Un fecior de împărat plecă odată cu însoţitorii săi la vânătoare şi ajunse într-o pădure mare. Dădură acolo peste o casă singuratică, iar când intrară înăuntru, văzură într-o odaie, cu toate că nu se zărea de sus până jos nici un suflet de om, o masă întinsă, la care se aşezară fără multă vorbă. După ce se săturară, plecară din nou la pădure să vâneze, iar seara, când se întoarseră în casă, găsiră din nou pregătită o cină minunată, fără ca să se fi zărit cineva.

După masă, prinţul se duse în faţa porţii cu gândul că poate să descopere pe-afară pe vreunul din locuitorii casei. Uitându-se o vreme primprejur, zări un pat într-un copac înalt, iar când se apropie de trunchiul lui, de sus coborî o fată mândră pe care o luă imediat în braţe şi o sărută. Văzând ce bărbat tânăr şi nemaipomenit de chipeş e prinţul, fata nu se supără de această primire, ci îi răspunse, sărutându-l şi ea, apoi îl duse într-o grădină minunată în care nu mai călcase picior de om. Se aşezară acolo într-o tufă înmiresmată, înconjuraţi de cele mai felurite şi mai frumoase flori. Curând Preafrumoasa din pădure, căci aşa o chema, adormi drăgăstoasă la pieptul prinţului, visând cele mai fericite visuri. Şi prinţul aţipi, dar către dimineaţă, se desprinse de fată, lăsând-o să alunece blând în iarbă, după care îşi căută soţii şi plecă acasă. Când se trezi şi văzu că e singură, fata fu cuprinsă de mare spaimă, se duse la copacul în care se afla patul ei şi voi să se urce, dar nu mai putu. Atunci îi strigă copacului, care se chema Dafin, zicându-i:

— Spune-mi, Dafine, de domnul meu, care ieri în braţe m-a luat şi apoi singură-n grădina cu flori m-a lăsat.

Copacul nu-i răspunse, dar un călugăr trecu pe drum şi fata îi spuse păsul ei. Călugărul îi zise:

— Dă-mi rochia ta şi ia tu haina mea. Fugi după iubitul tău, ai să-l prinzi din urmă!

Îşi schimbară hainele şi Preafrumoasa din pădure alergă după prinţ, îl ajunse într-adevăr din urmă şi-i zise:

— Oh, Dafine, spune-mi de domnul meu, care ieri în braţe m-a luat şi apoi singură-n grădina cu flori m-a lăsat.

Prinţul auzi aceste vorbe şi-i plăcură tare mult, de aceea îl luă pe călugăr cu el. Pe drum şi acasă îi ceru de multe ori să-i repete acele vorbe tainice şi chiar îl ţinu la sine în odaie. Curând avu loc nunta prinţului cu o altă prinţesă, cu care îl logodise demult împăratul. Prinţul însă nu voi să se despartă de călugărul său iubit şi, fără să ţină seamă de împotrivirea tinerei sale soţii, îl luă în odaia de dormit.

Lucrul acesta îi dădu împăratului de bănuit, de aceea intră noaptea în încăpere, când toţi trei dormeau, şi văzu că, de fapt, călugărul era o fată minunat de frumoasă. O ridică uşor de lângă iubitul ei, fără ca acesta să-şi dea seama, o duse înaintea porţii palatului şi o spânzură. De dimineaţă, prinţul văzu că prietenul său iubit nu mai era acolo, se sculă plin de spaimă şi întrebă de el. Primind vestea de la tatăl său cel crunt că monahul fusese fată şi că o spânzurase din pricină că era băgăcioasă, i se deschiseră ochii. Îl cuprinse deznădejdea la gândul că necredinţa sa o făcuse pe Preafrumoasa din pădure să-şi piardă viaţa, se duse afară, în faţa porţii, şi se spânzură alături de nefericita fată.