A fost odată ca niciodată, a fost un împărat mare. Ăst împărat a avut război o dată cu nişte zmei pe cari bătându-i, ei s-au jurat că de va face nevasta împăratului fată, că era borţoasă, apoi ei o fură şi o batjocoresc.

Împăratul auzind aşa şi întâmplându-se să fie copilul ce născu împărăteasa tocmai fată, a pus de a durat un turn mare cu zidurile groase-groase şi cu grătii la ferestre cât piciorul omului şi dese, şi acolo a pus pe domniţă de cum s-a mai mărit niţel.

Domniţa acolo avea tovarăşe o roabă bătrână, femeie credincioasă a împăratului.

Într-o zi, stând fata la fereastră şi uitându-se la câmpul înflorit şi verde de-ţi era mai mare dragu să-l vezi, a poftit la o floare frumoasă. Dacă a poftit a rugat pe roabă să se ducă să i-o culeagă. Roaba s-a dus şi a cules-o şi i-a adus-o, iar ea a mirosit-o şi cum a mirosit-o cum a rămas însărcinată.

Acum însărcinată azi, însărcinată mâine, a ajuns femeia la vreme să nască. Când să se apropie ceasul iacă se pomeneşte fata că aude plângând copilul în pântecele ei.

Ei, minune ca asta! Ce să facă ea? L-a mângâiat cu vorba, i-a făgăduit una, i-a făgăduit alta, că „taci cu mama c-o să-ţi fac aşa, c-o să-ţi dreg pe dincolo…“ Copilul plângea de tot. La urma urmei văzând că chip să-l potolească nu e, ce se apucă fata? îi făgăduieşte că dacă o tăcea îi dă de nevastă, de o fi băiat copilul, când i-o veni vremea să se însoare, pe Floarea Florilor, care era minunea frumuseţilor.

Cum i-a făgăduit aşa, cum a stătut copilul din plâns, şi după ce a mai suferit ea niţel, ca la naştere, a făcut băiat şi l-a botezat Florea, că din floare a fost făcut.

După ce l-a făcut, l-a crescut ea bine, l-a iubit şi când i s-a făcut şi lui de însurat, iacă într-o zi vine lu mă-sa şi-i zice:

— Mamă, când am plâns în pântecele tale, mi-ai făgăduit să-mi dai, când mi-o veni vremea de-nsurat, pe Floarea Florilor de nevastă. Iacă mie mi-a venit vremea de însurat, ţin-te şi tu de vorbă.

— Ei, maică, i-a fost răspuns mă-sa, am zis şi eu aşa ca să taci, da’ cum să ţi-o dau eu, de un’ s-o iau?…

— Eu nu ştiu, mamă, de unde de ne unde, mi-ai făgăduit… acum să mi-o dai şi de nu vrei ori nu poţi, apoi eu plec după ea s-o caut unde o îi şi s-o iau de nevastă.

Dă-i mă-sa în sus, dă-i în jos, sileşte-se să-i scoaţă nebunia din cap, el defel… „mă duc şi mă duc!…“

A plâns mă-sa, s-a bocit, că cum să umble el singur prin lume, cum s-o lase el singură să moară până s-o întoarce şi să nu-l mai vază… degeaba, că băiatul nu se îndupleca deloc.

A plecat; s-a dus el, s-a dus, şi tot a întrebat pe unde a ajuns care ştie unde stă Floarea Florilor. Nu ştia nimeni de ea, dar el se ducea înainte. După ce s-a dus el de se sfârşiseră şi oraşele şi satele de nu mai era decât câmp gol şi pustiu, iacă a dat după mult umblet de un câmp şi în mijlocul câmpului de un bordei dărăpănat. A bătut la uşă; dacă a bătut s-a auzit dinăuntru lătrături de câine şi un glas de om bătrân care a zis:

— Cine e?… de e om bun să intre, de nu, mai bine să fugă, că am o căţea de-l face mici fărâme.

Băiatul a răspuns că e om bun şi a intrat; iar căţeaua s-a gudurat pe lângă el. A dat el ziua bună, după aia a spus ce căuta. Bătrânul i-a zis că el bătrân e, dar de fata aia n-a auzit, dar să stea să se odihnească şi după ce s-o odihni să se ducă mai înainte, că stă frate-său care e şi mai bătrân decât el şi care poate o fi ştiind.

Până una-alta băiatul văzând pe unchiaş muncind din greu, i-a dat ajutor, iar unchiaşul când a plecat i-a dăruit un frâu de aramă şi i-a zis că de va avea vreodată trebuinţă de ceva, să scuture frâul şi va veni un cal care-l va ajuta şi va dobândi tot ce va dori.

A mulţumit băiatul şi a plecat.

A ajuns la fratele unchiaşului ăl mai bătrân. Ăst unchiaş n-a ştiut nici el, dar l-a îndreptat la ăl mai mare dintre toţi fraţii, care sta mai încolo şi care fiind şi mai bătrân putea şti şi mai multe. Iar la plecare i-a dăruit şi el băiatului un frâu de argint, că şi pe el l-a ajutat băiatul, şi i-a zis tot cuvintele de i le zisese frate-său mai mic.

După mult umblet a ajuns băiatul şi la unchiaşul ăl mai bătrân. Ăst unchiaş s-a întâmplat de a fost domnul păsărilor din lumea asta.

— Ce vânt te-a adus prin locurile astea? a fost întrebat unchiaşul pe băiat.

— Caut pe Floarea Florilor s-o iau de nevastă, şi fratele dumitale m-a îndreptat la dumneata ca unul ce eşti mai bătrân, că poate ştii despre ea.

— Eu, flăcăul moşului, de bătrân, bătrân sunt şi drept e că am auzit de ea, de unde o fi ştiind nu ştiu, dar să-mi întreb păsările deseară când s-or întoarce; ele poate or şti.

Şi până seara, până să se întoarcă păsările, pune băiatul mâna, ridică ici, ajută colo pe bătrân de l-a mulţumit de tot cu hărnicia şi destoinicia lui.

Vin seara păsările stoluri, stoluri; vin, vin şi iar vin de nu se mai sfârşeau şi le întreba moşul, care cum venea, de ştiau de locuinţa Floarei Florilor.

Nici una nu ştia, dar seara de tot văzu unchiaşul că lipsea un porumbel.

Îl aşteptă, îl aşteptă… Veni tocmai hei în colo înnoptat de tot, de l-a fost luat moşul la bătaie de ce a întârziat aşa, dar el a început a se ruga să-l ierte, că nu era vinovat că a dat de grădina Floarei Florilor şi, trecând pe d-asupra, l-a îmbătat mirosul florilor şi a căzut mai încolo ameţit şi abia pe seară de tot s-a putut dezmetici.

— Va să zică ştii unde e grădina Floarei Florilor? întrebă făcăul voios.

— Cum să nu ştiu!

— Mă poţi duce acolo?

— Te pot.

Atunci bătrânul s-a dus în casă şi i-a adus un frâu de aur şi i-a zis să-l scuture că va veni un cal numai şi numai de aur şi el să încalece pe el, şi să ia şi pe porumbel cu dânsul ca să-i arate calea.

Cum a scuturat frâul, cum a ieşit ca din pământ un cal cu totul şi cu totul de aur şi a îngenunchiat înaintea lui şi el s-a urcat pe el cu porumbelul pe umăr, şi l-a întrebat pe urmă calul:

— Cum să mergem, stăpâne, ca vântul or ca gândul?

— Ca gândul, că unde gândesc acolo să fiu.

Au plecat.

Au umblat ei cât a fost calea şi au ajuns, şi a văzut flăcăul palatul Floarei Florilor, s-a dat jos de pe cal şi s-a dus acolo îmbrăcat în nişte haine zdrenţuite şi a întrebat de nu e loc pentru o slugă harnică, că el e doritor să se bage slugă.

Cum s-a întâmplat, vezi dumneata acum, că taman trebuia o slugă la palat, şi fiind băiatul chipeş şi tânăr l-au băgat slugă pe el să îngrijească de flori.

Duminică fiind el în grădină, ce să vază? lese Floarea Florilor îmbrăcată mândru de nu puteai ţine ochii la ea şi se urcă într-o trăsură cu cai albi ca laptele şi pleacă la horă să joace.

Cum vede flăcăul, cum scutură şi el frâul de aramă şi zice să-i vie un cal şi vestminte de aramă. Şi cum a venit calul cum i-a zis să-i caute în ureche de a găsit vestminte şi s-a îmbrăcat, s-a urcat călare pe cal şi i-a poruncit să-l ducă unde s-a dus Floarea Florilor.

Acolo când a ajuns el, era hora în puterea ei. Ea s-a uitat la el, şi l-a văzut acolo frumos la înfăţişare şi cu hainele de aramă de strălucea pe el de-i luau ochii, a prins a juca cu el, dar parcă-l cunoştea, parcă mai văzuse ea ochii ăia ai lui undeva, dar unde nu-şi putea da cu socoteală.

Jucară ei ce jucară şi, când se sfârşi hora, Floarea Florilor ieşi afară, bătu în palme, de-i veniră caii şi plecă spre casă, iar flăcăul încălecă şi el, se duse iute ca gândul, şi când ajunse Floarea Florilor acasă, el se şi dezbrăcase şi sta în grădină făcându-se a lucra la flori.

Duminica viitoare se întâmplă tot aşa, doar că Florea se îmbrăcă în haine de argint.

Jucând Floarea Florilor cu el şi uitându-se în ochi bine, bănui că e sluga ei, căci taman se uitase la el de dimineaţă şi ochi ca ai lui nu mai văzuse ea, că se minunase de frumoşi ce erau.

Ce să facă ea ca să afle cine e flăcăul de o juca şi era aşa de mândru îmbrăcat? S-a hotărât să caute a-l afla duminica viitoare.

Când se duse la horă iacă şi flăcăul în haine de aur şi cu pietre nestimate pe el de rămăseseră toţi cu gura căscată. O luă el pe Floarea Florilor în joc, jucară, şi ea, cum făcu, cum drese, îi duse mâna pe lângă cap aşa în învârteala jocului şi-i lipi în păr un cocoloş de ceară de l-adusese de acasă.

După ce se sfârşi hora plecară iar, ea cu caii ei albi, el în urma ei pe calul lui, dar ajunse acasă înaintea ei şi-l găsi tot în grădină.

Văzându-l ea acolo se duse la el.

— la ascultă, băiete, i-a zis ea, să te duci la bucătărie să zici să puie să fiarbă apă curată şi să mi-o aduci sus cum o fierbe.

A făcut flăcăul aşa şi când a ajuns sus, Floarea Florilor nu că vrea să-l spele la cap.

Florea, că în sus, că în jos, că cum să-l spele pe el, o slugă, ea, stăpâna lui.

Ea o ţinea întruna că aşa vrea, că ea e stăpână.

Ce să facă flăcăul? S-a lăsat. Dacă s-a lăsat, cum a pus capul să i-l spele, ea a căutat în părul lui şi a dat peste cocoloşul de ceară. Atunci i-a sărit de gât şi l-a sărutat şi i-a zis:

— Tu să-mi fii bărbat, că pe tine te iubesc de atâta vreme.

Dacă a văzut băiatul aşa, a sărit de-a sărutat-o şi el, şi s-au sărutat amândoi de… de… de… nu se mai isprăvea. Şi peste vro câtăva vreme au făcut nuntă mare şi pe urmă s-au apucat să facă copii şi or fi trăind şi acum de n-or fi murit.

Povestit de Ion Olteanu din Ardeal