Ostenit de multă perindare prin lumea largă, Domnul Dumnezeu ajunse cu însoţitorul său Sfântul Petru într-o seară la un ţăran bogat căruia voi să-i ceară ospitalitate. Dar când vorbiră cu el şi-l rugară să le dea o cină şi un loc de odihnă, ţăranul îi alungă, iar la rugămintea lor de a le tăia o oaie, le răspunse că nu are atât de multe oi încât să taie pentru toţi vagabonzii. Iar acest om ursuz avea peste cinci sute. Străinii nu aşteptară să li se zică de două ori şi merseră la altă casă. Acolo era un om sărman care, în afară de o colibă sărăcăcioasă, nu avea decât cinci oi şi câte un miel de la fiecare. Totuşi îi primi bucuros pe oaspeţi, iar când îl rugară să taie pentru ei o oaie, le zise:
— Da, desigur! De ce nu! Dar, oameni buni, trebuie să vă rog pe voi să faceţi asta; eu n-am timp, căci femeia mea e în chinurile facerii.
Domnul vorbi atunci:
— Nu-ţi face griji, eu mă pricep la astfel de treburi, tu du-te şi pregăteşte-ne masa.
Stăpânul casei merse, tăie o oaie şi pregăti cina pentru oaspeţii săi atât cât se pricepu; aceştia intrară în odaia în care se afla femeia. Domnul trimise asupra ei un somn liniştit, aşa că femeia nici nu-şi dădu seama când născu un băiat sănătos. Stăpânul casei fu foarte bucuros şi la cină îşi rugă oaspetele, care o ajutase atât de milostiv pe femeia sa, să-i fie naş. Domnul primi bucuros şi-i dădu tatălui mulţumit un toiag, zicându-i:
— Ia acest toiag, el o să fie naşul copilului în locul meu atunci când eu n-am să mai fiu aici. De câte ori ai să pui mâna pe el, să te gândeşti la mine!
Ţăranul luă toiagul şi îl ţinu mereu la mare cinste.
A doua zi după ce avură loc toate astea, oaspeţii plecară din casa săracului, în care fuseseră atât de bine primiţi. Îi mulţumiră din toată inima stăpânului casei, iar acesta le ură drum bun.
Între timp trecură mulţi ani, iar feciorul omului sărac se făcu mare. Trebuia să se însoare, dar de Domnul naş, care ar fi trebuit acum să-i fie de ajutor, nu se mai auzise de atunci nimic. Ţăranul bogat, care îi alungase atunci atât de neprietenos pe acei oaspeţi, avea o fată care, şi ea, se făcuse mare şi era tocmai de măritat. Opt peţitori cu martorii şi naşii lor stăteau într-o zi la el la masă, când intră pe uşă un bătrân sărman. Acesta era îmbrăcat ca un cerşetor şi avea o căciulă fumurie, aşa cum poartă doar almăşenii1. Se înfăţişă ţăranului bogat drept peţitor. Auzind intenţia bătrânului, trufaşul stăpân al casei îl luă de sus, căci el era îmbrăcat în haine frumoase, iar cizmele încă aproape noi îi ajungeau până sub genunchi2. Se răsti la oaspetele sărman, zicându-i să se care de la el, că nu are ce căuta aici. Acesta nu se lăsă cu una cu două speriat, ci, dimpotrivă, îi zise:
— Linişteşte-te, prietene, eu nu-ţi cer decât fata de nevastă pentru finul meu; căci i-am făgăduit să-i peţesc o fată peţită de alţi opt peţitori, şi vreau să mă ţin de cuvânt.
— Dracu’ să-ţi dea fata pentru finul tău, nu eu, sări el ca ars. N-ai decât să te duci acolo unde ţi se dă o fată pentru prinţul tău, la mine însă tacă-ţi gura, că te dau pe uşă afară. Aceste vorbe grosolane nu făcură nici o impresie asupra bătrânului; el se întoarse către cei opt peţitori şi zise:
— Oameni buni, nu vă uitaţi la hainele mele sărăcăcioase, ci, dimpotrivă, haideţi să tragem la sorţi, care dintre noi nouă are s-o ia pe fata gazdei de mireasă!
Ceilalţi se uitară unii la alţii, neştiind ce răspuns să dea bătrânului stăruitor. Acesta continuă, zicând:
— Să ia fiecare dintre voi o mână de pământ, s-o frământe cu puţină apă şi să formeze o minge mică. Apoi să vâre în ea o nuia scoasă din lăstari de viţă uscaţi, puşi aici pentru foc, şi să băgăm de seamă a cărui nuia încolţeşte, înverzeşte, înfloreşte şi face rod.
Cum toţi băuseră mai înainte şi erau puşi pe glumă şi joc, făcură aşa cum propusese bătrânul şi fiecare frământă un bulgăre din pământ şi apă, în care înfipse un lăstar de viţă, lung de un deget, scos din vrejurile uscate. Nu trecu mult timp şi pe lăstarul bătrânului crăpă un mugure, un cârcel verde, proaspăt îşi arătă colţul, apoi de el atârnă o floare înmiresmată, din care se văzu formându-se treptat boabe. Acestea se făcură mari, se colorară şi se coapseră. Ceilalţi se uitau la toate astea cu feţele lungi, iar de uimire nu puteau scoate o vorbă. Acum bătrânul misterios tăie tot ciorchinele, îi stoarse zeama într-un pahar şi trecu paharul din mână în mână, plin cu vin din cel mai dulce şi mai gustos. Cei de faţă fură cuprinşi de uimire şi căzură în genunchi în faţa bătrânului, sărutară pământul în faţa lui şi-l numiră Dumnezeu. El rămase liniştit şi începu să se tocmească, cum e obiceiul la poporul nostru, cerând pentru finul lui pe fata gazdei bogate. Acesta, de buimăceala pricinuită de multele, multele sale gânduri, nu-şi putu găsi cuvintele şi nu mai ridică mari pretenţii în faţa unui astfel de peţitor, ci făgădui să pregătească fata cu tot ce trebuia pentru ca nunta să se poată face cât de curând.
Ceea ce se şi întâmplă, în chip strălucit, şi la ea nu lipsiră nici cei opt peţitori care fuseseră de faţă la înverzirea lăstarului şi la coacerea strugurilor. Când se termină sărbătoarea, tânăra pereche, însoţită de părinţii lor şi de Domnul nun, porni spre casa ginerelui. Acesta însă îşi lăsă calul să zburde prea în voie, aşa că se prăbuşi cu el şi-şi frânse gâtul. Rămase mort pe loc. Fireşte, toţi care erau acolo fură cuprinşi de o mare întristare şi durere. Nunul mortului se apropie de el, îl privi şi spuse:
— Dacă s-ar găsi cineva printre voi care să vrea să-i dea mortului din anii săi de viaţă, l-aş putea ajuta.
La asta, toţi tăcură.
Acum nunul îl rugă pe tatăl miresei, care avea şaizeci de ani, să-i dăruiască mortului douăzeci de ani din viaţa sa. El însă n-avea chef să-şi scurteze viaţa, după care martorul mortului se întoarse către mama miresei cu aceeaşi rugăminte. Aceasta avea patruzeci de ani, dar ca şi bărbatul ei, nici nu voi s-audă să-l ajute pe mort cu câţiva ani din viaţa ei. Acum martorul feciorului se întoarse către tânăra femeie şi ea nu stătu mult pe gânduri. Dărui bucuroasă treizeci de ani din viaţa ei, pe care atotputernicul nun îi luă şi-i dădu mai departe mortului care se trezi la viaţă, pricină pentru care toţi fură cuprinşi de o mare bucurie.
Ajungând nuntaşii la ţinta alaiului lor, sărbătoriră nunta mai departe în casa mirelui, după care tinerii trăiră treizeci de ani fericiţi. Aici se termină povestea.
Dumnezeu să te aibă în pază.
(Povestit de Trăilă Sălitraru, ţăran din Iam)
- Almășenii, locuitorii din Almaș, ținut situat la granița dintre sud-estul Banatului și Valahia. Zonă de pădure, de aici sărăcia locuitorilor, devenită proverbială printre oamenii înstăriți de la câmpie. ↩︎
- Cizmele de piele mari, oricât de greoaie sunt, atestă întotdeauna prosperitatea purtătorului lor. ↩︎