S-a fost făcut odată, demult, o clacă de tors la un român într-un sat, şi la astă clacă a fost venit, fireşte, lume mai multă.

Printre lume ce să vază sătenii?… Un flăcău galben la faţă şi slab, dar frumos altminteri, care nimeni nu ştia de unde era şi cum, că nici unul nu-l mai văzuse, dar cum e românul primitor, nu i-a zis nimeni nimic, ci l-au lăsat şi pe el să stea acolo şi s-asculte la poveşti şi la ghicitori.

Acum clacă se făcea desişor la ăst român, şi de câte ori se făcea numai te pomeneai şi cu ăl flăcău acolo; dar pe unde venea, cum venea, de unde venea… pace, nimeni nu-şi putea da cu socoteala, dar toţi luaseră seama că nu mai slăbea din ochi pe fata românului cu casa.

Fata, în vremea asta, simţea în ea ceva de nu putea pricepe ce era; mai înainte îi plăcea şi ei, ca fetelor, un flăcău chipeş din sat; acum parcă-l uitase, parcă nu simţise nimic pentru el de când lumea, şi nici pe altul nu iubea, numai din vreme în vreme se gândea la flăcăul ăl galben la faţă, de venea la clacă, dar nici pentru el nu simţea că-i bate inima.

Într-o seară, după ce plecară ţăranii pe acasă, ieşind fata să-i petreacă, şi rămânând mai în urmă singură în tindă, numai se pomeneşte cu flăcăul lângă ea că o ia de mijloc şi o întreabă:

— Măriuţo, ţi-s drag eu ţie? Vrei tu să mă iei de bărbat pe mine?

Fata, speriindu-se, se smuci şi dădu dosul în casă, iar a doua zi se duse la o mătuşe, moaşa satului, care o iubea pe ea şi ştia multe şi mărunte, şi-i spuse ce i se întâmplase, cerându-i şi sfat ce să facă.

— De, maică, cum să-l iei tu de bărbat p-ăla, că nimeni nu ştie cine e?

— Apoi ce să fac, mie mi-e frică de el lucru mare, învaţă-mă dumneata.

— Eu ştiu… prea e galben şi tras la faţă, prea vine de nu ştie nimeni de unde, şi piere ca o nălucă. Să nu fie… Doamne păzeşte, mai ştii?… Tu pun-te de toarce un ghem mare-mare de lână subţire de tot şi, când o mai veni, fă-te a glumi şi a râde cu el şi prinde-i căpătâiul firului de lână de spate cu vreun ac întors cu ceva, ş-apoi, după ce-o pleca, ia-te după el pe urma firului şi vezi unde se duce, şi vin de-mi spune mie.

Toarse fata două zile şi două nopţi şi a treia zi taman fiind clacă, iacă şi flăcăul se aşeză într-un colţ, cu ochii ţintă la fată.

Când se sfârşi claca şi ieşi fata afară, el fu lângă ea, cum rămase singură.

— Ei, mă iei de bărbat, Măriuţo?

— Şi dumneata acuma, nici nu ne ştim unul pe altul, nici…

Flăcăul n-o lăsă să sfârşească ce avea de spus fata, şi se întinse s-o sărute.

Ea se apără cu mâna şi apărându-se îi prinse căpătâiul firului de lână de dosul mânecei cojocului, şi se făcu a fugi în casă, dar nu se depărtă, ci se ascunse şi se uită după flăcău încotro apucă.

Cum se depărtă el niţel, fata pâş-pâş după dânsul pe urma firului de lână. Dar nu umblă mult că-l văzu deschizând portiţa de la gardul bisericei din sat şi îndreptându-se drept spre o groapă pe care o ştia fata plină de oase de morţi.

Se sperie fata tare şi tremurând ca frunza dete fuga îndărăt drept la babă să-i spuie ce văzuse.

— E strigoi, maică, bată-l mânia lui Dumnezeu, şi nu scapi de el. Da’ tu să faci cum te-oi învăţa eu. De ţi-o mai zice ca să-l iei de bărbat, tu să zici că nu ţi-e a te mărita, iar de-o zice că-ţi omoară rudele or pe tine tu să răspunzi: „omoară-i“ or „omoară-mă“, numai de împotrivit să nu i te împotriveşti că e mai rău, că dacă te-o omorî am eu leac de te fac să înviezi şi atunci dai peste noroc, c-aşa e legea strigoilor, pe care fete le omoară, moarte rămân, de nu e cineva să le învieze, dar, de e cineva să le învieze, apoi sunt cu noroc de acolea încolo.

Inima bietei fete era numai cât purecele.

Până a doua zi se schimbă la faţă şi slăbi de gândeai că era gata să moară.

A doua seară, i se ivi strigoiul înainte şi îi zise:

— Mă iei de bărbat, Măriuţo?

— Nu, că nu mi-e a mă mărita.

— Ia-mă, că omor pe tat-tău.

— Omoară-l.

Şi drept c-a doua zi găsi pe român galben ca turta de ceară mort în pat.

Seara strigoiul iar se ivi:

— Ia-mă, Măriuţo, că te omor şi pe tine.

— Omoară-mă!

Ş-o omorî şi pe ea.

Dacă o omorî, cum se duse vestea în sat că a murit, cum s-a dus mătuşa, moaşa satului, acasă la fată, şi când s-o îngroape, în loc s-o scoaţă pe uşe, cum se scoate mortul, a zis de a scos-o pe fereastră şi i-a zis nişte descântece pe trup şi i-a pus nişte buruieni la cap în mormânt, şi tocmai după ce a făcut toate astea de zisei, lasă de aruncă ţărână peste coşciug.

Peste trei zile după ce înmormântară pe biata fată, ce să vezi dumneata? răsări pe mormânt o minune de floare numai şi numai de aur de îmbălsăma văzduhul cu mirosul, şi de s-a fost strâns lumea de prin toate satele de primprejur să o vază şi să o miroasă.

Se duse pomina într-atât de floarea de aur încât ajunse la urechile împăratului care, cum auzi, cum veni să o vază şi el, iar văzând-o aşa de minunată, o tăie cu un briceag de argint, o luă cu el la palatul lui, şi o puse într-un pahar cu apă în odaia lui de culcare în care se încuia când se culca şi pe care o încuia când ieşea dintr-însa.

În noaptea zilei când aduse împăratul floarea de aur în palat, cum adormi el, floarea ieşi singură din pahar, se dădu de trei ori peste cap şi se făcu fată, deretecă prin odaie frumos, aşeză bine hainele împăratului, pe care el din iuţeală le aruncase care pe unde apucase, şi se făcu pasăre cu totul şi cu totul de aur şi începu a cânta de încântă somnul împăratului şi-l făcu să viseze numai raiuri da grădini cu privighetori şi cu ciocârlii măiestre.

Când se sculă împăratul de dimineaţă şi văzu odaia deretecată şi toate aşezate frumos, şi ştiind că nu putuse nimeni intra, căci el încuiase uşa cu mâna lui pe dinăuntru, rămase uimit. Iar după ce se gândi câtva că ce să fie, se hotărî să nu doarmă noaptea viitoare şi să vadă ce e.

Văzu floarea sărind din pahar, o văzu dându-se peste cap, făcându-se o fată de o minune de frumoasă, deretecând, schimbându-se în pasăre, o auzi cântând de-ţi mângâia auzul, şi rămase înţelenit; iar când se făcu despre ziuă, după ce-şi sfârşi cântecul, când era să ajungă fata a fi floare, împăratul se dezmorţi din încremeneala uimirei şi se repezi de mi ţi-o apucă de mijloc şi mi ţi-o sărută o dată din plin ş-apoi mai mărunt de zeci de ori.

Fata văzându-se prinsă, se roşi şi lăsă ochii în jos sfioasă, iar când o întrebă împăratul că cum şi în ce chip, ea îşi spuse istoria cum o auzirăţi, bunioară, şi dumneavoastră, şi împăratul necătând că era fată de ţăran ci numai ademenit de frumuseţea ei, o luă binişor de nevastă şi trăiră mulţi ani cu bine şi ei şi copilaşii ce făcură, că, vezi bine, făcură şi copii şi or fi trăind şi acu’, dar eu nu ştiu că n-am mai auzit de ei.

Povestit de doamna Maria Pariano, muma mamii, care l-a auzit când era copilă la Mihăileşti în Vlaşca, de la o ţărancă bătrână.