Un om avea trei feciori şi o vacă. Dacă fraţii mai mari aveau un nume, povestea nu ne spune, mezinul însă se chema Păcală, în germană „păcătosul”. Când tatăl muri, feciorii trebuiră să-şi împartă moştenirea; dar deoarece aceasta era doar o vacă, nu ştiau ce să facă. În cele din urmă, după ce se sfătuiră în fel şi chip, hotărâră ca fiecare dintre ei să ridice un grajd, să lase apoi vaca dezlegată la mijloc şi, la care grajd se va duce, a aceluia să fie. Zis şi făcut. Fraţii mai mari îşi ridicară grajduri frumuşele cu pereţi de piatră; Păcală, pentru care aşa ceva era prea greu, îşi împleti pereţi din ramuri proaspete. Când totul fu gata, puseră vaca la mijloc să hotărască ea de bună voie. Animalul linse şi mirosi pereţii grajdurilor de piatră, dar se întoarse în cele din urmă la al treilea, unde înghiţi cu lăcomie frunzele de pe ramuri şi alese grajdul lui Păcală. Astfel câştigă acesta, iar fraţii săi nu avură nimic de zis.

II. Cum îşi vinde Păcală moştenirea unui copac şi primeşte plată de la acesta

Încă din tinereţe, Păcală avea o minte neastâmpărată, îi plăcea mai mult să hoinărească decât să ducă o viaţă domestică. De aceea se hotărî să-şi vândă vaca. Dar nu voia să facă negustorie cu fraţii săi, gândind că e mai bine cu străinii, că de la aceştia putea, cu inima împăcată, să ceară mai mult. Îşi luă deci vaca şi plecă cu ea. Într-o pădure se gândi să se odihnească fiindcă se apropia o furtună puternică. După ce legă vaca de un copac, se întinse sub un brad bătrân. După o clipă, se ridică deodată în sus, zicând:

— Da!

Crezuse că bradul îl întrebase dacă vaca e de vânzare. Bradul însă doar troznise, căci vântul îi apleca crengile într-o parte şi-n alta. Bradul trozni din nou şi lui Păcală i se păru că întreabă:

— Cu cât?

Răspunse:

— Douăzeci de galbeni.

Bradul mai trozni o dată:

— Prea mult!

Păcală rămase neînduplecat.

Bradul se tocmi din nou, troznind:

— Şaisprezece galbeni.

După ce se mai târguiră încolo şi-ncoace, Păcală se învoi în cele din urmă, dar zise:

— Trebuie să-mi plăteşti pe loc bani peşin.

La care bradul răspunse:

— Azi nu pot, dar mâine, sigur.

Vânzătorul fu mulţumit, îşi dezlegă vaca, o legă de brad şi se duse acasă. Când ajunse acasă, fraţii săi îl întrebară dacă îşi vânduse vaca şi cu cât. La care, Păcală răspunse scurt:

— Da, cu şaisprezece galbeni.

Când fraţii săi îl întrebară din nou:

— Cui?

răspunse la fel de scurt:

— Unui copac.

— Ori minţi, ori eşti smintit, strigară fraţii uimiţi.

Păcală nu mai răspunse nimic, ci zâmbi pe sub mustaţă.

A doua zi porni la drum şi se duse în pădure, la bradul căruia îi vânduse vaca. Recunoscu bradul după funia ruptă pe care o lăsese vaca în urmă, când o luase la goană prin pădure ca să-şi caute hrană.

— Iată, am venit, zise Păcală către brad, să-mi iau banii, dă-mi-i acum!

Bradul însă nu răspunse nimic, vântul nu mai bătea ca să-i aplece crengile într-o parte şi-n alta, de aceea nu mai putea vorbi. Păcală se mai răsti de câteva ori la brad; văzând însă că acesta nu răspunde, se supără şi-l ocărî:

— Ştii că ai înşelat şi ai furat, şi că hoţii trebuie pedepsiţi?

Cu aceste cuvinte luă un topor şi tăie bradul din rădăcină. Când se prăbuşi trosnind, iar rădăcinile i se căscară adânc din pământ, Păcală văzu acolo o căldare de aramă cu bani. Îşi luă de-acolo şaisprezece galbeni şi se duse acasă. Văzând fraţii săi banii la el, se minunară tare, dar nu mai ziseră nimic.

III. Cum omoară Păcală un popă la porunca fraţilor săi

Noaptea, pe când Păcală dormea, unul din fraţi îi zise celuilalt:

— Auzi, mie mi se par ciudate vorbele fratelui nostru. Nu e nici beat, nici smintit aş vrea să ştiu de unde are banii.

La care celălalt frate zise că şi lui i se păruse necurată tărăşenia şi că trebuiau să-l întrebe de-a dreptul. A doua zi vorbiră către Păcală:

— Dragă frate, e totuşi ciudat că ţi-ai vândut vaca unui copac, dar şi mai mult ne minunează că ţi-a dat copacul bani. Spune-ne adevărul şi ce fel de copac ciudat e ăla.

La care Păcală vorbi:

— Fraţii mei dragi! O să vă spun bucuros, n-am nici o taină faţă de voi.

Astfel le povesti ce i se întâmplase cu copacul şi cum îi plătise acesta, nu ascunse nici faptul că acolo mai era mult bănet. Fraţii se bucurară în ascuns de această istorisire şi ziseră:

— Că prost mai e fratele ăsta al nostru! Ne-a spus tot, aşa, pe şleau, când putea să ţină pentru el toată comoara.

I-au cerut să-i însoţească numai ca să poată aduce toţi trei comoara şi apoi să şi-o împartă între ei. Păcală merse şi le arătă comoara pe care o luară toată acasă. Ca s-o împartă pe loc, fraţii îl trimiseră pe Păcală, ca fiind mezinul, la popă să-i ceară baniţa cu care voiau să măsoare banii. Popa, un bătrân ursuz, îl întrebă:

— Ce-ţi trebuie baniţa mea?

— Vreau să-mi măsor banii, fu răspunsul.

Atunci popa îi dădu lui Păcală baniţa şi, după ce acesta plecă cu ea, se furişă ca să pândească la fereastră ce fel de bani are de măsurat Păcală. În vreme ce fraţii se îndeletniceau cu măsurarea banilor, unul dintre ei îl băgă de seamă pe popă la fereastră şi-i zise lui Păcală:

— Du-te şi omoară-l pe popă în bătaie ca să nu mai pândească la fereastră.

Păcală ieşi grabnic pe uşă afară şi-l lovi pe popă astfel încât acesta căzu jos şi muri pe loc; atunci Păcală îl azvârli într-un iaz care se afla lângă casă, apoi se întoarse liniştit înăuntru şi zise râzând:

— Acum n-o să se mai uite înăuntru!

Fraţii nu bănuiră nimic rău, ci se gândiră doar că Păcală îl alungase pe popă cu câteva lovituri. În urmă, unul dintre ei văzu în apă barba ridicată a popii şi strigă:

— Da’ ce pluteşte oare acolo pe apă?

Păcală se întoarse şi zise, zâmbind pe sub mustaţă:

— E un ţap care se scaldă.

Atunci fraţii alergară într-acolo, căci nu le venea să creadă că ar fi fost un ţap care se scălda, şi recunoscură cu groază leşul popii care tocmai îi pândise la măsurarea banilor. Înspăimântaţi, alergară acasă şi-l luară la zor pe Păcală pentru ce făcuse:

— Nu un ţap pluteşte pe apă, ci leşul popii, pe care l-ai omorât, ziseră ei.

— Hm! zâmbi răutăcios Păcală: dacă nu-i un ţap, atunci e popa; l-am omorât fiindcă voi mi-aţi poruncit.

Atunci fraţii se tânguiră şi fură cuprinşi de spaimă, dar Păcală zise:

— Acum pe popă nu putem să-l mai înviem, trebuie deci să fugim ca să nu fim prinşi, altminteri s-ar putea să fie rău pentru toţi.

IV. Cum Păcală se ascunde cu fraţii săi într-un copac şi pune mâna pe un sac de tămâie

Cei trei înhăţară la iuţeală atâţia bani cât putură cuprinde buzunarele lor şi fugiră.

Păcală nu luă bani, ci o râşniţă de piatră ca să macine mălai pentru mămăligă. Merseră toată ziua, iar seara ajunseră în fine pe o câmpie, sub un stejar. Aici voiau să rămână; dar, fiindcă le era frică, Păcală le propuse să se ascundă în vârfurile copacului şi să înnopteze sus. Sfatul era bun şi curând stăteau toţi tihnit pe crengile copacului, fără să poată fi văzuţi de jos. Nu trecu mult timp şi se apropie un convoi mare de ţărani cu vite şi căruţe, care poposi, de asemenea, sub stejar. Ţăranii dejugară şi lăsară vitele slobode să pască primprejur, căruţele însă le duseră la un loc sub stejar, că, dacă ar fi fost să plouă, încărcătura lor să fie ferită. După ce ţăranii adormiră, Păcală le spuse fraţilor săi că râşniţa era prea grea şi că vrea să-i dea drumul jos. Ei îl îndemnară să mai rabde până dimineaţă, când aveau să plece ţăranii, altminteri aveau să fie descoperiţi. Dar Păcală, care peste câteva clipe îşi pierdu răbdarea, nu mai ţinu seamă de nici un avertisment şi dădu drumul la râşniţă. Din fericire nu atinse pe nici unul din cei care dormeau dedesubt dar, zăngănind pe crengi în jos până să se prăbuşească pe pământ, făcu o asemenea larmă, încât se treziră toţi şi, cuprinşi de groază, o luară la sănătoasa în toate părţile, lăsându-şi acolo vitele şi căruţele. „Acum”, se gândiră cei din copac, „e timpul s-o ştergem, înainte de a se întoarce ţăranii”. Coborâră deci repede şi, nevoind să treacă de pomană prin această peripeţie, scociorâră prin căruţe şi luară atât cât puteau să ducă. Fără să caute prea mult, Păcală luă un sac de tămâie; ăsta nu i se păru nici prea greu, nici prea uşor. Când încă se mai îndeletniceau cu descărcarea căruţelor, cei trei fraţi auziră cum ţăranii fugiţi se furişau încet înapoi ca să cerceteze ce îi pusese aşa deodată pe fugă. Acum trebuiau s-o ia la goană. Unul o luă într-o parte, altul în alta: despre cei doi fraţi mai mari nu s-a aflat dacă au fost prinşi sau au izbutit să fugă, despre Păcală însă e sigur că a scăpat cu sacul său de tămâie.

V. Cum înzdrăveneşte Păcală pe bunul Dumnezeu şi primeşte de la el în dar un cimpoi vechi

Când, fugind, Păcală se crezu, în fine, la adăpost, se gândi să facă ceva plăcut lui Dumnezeu şi lui însuşi; îşi dezlegă de aceea sacul, puse toată tămâia grămadă şi o aprinse. „Ce înseamnă puţinul de tămâie din biserică faţă de această jerfă?” îşi zise în sinea lui, râzând; se uita ţintă la fumul care se ridica spre cer atât cât putea să-l urmărească şi atunci văzu cum se deschide cerul, primindu-i jertfa. Acolo şedea Dumnezeu pe tronul său, cu o faţă palidă, slăbită, care făcu un semn îngerilor să-l cheme pe Păcală. Păcală fu deci strămutat în cer. Atunci Dumnezeu se ridică şi spuse:

— Păcală, jertfa ta a fost pentru mine o mireasmă plăcută care m-a înzdrăvenit; vreau să-mi ceri un dar.

La început Păcală se temu; dar, când văzu că era singur cu Dumnezeu, şi anume într-o odaie aşa cum au ţăranii, prinse curaj şi zise:

— Dacă asta e voia Domnului meu, atunci aleg cimpoiul ăsta de-aici.

Vorbind astfel, arătă un cimpoi vechi care se găsea într-un ungher şi pe care găinile, ce păreau să fie aici la ele acasă, îl aduseseră, în mod necuviincios, într-o stare jalnică. Dumnezeu râse şi zise:

— Dar bine, Păcală, cum poţi să-ţi alegi un cimpoi, când aş putea să-ţi dau lucruri cu mult mai frumoase şi mai mari?

— De când eram tânăr, Doamne, dorinţa mea cea mai fierbinte a fost să am un cimpoi, răspunse Păcală, de aceea, te rog, dă-mi cimpoiul ăsta.

Văzând Dumnezeu că nu putea fi înduplecat să renunţe la dorinţa lui umilă, îi dădu cimpoiul şi-l lăsă să plece din cer; mulţumit până în adâncul sufletului, Păcală se întoarse cu darul său pe pământ.

VI. Cum Păcală face un contract ciudat cu un popă şi se tocmeşte la acesta cioban

După ce hoinări îndelung, Păcală se îndreptă din nou spre un sat şi merse acolo la casa popii. Când acesta îl întrebă ce vrea, zise:

— Sunt cioban şi caut de lucru.

Popa îi răspunse:

— Eu am nevoie de un cioban, dar ce plată ceri?

— Eu caut mai degrabă omul bun decât simbria mare, d-aia mă mulţumesc cu straie şi mâncare, răspunse Păcală.

— Bine, zise popa, atunci te năimesc.

— Da, vorbi Păcală, dar mai înainte trebuie să facem un contract.

— Bucuros, răspunse popa, care era mulţumit în sinea lui că găsise un cioban atât de ieftin, bucuros, dar ce condiţii vrei să mai pui?

— Nu-mi lua în nume de rău, Părinte, vorbi Păcală din nou, păcatele mele mă împovărează tare şi trebuie să m-ajuţi să mă pocăiesc. Sufăr grozav de arţag şi din pricina lui am săvârşit multe fapte rele. Un preot bătrân, la care m-am dus cu beleaua asta a mea, mi-a zis că atunci când o fi să mă mai întărât astfel, cel care m-a scos din sărite să-mi taie o fâşie de piele de pe spinare şi apoi o să mă fac mai bun. Dumneata, Părinte, să-mi dai în scris şi cu martori că o să faci aşa ceva.

— Bucuros, bucuros! strigă popa, în pripă, şi se gândi în cugetul său hain: „Pe ăsta-l prind”.

— Dar, zise mai departe Păcală, şi dumneata trebuie să îndeplineşti aceeaşi condiţie, ca să fie un contract adevărat ăsta pe care-l facem.

Auzind una ca asta, popa se sperie şi nu se învoi, dar când Păcală spuse că altminteri nu se bagă slugă la el cu nici un chip, încuviinţă. Contractul se făcu în scris şi fu semnat de martori. Amândoi, popa şi Păcală, primiră o copie pe care fiecare o luă la sine. Popa nu-şi făcu griji, căci el era biciul vecinilor săi şi, dacă nu izbutea să-l scoată el pe Păcală din sărite, atunci se gândea că ar putea s-o facă nevastă-sa, care era şi mai rea, şi astfel ar fi câştigat el.

După ce mâncă, Păcală îşi luă cimpoiul şi se duse să păzească oile. Pe islaz începu să sufle din cimpoi, dar abia se auziră câteva sunete, şi oile începură să joace una după alta. Păcală se bucură nespus şi suflă cu tot mai mult zel, gândind: „Acum încă nu ştiu să cânt bine, dar ce bucurie o să fie când o să ajung meşter mare la cântat; atunci şi oile au să fie toate meştere la joc”. Seara îşi mână turma spre casă. Popa stătea la poartă şi aştepta. Când le văzu sleite de putere şi cu burţile goale, întrebă:

— Ce s-a întâmplat cu oile că sunt aşa de vlăguite?

La care Păcală răspunse:

— Stăpâne, n-au vrut să pască deloc, le-a fost prea cald.

Popa nu înţelese vorbele astea; dar văzând că la iesle oile arătau o foame sănătoasă, se linişti şi nu mai zise nimic.

VII. Cum Păcală zice din cimpoi iar nevasta popii joacă până moare

Mai multe zile la rând oile popii veniră la fel de înfierbântate şi nemâncate.

Asta i se păru popii prea de tot şi a doua zi, când Păcală porni cu turma la păscut, se furişă după el şi pândi într-o tufă de porumbar şi măcieş să vadă ce face ciobanul lui, în care nu avea încredere. Cu toate că Păcală îşi vedea stăpânul în tufiş, se făcu a nu lua aminte şi începu să cânte din cimpoi. Popa văzu cum oile sale încep să joace şi nu peste multă vreme fu silit şi el să facă la fel. Când Păcală băgă de seamă că sunetele cimpoiului au acelaşi efect asupra oamenilor ca şi asupra oilor, se bucură mult şi suflă cu şi mai mare putere. Se apropie de stăpânul său, i se aşeză râzând sub nas şi se veseli nemaipomenit, văzând cum preotul juca în mărăciniş, zdrenţuindu-şi faţa, barba şi hainele. Începu să-l ocărască pe Păcală, dar acesta îl sfătui să se potolească, altminteri va trebui să-i arate contractul. Popa văzu că nu putea fi vorba să se burzuluiască, dar îl rugă pe Păcală să înceteze imediat cu jocul. Ceea ce se întâmplă însă abia după ce Păcală osteni.

Popa se duse acum acasă, îşi puse în rânduială hainele şi-i povesti nevesti-si că noul lor cioban putea să cânte atât de frumos din cimpoi, încât nici oile nu mai mâncau, ca s-asculte muzica frumoasă, ba chiar nici el nu se putuse opri să nu joace. Femeia nu credea toate astea şi-l ocărî pe bărbatul ei că voia s-o facă să creadă asemenea prostii. Când Păcală se întoarse seara cu oile şi îşi termină treburile la iesle, fu chemat de popă în odaie, care îi zise:

— Ascultă, Păcală, hai să sufli aici din cimpoi; nevastă-mea nu crede că ştii să cânţi aşa de nemaipomenit.

Păcală se codi la început, dar fiindcă stăpânul său stăruia întruna şi-şi legase două pietre mari de picioare ca să nu fie silit să joace din nou, îşi aduse instrumentul şi cântă, în vreme ce doamna preoteasă era în pod. Abia auzi muzica, şi începu să joace cu înfocare, fără să se mai poată opri, întocmai ca oile de pe islaz şi ca bărbatul ei în mărăciniş. Auzind tropăitul de sus al preotesei, care era cam dolofană, Păcală abia putea să mai sufle în cimpoi de râs. Cu cât săriturile stăpânei se făceau mai zmintite, cu atât Păcală devenea mai îndrăzneţ, iar cântecul său mai artistic: sufla din ce în ce mai înfocat şi mai tare până ce preoteasa căzu prin chepengul podului şi rămase moartă jos.

VIII. Cum Păcală pune cozile a trei câini la carnea pentru pomană, iar la porunca stăpânului său îi spală şi-i usucă mezinul

Preoteasa murise, dar bărbatul ei nu avea voie, din pricina contractului, să se supere şi poate nici nu-i părea aşa de rău. Potrivit obiceiului, pregăti o pomană cum se cuvine, tocmi bocitoare care trebuiau s-o bocească pe răposată: într-un cuvânt, nu nesocoti nimic pentru ca rudele sale de vază să fie mulţumite. Pentru ospăţul de pomenire puse la foc trei oale cu carne, pe care voia să le dea oaspeţilor săi la masă. Acum trebuia să meargă la biserică pentru a ţine liturghia. Îşi chemă de aceea argatul şi-i zise:

— Ascultă, dragă Păcală, eu mă duc acum la biserică să ţin liturghia, tu pune carnea la fiert şi adaugă cele trei cozi de cimbru, ţelină şi mărar. După asta, până mă întorc, ia copilul din leagăn şi curăţă-l.

Păcală făgădui să facă întocmai şi stăpânul se duse liniştit la biserică. Păcală merse de-ndată în curte, prinse câinii stăpânului său, care se chemau Cimbru, Ţelină şi Mărar, luă o secure, le tăie cozile şi le băgă, cu piele şi păr cu tot, în oala cu carne, cum poruncise stăpânul său. Văzând că fierbeau mai departe cu carnea, se duse în odaie, luă pe mezinul popii din leagăn, îi tăie beregata, îi spintecă burta şi-i scoase măruntaiele, după care îl curăţi şi-l puse pe un par la soare să se usuce.

Atârna aşa acolo, când sosi popa şi-l întrebă pe Păcală dacă făcuse ce-i poruncise.

Păcală zise că da şi-i arătă stăpânului său ce adăugase la carne. Popa se făcu foc şi pară, dar Păcală, zîmbind pe sub mustaţă, îi arătă spinarea, stăpânul se potoli şi puse repede altă carne la fiert. Când popa îl întrebă apoi de copil, Păcală zise liniştit:

— Atârnă acolo de un par, l-am golit şi l-am spălat bine.

Văzând leşul copilului atârnând de un par, tatăl nu-şi crezu ochilor şi abia îl mai putură ţine genunchii; apoi îşi chemă fiul mai mare şi-i zise:

— Of, băiete! trebuie să părăsim casa asta, n-are decât să şi-o păstreze ticălosul; dacă mai stăm multă vreme aici, ne distruge şi pe noi.

Păcală, care trecuse prin faţa uşii, auzise vorbele astea şi îşi zise în sinea lui: „Tot mai ţine la spinarea lui, dacă nu se supără; o să-l însoţesc la drum”.

IX. Cum Păcală îşi însoţeşte într-un sac stăpânul care fuge şi cum vorbeşte ca din carte

Între timp, popa pregătise un sac cu cărţi, tot ce avea mai drag în casă, ca să-l ia cu el în pribegie. Când ieşi afară ca să mai aducă ceva haine, Păcală se furişă în odaie şi se strecură în sac. Popa se întoarse, legă sacul şi ieşi pe neobservate cu băiatul său pe poarta din dos a curţii sale. După ce umblară astfel o vreme, ajunseră la o apă pe care trebuiau s-o treacă. Popa mergea înainte, fiul său în urmă; deoarece sacul pe care îl căra era foarte greu, popa îl lăsă destul de mult în jos, aşa că intra niţel în apă; atunci Păcală zise foarte încet şi blând:

Dragă popă, ţin’ mai sus
Să nu ne udăm la dus!

Popa se uită în jur şi-l întrebă pe feciorul său dacă vorbise ceva, iar când acesta zise că nu, îşi croi mai departe drum prin apă. Curând, sacul era din nou tot atât de aproape de apă ca mai înainte şi Păcală mai zise o dată:

Dragă popă, ţin’ mai sus
Să nu ne udăm la dus!

Popa se uită din nou în jur şi-l întrebă pe feciorul său dacă nici de astă dată nu auzise nimic. Acesta zise că da şi repetă cuvintele pe care le auzise. Popa era foarte mirat şi exclamă:

— Oh, ce carte frumoasă trebuie să fie aia care spune vorbe atât de înţelepte! Sigur că e cartea cu coperta galbenă.

Ajungând la celălalt mal, pe uscat, popa nu ştia cum să dezlege mai repede sacul ca să ajungă la cartea galbenă. Dar, ce spaimă! Când voi să bage mâna-n sac, sări de-acolo, sprinten şi voios, Păcală, care se bucură că era din nou cu bunul său stăpân. Popa nu se bucura nicidecum de revederea neaşteptată, dar îşi aminti la timp că n-avea voie să se mânie.

X. Cum vrea popa să-l înece pe Păcală, dar îşi omoară propriul fecior

— Am îndurat mult, începu Păcală, când se culcară toţi trei la marginea apei pe care o trecuseră. Eram gata-gata să mă sufoc în sacul strâmt, printre cărţi, mi-a fost teamă mai cu seamă când am trecut prin apă. Ah, domnule Părinte, toate astea le-am îndurat ca să fiu cu dumneata!

La auzul acestor vorbe, popa făcu o figură foarte posomorâtă, îşi stăpîni mânia şi întoarse capul ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Păcală, care se bucura de răutatea lui, se aşeză mulţumit pe o ureche şi începu curând să sforăie zdravăn, pe ascuns însă se gândea (căci se prefăcea că doarme): „Trebuie să aud ce mare bucurie simte popa faţă de argatul său credincios”.

Crezând că Păcală doarme ţeapăn, popa îi zise feciorului său:

— Ascultă, băiete, Păcală trebuie să moară, altminteri ne ucide pe amândoi.

La auzul acestor vorbe, băiatul se sperie şi zise:

— Da’ cum să ne punem noi cu ticălosul ăsta voinic?

— O să-ţi spun cum, răspunse popa, la noapte ne culcăm foarte aproape de el, iar spre dimineaţă, când doarme adânc, îi dăm un brânci zdravăn ca să cadă în apa lângă care stă lungit; acolo o să-şi primească răsplata dreaptă.

— Bine, tată, zise băiatul, am să te ajut.

Acum se întinseră amândoi lângă el să se culce, băiatul lângă Păcală, iar tatăl lângă feciorul său; Păcală era cel mai aproape de apă. Pe când popa şi feciorul lui dormeau, Păcală, care auzise spusele lor, se ridică şi se strecură între cei doi.

Către dimineaţă, era încă întuneric, popa îl împinse pe Păcală, zicând:

— Ascultă, băiete, căci credea că vorbeşte cu feciorul său, a venit vremea să-l răsplătim, dă-i un brânci!

Păcală îl împinse atunci pe băiat, care căzu în apă şi se înecă.

Auzind popa plescăitul apei, răsuflă uşurat şi-şi zise: „Doamne-ajută, am scăpat!” Se gândea la contractul cu tăierea unei fâşii de piele. Când se făcu ziuă, popa fu cuprins de groază, văzându-l pe Păcală lângă sine:

— La dracu, începu el să înjure, te-ai însoţit cu necuratul? Unde mi-e feciorul?

— Hm! rânji Păcală, lui i-am dat partea sa, zace jos în apă, o fi mort.

XI. Cum îşi jupoaie Păcală stăpânul, potrivit contractului, şi fuge cu sacul său

Văzând popa ce făcuse pe întuneric şi că acum pierduse tot, izbucni cu o furie năpraznică şi aruncă asupra lui Păcală toate vorbele de ocară pe care mânia i le aducea pe limbă; vru chiar să-l ia la bătaie. Păcală însă îşi râse de furia lui, căci ştia bine că acum îl avea la mână, şi-i zise liniştit:

— Opreşte-te, dragă domnule Părinte, dumneata m-ai împins ca să-l arunc în apă pe feciorul dumitale, de ce-ai făcut asta, iar acum de ce eşti supărat? Trebuie să te îndemn să vorbeşti cu mine mai blând, altminteri o să fie vai de spinarea dumitale.

Aceste vorbe însă nu potoliră mânia popei. Atunci Păcală scoase contractul şi vorbi:

— Aici, domnule Părinte, stă scris ce-mi datorezi. Aş putea, pe bună dreptate, să fac cu dumneata ce vreau; aş putea să te omor de-a binelea, pentru felul crunt în care te-ai năpustit asupra mea. Dar ca om cinstit şi ca slujitor credincios ce sunt, nu vreau să fac nici o silnicie, ci doar să împlinesc ce scrie aici.

Nepăsarea calmă a lui Păcală îl făcu pe popă să-şi vină în fire; căci văzu că se afla cu totul în puterea zdrahonului, pricină pentru care începu să se târguiască.

— Dar să nu-mi faci decât două tăieturi pe spate, zise el şovăind, căci e prima dată că m-am mâniat.

— Despre asta nu scrie nimic, răspunse Păcală, şi mă tem să nu fac un păcat, dacă procedez cu dumneata altfel decât scrie.

Preotul trebui, în ciuda împotrivirilor sale, să se întindă pe jos, iar argatul său îl jupui aşa cum prevedea contractul. Durerea şi furia îl făcură pe bietul om să-şi piardă cunoştinţa, aşa că rămase câteva ceasuri întins pe jos; Păcală însă îi luă sacul cu cărţi, îl goli şi plecă de-acolo, zicând în bătaie de joc:

— Popa nu poate duce acum nimic în spinare, aşa că iau eu povara asta.

XII. Cum ajunge Păcală mireasă şi-i aduce mirelui un ţap

După ce îl lăsă pe popă zăcând neajutorat, Păcală porni la drum şi ajunse într-o pădure de stejari, unde găsi multe gogoşi de ristic. Îi plăcură foarte mult şi-şi umplu tot sacul. Mergând mai departe întâlni un alai de nuntă. Prima căruţă opri şi-i oferi mâncare şi băutură; după ce se sătură, îl întrebară ce are în sac. Zise:

— Ouă.

— Ouă? întrebară aceia, şi de unde le ai?

Păcală răspunse:

— De la muntele ăla de colo, unde se află mulţi stejari, sunt cu miile.

Auzind asta, nuntaşii coborâră şi merseră peste drum să vadă minunea, căci se gândeau că, dacă aveau să găsească într-adevăr în copaci atâtea mii de ouă pe cât spunea Păcală, atunci aveau să-şi umple şi ei sacii. După ce plecară, Păcală se uită în jur şi văzu că mireasa rămăsese singură şi stătea cu ochii plecaţi în trăsura ei. Se duse la ea şi-i vorbi:

— De ce eşti aşa tristă, frumoasă mireasă, de vreme ce azi e ziua ta de sărbătoare?

Mireasa nu răspunse, ci numai oftă şi Păcală oftă cu ea.

— Ah! zise el iarăşi, cum de te-ai putut hotărî să iei un mire atât de urât ca ăsta pe care l-am văzut aici?

Mila pe care i-o arătase Păcală pentru soarta ei nefericită îi dezlegă fetei limba şi ea mărturisi că iubea pe un altul, dar că familia ei o silise să-l ia pe ăsta.

— Şi-ai vrea să scapi de el? întrebă Păcală din nou.

Răspunsul la întrebare a fost un da lung.

— Da! repetă Păcală bucuros. Da! ehei, asta-i o nimica toată şi nu te costă nimic. Dă-te jos din trăsură şi intră aici în tufişul ăla, acolo îţi pui hainele mele şi eu mi le pun pe ale tale. Apoi pleci mai departe cu sacul meu cu ouă, iar dacă o să ţi se pară greu, n-ai decât să-l arunci. De mine să n-ai grijă, mă descurc eu.

Zis şi făcut. Fata fugi cât putu de repede, îmbrăcată în hainele lui Păcală. După căutări îndelungate, nuntaşii se întoarseră şi se porniră împotriva străinului care-i minţise, ocărându-l zdravăn. Alaiul de nuntă se puse în mişcare. Păcală nu avea a se teme că va fi descoperit, căci primi duios strângerile de mână ale mirelui care stătea lângă el. Se termină şi ospăţul de nuntă fără să se fi întâmplat ceva deosebit. Câţiva oaspeţi erau de părere că mireasa, care mai înainte fusese atât de tristă, acum dădea foarte bine paharul pe gât.

După ce, în fine, oaspeţii plecară, tinerii căsătoriţi intrară în camera nupţială. Atunci mireasa se întoarse către mirele beat şi-l rugă să o mai lase cinci minute singură, căci făcuse jurământul ca în această clipă să mai spună o rugăciune. Mirele nu se învoi multă vreme, dar mireasa se rugă atât de stăruitor, că până la urmă încuviinţă.

— Ca să fii fără nici o grijă, dragă bărbate, îi spuse, leagă-mi o sfoară de picior şi trage-mă de ea, dacă o fi să mă închin prea mult.

Bărbatul primi şi-i dădu drumul miresei cu o sărutare.

Abia ajunse Păcală în faţa uşii, că fură câteva haine bărbăteşti care atârnau acolo, îşi dezlegă sfoara de la picior şi ieşi în curte. Acolo văzu un ţap, căruia îi legă de barbă nodul sforii şi o luă la goană peste gard cât putu de repede.

Înăuntru, mirele auzi câinii care îl lătrau pe Păcală; se gândea însă că lătrau la mireasa care se ruga, căci nu erau învăţaţi cu aşa ceva. Acum începu să tragă de sfoară; dar, deoarece simţi o rezistenţă care creştea cu cât trăgea mai tare, se gândi: „Tot se mai roagă”. În fine, i se păru că trecuse prea multă vreme, trase puternic de sfoară şi-şi chemă mireasa, dar ea se împotrivea înverşunat şi scotea într-adevăr nişte sunete care nu semănau cu acelea ale unei mirese sfioase. Când ajunse de nestăpânit, mirele însuşi se duse în faţa uşii şi, spre marea lui supărare, văzu că nu avea o mireasă, ci un ţap.

XIII. Cum îşi găseşte Păcală un tovarăş, după care nu se mai aude nimic de el

După ce Păcală îşi părăsi astfel mirele, găsi, nu se ştie unde şi cum, un sac, pe care îl umplu cu rumeguş de lemn. Nu trecu mult şi se întâlni cu un altul care ducea şi el un sac. Îşi dădură bineţe şi, după ce vorbiră puţin, se învoiră să schimbe sacii. Aşa făcură şi fiecare dintre ei abia aştepta să-şi deschidă sacul. Păcală avea într-al său pietriş, celălalt rumeguş. Se uitară unul la altul miraţi, după care izbucniră într-un hohot de râs.

— Cred, zise Păcală, că ne-am păcălit amândoi.

— Şi eu cred, zise celălalt.

Se îmbrăţişară pe loc şi se bucurară că s-au găsit. Se înţeleseră, de asemenea, ca de-acum încolo să umble împreună prin lume. Ceea ce şi făcură, iar de-atunci nu se mai auzi nimic de Păcală.

✢

Basme fantastice Basme populare Basme româneşti Poveşti româneşti Poveşti text