Un ţigan şi un valah furară împreună o vacă. La scurtă vreme, ţăranul păgubaş îl întâlni pe ţigan care îi dădu bineţe, zicându-i:

— Bună-ziua, păgubaşule!

Acela se uită la el, îi răspunse, de altfel, la bineţe şi-şi văzu de drum. Atunci ţiganul strigă în urma lui:

— Hei, nu te duce într-acolo de unde vin şi încotro zboară corbii şi ciorile, vaca ta nu e acolo!

Totodată arătă spre un loc, în care un cârd de păsări dintr-astea negre îşi făceau de lucru pe câmp. Ţăranul rămase şi mai înmărmurit şi se gândi de îndată că ţiganul ştie ceva de paguba sa. De aceea grăbi după el, dar acela o şi luase la sănătoasa.

Ţăranul nu-l slăbi din ochi, urmărindu-l până la casa unui ţăran, unde ţiganul se gândea să scape. Când urmăritorul intră în odaie, îl găsi doar pe stăpânul casei care participase la hoţie, dar care acum preluase singur sarcina de a se salva pe sine şi a-l salva pe ţigan din laţ. Acesta din urmă se ascunsese în podul casei şi asculta prin chepeng ce se petrecea jos. Auzi cum urmăritorul său îl lua la întrebări pe stăpânul casei din pricina vacii furate şi cum acesta se jura pe toate cele că nu ştie nimic şi că e complet nevinovat.

Fireşte, păgubaşul n-avea nici un drept să-l învinovăţească de furt pe stăpânul casei şi începu prin a se declara mulţumit. Asta îi dădu celuilalt curaj, care începu să facă pe consolatorul, zicând, între altele:

— Iată, frate, dacă nu-ţi găseşti vaca, cel de sus ţi-o va plăti cu siguranţă!

Cu vorbele astea arătă, precum e obiceiul la poporul nostru, cu degetul în sus. Când ţiganul din pod văzu şi auzi asta, strigă cu mult zel:

— Ce? Eu să plătesc vaca? Amândoi să plătim! N-ai mâncat tu carnea vacii, în vreme ce eu n-am băut decât zeama de la ea?

Acum, fireşte, păgubaşul ştia cum stăteau lucrurile, căci ţiganul, care crezuse că vorbele aveau legătură cu el, în vreme ce ele îl avuseseră în vedere pe Dumnezeu din cer, se trădase îndeajuns de nătâng.