Un pescar sărac, care nu ştia niciodată seara ce o să mănânce dimineaţa el şi nevasta, îşi aruncase şi-şi scosese plasa de-a lungul unei jumătăţi de nopţi, fără să găsească în ea nici urmă de peşte; ba, mai trebuia să-şi curăţe întruna, cu chiu cu vai, gunoiul şi murdăria care se strângea astfel. Tocmai isprăvise supărat cu treaba asta, cînd, trăgând din nou plasa, văzu că era atât de grea, încât abia putea s-o ridice peste marginea luntrei. Înainte însă de a o descâlci, un obiect negru, necunoscut, aflat în ea, se desfăcu singur cu o iuţeală nemaipomenită şi, deodată, se pomeni faţă-n faţă cu dracul. Fără multă vorbă, necuratul îl întrebă:

— Ce-mi dai, moşule, ce-mi dăruieşti ca să te fac atât de bogat, încât toată viaţa să-ţi fie cu prisosinţă îndestulată?

După oarecare chibzuială, cel întrebat, care îşi mai venise în fire după sperietură, îi răspunse:

— Îţi dau ce am mai drag acasă.

Spunând asta, el nu se gândise nici la femeia, nici la copilul său, ci doar la unul din lucrurile pe care oricine le numeşte de obicei ale sale: la câine sau la pisică, ori la straiele de duminică. Întăriră învoiala prin jurământ, şi anume astfel ca pescarul să ajungă pe loc nemaipomenit de bogat, iar el, în schimb, să-i aducă diavolului peste şaisprezece ani, într-un loc pe care acesta i-l arătă mai apoi, ce va avea atunci mai scump acasă. Învoiala fu adeverită de diavol printr-o grămadă uriaşă de aur pe care i-o azvârli în plasa pe care pescarul o aruncase din nou în apă. Când, cu fruntea plină de sudoare, îşi aduse bogăţia în luntre şi voi să se-ntoarcă spre cel care-l ajutase, acesta pierise fără urmă. Norocosul pescar aruncă apoi iarăşi grabnic plasa şi ridică o încărcătură mai grea decât cea de dinainte. De greutatea aurului, luntrea se lăsase atât de adânc în apă, încât se ridica doar de-o palmă deasupra ei. Acum aruncă plasa pentru a treia oară şi aproape nu mai avu putere s-o tragă afară; dar zărind nu peşti, ci numai ducaţi strălucitori, lăcomia îi dădu putere şi trase şi această captură în luntre, dar, ca să nu se înece împreună cu toate comorile sale, trebui să vâslească repede spre uscat.

Cu ajutorul alor săi, bogăţia fu grabnic dusă în coliba sărăcăcioasă, pe care chiar după câteva zile o părăsiră, mutându-se la oraş, într-o casă arătoasă, unde familia pescarului începu să ducă o viaţă pe deplin mulţumită. Feciorul lui mergea la şcoală şi învăţa cu sârg, bucurându-l astfel mult pe bătrân. Din mintea acestuia timpul ştersese aproape orice gând legat de învoiala pe care o făcuse cu dracul; din când în când îşi mai amintea însă tulbure şi devenea posomorât, certându-şi, ba chiar bătându-şi în asemenea clipe feciorul.

Băiatul se plânse de asta învăţătorului său, iar acesta îl sfătui ca atunci când tatăl avea să-l mai bată, să pună mâna pe un cuţit şi să-l ameninţe ca să-i spună de ce îl bate atât de des. Feciorul făcu întocmai şi, când părintele său îl bătu din nou, scoţând brusc cuţitul, îl sperie atât de tare, încât acesta îi mărturisi istoria învoielii sale cu dracul. Sfârşi cu aceste vorbe:

— Atunci, fireşte, nu m-am gândit că mă lipsesc de propriul meu copil; dar aşa cum sună cuvintele învoielii, dracul poate să te ceară pe tine, dragă băiete, şi o s-o facă fără doar şi poate.

Când auzi toate astea, băiatul alergă înspăimântat la învăţătorul său. După ce chibzui o vreme, acesta îi zise să-şi facă haine preoţeşti şi să pună să fie împodobite cu atâtea cruci câte încăpeau pe ele. Astfel îmbrăcat să se ducă la locul pe care i-l va spune tatăl său ca fiind cel desemnat de diavol.

Feciorul făcu întocmai. Când avu hainele însemnate de colo până colo cu cruci, se înfăţişă tatălui său, căci tocmai se împlinise sorocul, şi-l întrebă care era locul unde trebuia să-l găsească diavolul. După ce primi răspunsul, îşi luă rămas bun şi porni la drum. Seara târziu ajunse într-o pădure mare, unde, după căutări îndelungi, găsi o căsuţă singuratică. Părea nelocuită, dar când intră înăuntru şi scotoci peste tot, dădu peste o bătrânică; fiind de-acum întuneric, o rugă să-l adăpostească peste noapte. Ea răspunse:

— Eşti binevenit, băiete dragă, dar mă tem că n-ai să fii aici în siguranţă, căci eu am doisprezece feciori care sunt tâlhari. Dar am să te ascund, căci, dacă te-ar vedea, te-ar omorî. Cu vorbele astea, îl duse la bucătărie şi-l ascunse în cuptor.

Venind acasă şi fiind cei mai sângeroşi fârtaţi din câţi sunt pe lume, tâlharii mirosiră că în afară de ei mai era om în casă şi-şi întrebară mama pe cine ascunsese. Ea încercă prin şiretlicuri să ocolească răspunsul; când însă feciorii ucigaşi se porniră să caute şi să ameninţe, le spuse cine era şi izbuti prin rugăminţile ei să-i facă să jure că n-o să-i pricinuiască nici un rău. Plin de spaimă, protejatul bătrânei ieşi, în cele din urmă, din ascunzătoarea sa. Tâlharii se minunară tare de hainele sale preoţeşti şi-l întrebară cine e, de unde vine şi încotro merge? El le spuse toată tărăşenia sa: tâlharii îl ascultară cu băgare de seamă şi râseră mai cu seamă de faptul că băiatul era atât de prost încât, în loc s-aştepte să vină dracul să-l ia, se duce singur, de bună voie. Văzând că ţine morţiş ca a doua zi să plece mai departe, hoţii îl lămuriră, râzând în hohote, unde se afla aşa-zisa peşteră a dracului, al cărei interior tâlharii însă, după cum spuneau, nu-l cunoşteau. Îi făgăduiră să-i dea pe unul dintre ai lor să-l însoţească pentru a nu greşi drumul. La urmă mai vorbi şi mama tâlharilor:

— Băiete, când te-oi duce mâine la diavol, te rog să-ntrebi cum poate cineva care a omorât şi-a răpus mulţi oameni să-şi ispăşească păcatele. De-a fi să te întorci cu bine din nou aici, să ne spui asta, căci aş vrea foarte mult ca feciorii mei să se lase de îndeletnicirea lor cumplită şi să se facă oameni smeriţi.

A doua zi, însoţit de un tâlhar, feciorul porni spre peşteră, care nu era departe de casa tâlharilor. După ce-şi lăsă călăuza să plece, intră înăuntru şi ajunse în faţa unei uşi închise, la care bătu. Se deschise pe loc şi ieşiră mai mulţi draci, care hârâiră spre el, întrebându-l ce vrea şi de unde vine. Se vedea bine că se sfiau de străin, căci avea haină preoţească şi purta multe cruci pe ea. Când spuse că azi e ziua în care trebuia să fie luat de dracul, se iscă o larmă şi o harababură nemaipomenită:

— Pleacă, pleacă, du-te unde vrei, nu ne trebuie popi!

Hohotind sălbatic, aruncară după el cu gunoi şi necurăţenii. Batjocoritul nu se sinchisi, ci le zise liniştit:

— Ei, atunci, daţi-mi un semn de la stăpânul vostru că n-are nevoie de mine.

Auzind vorbele astea, doi draci se duseră înăuntrul peşterii ca s-aducă un astfel de semn de la tartorul cel mare, stăpânul lor; dar în locul lor, se buluciră alţii pe sub uşă, făcând o larmă asurzitoare, ca să vadă ce se întâmplă.

Curând se iviră iarăşi cei doi de la început cu un zapis în mână pe care se aflau diferite semne negre; îl dădură străinului, dar aşa ca să nu se atingă de el. Primitorul vorbi atunci către cei doi draci:

— Spuneţi-mi, cum poate un om care are pe suflet multe omoruri şi crime crunte să-şi ispăşească păcatele ca să-i fie iertate?

La asta, unul din draci răspunse:

— Dacă ucigaşul vâră în pământ bâta cu care a omorât primul om şi o udă cu apă, cărată-n gură, până ce dă vlăstari, face frunze, înfloreşte şi rodeşte, atunci e semn că i-au fost iertate păcatele.

Cu acest răspuns, feciorul se depărtă, în vreme ce dracii aruncau după el cu gunoi şi necurăţenii ca să-i mânjească haina. Când nimereau, se stârnea de fiecare dată o larmă deşucheată.

Feciorul găsi curând drumul la coliba tâlharilor şi le povesti ce i se întâmplase, le arătă şi zapisul spre a-şi adeveri spusele. Dar tâlharii râseră şi mai mult de el, în vreme ce adeverirea diavolească trecea din mână în mână. Când feciorul îi povesti bătrânei ce-i spusese dracul despre ispăşirea păcatelor de moarte, tâlharii îşi bătură şi mai tare joc de el şi de mama lor; dar ea nu-şi pierdu cumpătul din pricina asta, ci îi ceru celui mai tânăr dintre ei bâta cu care săvârşise primul omor. Acesta ascultă, aduse bâta şi, la porunca mamei sale, o înfipse în pământ, chiar în faţa casei. Apoi el şi mama se duseră la izvorul din apropiere, aduseră apă în gură şi udară lemnul uscat, ceilalţi continuară să-i ia în râs şi să-i batjocorească până ce văzură deodată că bâta uscată, fără coajă, dă muguri care se sparg şi din ei ies frunze verzi. Acum alerga fiecare la izvor şi aducea apă în gură; curând bâta ucigaşă avea o coroană bogată de frunze, apoi apărură flori strălucitoare, iar peste puţină vreme, în locul lor, se legănau roade minunate asemenea unor mere de aur. Unul dintre tâlhari scutură pomul cel nou, pe jos căzură câteva mere care se sparseră în două şi din fiecare măr zbură spre cer un porumbel de un alb orbitor.

Această întâmplare miraculoasă răscoli atât de puternic inimile tâlharilor, încât căzură în genunchi, cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi-şi puseră în gând ca din acel ceas să se lase de îndeletnicirea lor sângeroasă, ba chiar să se predea ca să fie judecaţi şi osândiţi. Se alăturară de aceea feciorului, când acesta se întoarse la oraş: înainte mergea bătrâna, iar după ea, tâlharii, doi câte doi, după vârstă, având fiecare în mână o rămurică din pomul miraculos şi câte unul din acele mere frumoase cu porumbei.

La judecată, povesti mai întâi feciorul pescarului păţania lui, apoi despre cuvântul pe care îl primise de la draci, iar la urmă întâmplarea de necrezut cu pomul miraculos al împăcării. Drept dovadă că spusele sale erau adevărate, câţiva tâlhari aruncară pe jos câteva mere care plesniră iar din ele se ridicară în aer porumbei de un alb orbitor. După ce se văzu atât de lămurit că aceşti păcătoşi erau iertaţi, judecătorii nu şovăiră să-i cruţe cu totul de osândă, iar ei înapoiară păgubiţilor toate bogăţiile pe care le ţineau ascunse în pivniţele casei lor din pădure.

Feciorul însă merse grabnic la tatăl său, îi povesti totul aşa cum se petrecuse, adeverind prin chiar semnătura dracului că învoiala primejdioasă fusese desfăcută. Bătrânul pescar se bucură, fireşte, de acest lucru: ospătă, în chipul cel mai strălucit, trei zile la rând tot oraşul, săraci şi bogaţi, în casa lui, şi în fiecare zi, la desert arăta oaspeţilor, spre marea lor uimire şi bucurie miracolul cu merele şi porumbeii albi. După această întâmplare, tatăl, mama şi fiul trăiră încă multă vreme fericiţi şi mulţumiţi, preţuiţi de tot oraşul şi mai cu seamă de tâlharii de odinioară, dintre care fiecare se apucase de o meserie cinstită.