricile se potcovea cu nouăzeci şi nouă
de oca de fer la un picior,
Şi călcăiul rămânea tot gol.
Povestea-i poveste bună,
Să nu credeţi că-i minciună.

A fost, şi acum poate să fie, dar nu se ştie, a fost odată un tăietor de lemne, om sărac şi cinstit, care trăia la marginea unui orăşel şi avea biet o droaie de copii. Muncea el din zi până în noapte, dar truda-i era deşartă, căci leauta de copii stingeau tot.

Amărât, sărmanul creştin zise într-o zi nevestii:

— Nevastă, mălai n-avem, fă-mi o turtă de tărâţe şi pune-mi-o în traistă, căci mă duc în a lume, doar oi scăpa de pârdalnica asta de sărăcle.

Nevastă-sa îi făcu turta; el o luă şi punându-şi-o în traistă, porni spre soare răsare.

Merse el ce merse, până ce ajunse la marginea unei păduri şi se opri la un izvor cu apă limpede; se întinse pe iarbă, să mai răsufle, că doar lungă-i fusese calea, şi i se făcuse biet o foame de numai vedea cu ochii.

Scoase din traistă turta şi se puse să mănânce.

Pe când mânca şi se gândea cam ce ar putea face să iasă la liman cu sărăcia, iată că zăreşte doi oameni, unul bătrân şi altul mai de mijloc, venind spre dânsul.

Era Dumnezeu şi cu Sfântu Petre, căci pe atunci Dumnezeu umbla pe pământ ca să poată vedea cu ochii lui nedreptăţile oamenilor.

Cum ajunse lângă dânsul, îi deteră bună ziua, şi el, sculându-se, le mulţumi.

Dumnezeu atunci zise:

— Măi creştine, nu cumva ai de ale mâncării, căci noi avurăm, dar le-am isprăvit; şi cum vezi, ziua-i abia la jumătate şi până în sat la noi mai e încă o bună cale.

Omul nostru nici se mai gândi, şi întinzându-le turta le zise:

— Ţineţi, oameni buni, eu unul m-am săturat; sărac sunt, da’ din ce am dau şi eu.

Sfântu Petre se uită la Dumnezeu pe furiş, căci văzură ei dărnicia săracului, care da tot şi da cu dragă inimă.

Luând ei turta o împărţiră în două, şi, pe când mâncau, creştinul zise Sfântului Petre :

— Ia mă duc şi eu pe unde-oi vedea cu ochii, că doar mi-a fost îndeajuns cu sărăcia; şi apoi ştii, când copiii-ţi plâng în vatră şi tu n-ai să le dai nici o îmbucătură, parcă ţi se pune junghiu la inimă. Am plecat, că poate oi da şi eu de vreun noroc.

Sfântu Petre se uită la Dumnezeu, şi când fu să plece îl trase deoparte şi-i zise:

— Doamne, dă ceva săracului, că-i cinstit şi milos.

— Bine, Petre, dar îi vedea că ăst om n-o să prea aibă parte de binele ce i-oi da.

Şi-apoi scoţând din sân o faţă de masă, o dete creştinului, zicându-i:

— Ţine asta de la noi, bag-o-n traistă, şi numai când vei ajunge acasă s-o scoţi şi să-i zici: întinde-te, masă.

Creştinul o vârî în traistă, dar urmându-şi calea înainte, gândul îl tot muncea că ce-o fi cu faţa de masă, şi cum mergea el, se opri sub un pom, o scoase din sân şi-i grăi: întinde-te, masă. Cât ai clipi din ochi, masa se întinse şi se umplu cu fel de fel de bucate şi vinuri, care mai de care mai bune.

De bucurie, tăietorul nu mai luă nimic din ele şi iute îi zise: strânge-te, masă, căci întâi să vă spun că la plecare Sfântu Petre îi spusese că de s-o întinde masa şi o vrea s-o strângă, numai să-i zică: strânge-te, masă, şi masa se strânge singură.

Apoi de văzu tăietorul ce noroc dete peste dânsul, numai ce se îndrumă spre casă, că doar de nevoie a scăpat.

Pe drum însă parcă-l pişcă necuratu să s-abată pe la cârciuma cumătrului. La drept vorbind, nu-l prea avea cumătrul la inimă, căci de, cârciumar era, şi el ca negustor nu-i prea plăcea să-i calce fitecine în tindă. Dar de-l văzu vesel şi cu faţa luminată, mirosi că nu-i de-a bună cu tăietorul şi-i veni-n minte să-l întrebe, cum e obiceiul românului, ba de cumătra, ba de copii, ba cum o mai duce cu sărăcia, şi câte şi mai câte.

— Slavă Domnului, oi duce-o cum oi duce-o, dar de sărăcie mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat.

Cumătrul se uită la nevastă, şi unde începu să mi-l cinstească ba cu rachiu, ba cu vin, pân’ ce românul prinse la limbă, şi cum i se făcu foame, numai scoase masa din traistă şi numai că-i zise: întinde-te, masă, şi masa se întinse de rămase cumetrii cu gura căscată.

După ce se ospătară şi mai băură din vinurile ale mai bune, şi cum se cam ameţise dânsu, cumătru-i puse gând rău, ca să-i fure masa.

— Ştii una, cumetre, îi zise cârciumarul, cum vezi, s-a înnoptat şi tocmai bine nu prea te ţii pe picioare, ar fi bine să rămâi să dormi la noi.

Tăietorul, dacă văzu atâta bunătate de inimă, rămase.

Strânse masa bine, o puse în traistă şi se culcă.

Cum văzură că a adormit, cumetrii se chibzuiră ce se chibzuiră, ca să-i fure masa fermecată. Căutară o masă la fel, şi când îi era somnul mai greu, trase traista de sub căpătâi, luă masa fermecată şi o puse pe cealaltă în locul ei.

A doua zi, nici nu se îngâna bine ziua cu noaptea, şi tăietorul se sculă, luă traista şi, luându-şi rămas bun, se îndrumă spre casă.

De bucurie omul nostru nici că mai vedea pământul sub picioarele lui, aşa mergea de iute, când se gândea câtă bucurie or să aibă nevasta şi copiii când s-or vedea scăpaţi de sărăcie.

Ajungând el acasă nu spuse nimic nevestii şi numai puse de-se aşezară cu toţii roată, şi el scoase din traistă masa şi-i zise: întinde-te, masă; dar masa să se întindă, ba. Mai zise o dată, mai zise şi altă dată, dar degeaba, masa sta neclintită. Biata femeie crezu că bărbatu-su nu prea-i e de-a bună, că şi-a sărit din minte.

Deznădăjduit tăietorul şi neştiind ce să crează, se hotărî din nou să-şi ia lumea în cap, că doar de astă dată o fi mai norocos.

Plecă el, zi de vară pân-în seară, amărit în suflet, până ce ajunse într-o vâlcea, unde rămase să se odihnească.

Şi cum stete el pe gânduri, numai ce văzu venind spre dânsul iar ăi doi creştini, ce mânau de la spate o mieluşea.

Cum ajunseră in dreptul lui, îi deteră ziua bună şi întrebându-l cam ce caută pin partea locului, el le povesti din fir până în aţă toată întâmplarea.

Dumnezeu, milos cum e el, îi zise:

— Ia ascultă, măi creştine, ţine mieluşeaua asta, du-te cu ea acasă, dar până acolo vezi, fereşte-te să-i zici: scutură-te, mieluşea, şi de-i vrea să nu se mai scuture să-i zici: opreşte-te, mieluşea.

— Bine, oameni buni, aşa voi face.

Şi mulţumindu-le se îndrumă spre casă.

Abia nu se mai zăriră Dumnezeu şi Sfântu Petre, şi tăietorul îi şi zise: scutură-te, mieluşea. Mieluşeaua se scutură şi unde începu să curgă bani de rămase tăietorul înlemnit.

Văzând el şi minunea asta zise să se oprească, şi apoi, punând banii în chimir, îşi urmă calea înainte şi se gândea ce ciudă o să-i fie cumătrului şi cum o să-l pismuiască, căci de, bună era masa, dar parcă mai buni sunt banii.

Văzându-l cumetrii că trece prin faţa cârciumii aşa voios cu mieluşeaua, li se părură lor că iar nu-i lucru curat la mijloc, căci doar ştiau ei bine că tocmai de-a binelea nu i-o fi fost lui când s-a văzut fără masă. Îl ospătară iar, îi deteră băuturică şi văzând că nu se dezlipeşte de mieluşea, gândiră că trebuie să fie ceva cu dânsul, şi într-atât stărui de capul lui să lase mieluşeaua să pască cu oile lor, încât tăietorul le intră în voie.

Când fu să plece, el luă mieluşeaua şi le spuse toată minunea ei.

Cum ajunse la nevastă, scoase parale din chimir şi-i zise:

— Na, du-te şi cumpără ceva copiilor de-i îmbracă, adu şi ceva de-ale mâncărei, că de acum încolo, slava Domnului, am scăpat de sărăcie.

Pe biata nevastă n-o mai încăpea pământul de bucurie, alergă în târg, cumpără ceva îmbrăcăminte pentru copii, cumpără şi pentru ea, târgui de-ale mâncărei şi, venind acasă, ospătară cu toţii, mulţumind lui Dumnezeu.

Tăietorul nostru, care-şi cam golise chimirul, şi-aduse aminte de cea mieluşea ce păştea prin grădină. O aduse în casă, scoase copiii afară şi rămânând singur cu nevasta zise: scutură-te, mieluşea. Oiţa se vede că cum o adusese în braţe se cam zdruncinase sau că cine ştie cum i s-o fi părut ei în casă, c-ar fi în staul, că scuturând din coadă, dete bietului tăietor altceva în loc de bănuţi. Tăietorul cam blojdi ochii văzând aşa dăruială, dar nu-şi pierdu cumpătul şi după ce mai aşteptă puţin, zise încă o dată: scutură-te, mieluşea. De astă dată mieluşeaua nu mai dete nimic; mai zise o dată, mai zise altă dată, dar degeaba, mieluşeaua începu a behăi.

Cum văzu sărmanul tăietor această nouă nenorocire, se puse pe gânduri.

Se gândi el ce se gândi, da’ nu-şi putea da seama cum de se făcea că, de ajunsese acasă, şi masa şi mieluşeaua îşi pierduse minunăţiile.

Îl bătu gândul să crează că nu cumva cumetrii i-o fi făcut vreo poznă? Dar răzgândindu-se îşi zise că de bună seamă cei doi oameni şi-au râs de dânsul.

Necăjit, bietul tăietor puse de-i făcu iar o turtă şi plecă pe acelaşi drum.

Merse el ce merse, până ce ajunse iarăşi la marginea pădurii unde căpătase masa, cu gândul că de i-o mai ieşi în cale ăi doi creştini, le-o arăta el, să-şi facă râs de un om sărac ca dânsul. Dar nici nu trece vreme ca de când se opri el la pădure şi iacă pâş, pâş pe de departe trecea iar Dumnezeu şi Sfântu Petre. Cum îi văzu dânsul, numai că mi se repezi la ei cu gând să-şi scoaţă focul de batjocura ce-i făcuse; dar nu ştiu cum că de-i ajunse, pe loc îi pieri toată inima.

Dumnezeu pricepând gândul omului, să puse a-l întreba că de ce a venit iar prin partea locului. EI le povesti toată întâmplarea şi apoi dacă Sfântu Petre îl întrebă de a făcut tot ce i-a zis, bietul tăietor nu se gândea că minte şi spuse curat c-a făcut aşa după cum îl sfătuise.

Dumnezeu văzându-l că minte, scoase din traistă o măciuchiţă şi-i zise:

— Ia-o şi du-te acasă, dar pân’ ce-i ajunge să nu-i grăieşti: săi, măciuchiţă; şi apoi, de-i voi să se oprească, zi-i numai: opreşte-te, tărtăcuţă.

Cum grăiră dânşii se şi făcură nevăzuţi.

Tăietorul mulţumit o luă spre casă, gândind că şi ăst dar o avea minunea celorlalte.

„Lasă, îşi zicea el, că doar prost nu mai sunt să-i zic să se oprească. De o avea darul mieluşelii, apoi o să tot saie, că de oprit n-oi mai opri-o.

Dar cum mergea dânsul, îi veni în gând că de ce ar mai aştepta să ajungă acasă şi n-ar pune-o să saie, pân’ şi-o umple toată dăsaga cu galbeni. Scoase măciuchiţa, şi nici una, nici alta: săi, măciuchiţă. Şi unde-mi începu măciuchiţa să saie, şi unde mi ţi-l croia, nene, pă spinare de-i pârâia oasele. O rupse el d-a fuga de credeai că fuge pământul subt el, dar măciuchiţa tot după el.

— Stai, măciuchiţă!

Măciuchiţa, jar.

— Opreşte-te, măciuchiţă!

Măciuchiţa, jar, nu-l slăbea deloc; până ce şi-aduse aminte de tărtăcuţă, şi cum îi zise: opreşte-te tărtăcuţă, măciuchiţa se opri şi căzu pe iarbă.

De-abia acum îşi aduse aminte că trebuia să nu se oprească decât acasă.

Acum înţelese de ce şi masa şi mieluşeaua-şi pierduse darul.

Tot gândindu-se el, cum mergea spre casă, ajunse iar în dreptul cârciumii cumătrului. Cum îl văzură cumetrii săriră înaintea lui, îl chemă în casă, îl ospătară, îi deteră de băut, şi fiindcă vedea că nu se dezlipeşte cu nici un chip de traistă, socotiră ei că vreo nouă minunăţie o fi dat peste el.

— Da’ mai lasă, cumetre, traista aia la o parte, îi zise cumătra, că doar nu ţi-o lua-o nimenea de la noi.

— Aşa e, cumătre, răspunse tăietorul, dar vezi că am ceva într-însa, care de-oi zice: săi, măciuchiţă, minune cerească se face.

Cumetrii se şi înţeleseră din ochi şi, cum isprăviră de mâncat, zise tăietorului:

— la ascultă, cumetre, rămâi şi în astă noapte la noi, că, cum vezi, e târziu, şi apoi, ori de-i pleca azi ori de-i pleca mâine, nu-i tot aia?

Tăietorul rămase, se culcă, şi pe când îi era somnul mai dulce, numai că se pomeni ca o furtună pe uşă cu cumetrii, care zbierau cât îi lua gura, şi unde începu a mi se ruga de cumătru să-i scape de măciuchiţă, că i-o da îndărăt şi masa şi mieluşeaua.

Atunci pricepu tăietorul toată şiretenia cumetrilor şi zise: opreşte-te, tărtăcuţă. Cumetrii de frica măciuchiţii i-aduse îndărăt şi masa şi mieluşeaua, rugându-l să-i ierte.

Tăietorul nici nu mai aşteptă să se crape de ziuă şi o porni spre casă cu masa şi măciuchiţa în traistă, şi cu mieluşeaua în braţe.

A doua zi, unde-mi întinse o masă împărătească şi mi-ţi făcură un chef de ţinu trei zile şi trei nopţi, de părea că nu se mai sfârşeşte.

De atunci tăietorul nu mai duse grijă de sărăcie şi trăi multă vreme, şi o mai fi trăind şi astăzi, de n-o fi murit.

Iar eu încălecai pe-o şea
şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Auzit de la mama.