Băiatul unui om sărac căci nu se găsise nimeni care să-i fie naş; atunci însuşi bunul Dumnezeu preluă această îndatorire creştinească şi-i puse numele de Petru, după păzitorul porţii raiului. Drept dar de botez, îi dădu tatălui copilului o vacă. Omul ţinu animalul dat de Dumnezeu până ce veni toamna. Fiind sărac şi neştiind cum să întreţină peste iarnă vaca, deoarece nu se gândea la zicala din bătrâni:

Cui dă Domnul vaca
Dă la ea şi iarba,

o dezlegă şi-i dădu drumul să alerge în voie ca să se hrănească aşa cum o putea.

Când feciorul crescu mare, îi ceru tatălui său darul de botez; tatăl însă nici nu vru s-audă, aşa că feciorul îi zise:

— Tată, dacă nu-mi dai vaca pe care mi-a dăruit-o domnul naş, plec de-acasă ca s-o caut.

Acum tatăl trebui să-i spună că o lăsase liberă, căci nu avusese cu ce s-o hrănească peste iarnă. La care Petru nu mai stătu mult pe gânduri şi porni cu ce era pe el, căci n-avea ce lua cu sine, în lumea largă, să-şi caute vaca.

După o vreme întâlni un om care îl întrebă încotro merge. El răspunse:

— Naşul meu mi-a dăruit cândva o vacă, căreia tata i-a dat drumul, căci era prea sărac ca s-o ţină peste iarnă, pe asta o caut.

La care omul îi zise:

— Mergi înainte, dar ai grijă să nu bei apă din prima fântână lângă care o să-ţi fie foarte sete, căci dracul însuşi o păzeşte. Dacă ai să mergi repede, ai să dai curând de vaca ta şi de prăsila ei.

Petru ajunse într-adevăr la fântână chinuit de o sete arzătoare şi, deşi i se atrăsese luarea aminte, se aplecă să bea. Deodată se repezi dracul din adânc şi strigă:

— Hei! Ce-mi dai ca să-ţi dau voie să bei aici tihnit?

Petru îl lăsă pe el s-aleagă ce vrea, iar dracul îi ceru doar vaca bălţată şi pe cea cafenie, din prăsila celei pe care tocmai o căuta. Petru se învoi şi putu atunci să-şi potolească netulburat setea arzătoare. Curând dădu într-o câmpie largă peste o turmă de vite, al cărei păzitor îi strigă de îndată că de ce îi făgăduise dracului vaca bălţată şi pe cea cafenie. La care Petru răspunse:

— Fiindcă mi-a fost groaznic de sete. Dar de ce mă-ntrebi şi ce-ţi pasă ţie?

Ciobanul îi zise:

— Vaca ta mi-a fost demult încredinţată şi, împreună cu prăsila ei, am păzit-o şi am îngrijit-o.

— Ah, ce bine! chiui Petru de bucurie, atunci dă-mi vaca şi tot ce mai e al ei.

Ciobanul făcu ce-i poruncise, dar opri vaca bălţată şi pe cea cafenie, zicând:

— Nici astea să n-ajungă în mâna dracului, o să ţi le aduc pe altă cale, ca să-l înşelăm. Dacă-ţi mai iese-n drum, spune-i numai că le-ai lăsat la turma mea.

Zis şi făcut. Ieşindu-i dracul în drum, Petru îi răspunse aşa cum îl povăţuise ciobanul. Când ajunse acasă, iată că acesta era acolo împreună cu cele două vaci pe care le oprise; îl înşelase pe dracul cu vacile pe care acum i le dădu lui Petru.

Spre a putea pune din nou rânduială în gospodărie, care din pricina sărăciei tatălui său decăzuse rău, Petru îşi vându toate vitele, în afară de cele două vaci cu care îl înşelase pe dracul, gândindu-se că ele vor fi fost de mare preţ de vreme ce, dintre atâtea altele, necuratul le alesese tocmai pe ele. Petru trăi aşa o vreme fără să se fi petrecut ceva deosebit. Într-o zi însă, vaca cea cafenie îi zise:

— Petre, înfăţişează-te la împăratul, căci el are de arat două pogoane de aramă şi celui care e în stare să facă treaba asta într-o singură zi, îi făgăduieşte împărăţia şi fata, chipeşa prinţesă, de soţie. Mulţi au încercat, dar nimeni n-a izbutit şi au plătit cu capul îndrăzneala lor. Du-te tu însă la împărat şi spune-i că vrei să faci ce-a cerut.

Petru, căruia îi plăceau asemenea isprăvi, se duse la palat şi se prinse să are cele două pogoane de aramă într-o zi, cu un plug bun, aşa cum se cuvine. Împăratul îl întrebă câţi boi are, iar când Petru îi spuse că are doar două vaci, se supără şi îl ocărî, zicând că vrea să-şi râdă de el: căci mulţi dejugaseră doisprezece boi după ce încercaseră zadarnic să-şi facă treaba cu ei. Atunci Petru dădu să plece, dar împăratul îl chemă înapoi şi-i spuse:

— Dacă vrei neapărat să-ncerci, atunci n-ai decât să începi treaba mâine dimineaţă cu vacile tale.

La sfatul vacii bălţate, Petru puse să i se facă un plug de fier, greu de douăsprezece chintale, şi ziua următoare, dis-de-dimineaţă, începu lucrul, care, atunci când mai era un ceas până la amiază, era pe jumătate făcut. Văzând una ca asta, prinţesa se sperie tare, fiindcă nu voia cu nici un chip să ajungă nevasta unui ţăran de rând; şi împăratului, tatăl ei, i-ar fi plăcut mai degrabă să-şi păstreze împărăţia; de aceea îi trimiseră lui Petru un prânz, chipurile să prindă puteri atâta timp cât vacile lui păşteau, în fapt ca să-l împiedice să sfârşească treaba, căci în mâncare puseseră ceva adormitor. După ce Petru mâncă, se culcă pe-o parte ca să tragă un pui de somn; dar puiul de somn se făcu, din pricina prafurilor adormitoare, somn în toată legea, iar Petru nu se mai putea nicidecum trezi. Când se făcură ceasurile cinci, vaca cea cafenie îl împunse cu coarnele ca să-l trezească, mai întâi blând, apoi tot mai tare; când stăpânul ei tot nu se trezi, îl luă în coarne şi-l azvârli atât de sus în aer încât, căzând, se trezi, în sfârşit, de izbitura puternică. Când văzu că soarele se apropie de asfinţit, Petru începu să se jeluiască vacilor sale, zicând că toată truda îi fuse zadarnică, fiindcă până la căderea nopţii nu mai putea să are celălalt pogon, iar din pricina acestui somn nepotrivit avea să-şi piardă şi capul. Dar vaca bălţată îl mângâie, zicându-i să nu se teamă, apoi se duse la orizont şi cu coarnele ei împinse soarele până la ceasul amiezii, după care Petru se apucă voios de lucru. Înainte de apusul soarelui era arat şi celălalt pogon de aramă, iar Petru se înfăţişă de-ndată împăratului.

Acesta însă nu voia să-şi ţină cuvântul şi spuse:

— Ei, Petre, ce-ai să te faci tu cu împărăţia şi cu o prinţesă de nevastă? Nu se potriveşte cu tine, mai bine să-ţi dau atâtea bogăţii şi comori pe cât pot să tragă vacile tale dimpreună.

Petru văzu că nu se putea certa cu împăratul, aşa că se învoi. Ajungând acasă, vaca cea cafenie vorbi către stăpânul ei:

— Cere de la împărat să-ţi facă un car greu de douăzeci şi patru de chintale pe care să ţi-l umple cu cele mai preţioase comori din vistieria lui.

Petru făcu ce îl povăţuise vaca. Împăratul se împotrivi la început să-i facă un car atât de greu şi-i propuse unul de trei chintale. Dar când vistierul său îi atrase luarea aminte că, pe cât e carul mai greu, pe atât trebuie încărcat mai puţin, porunci să se dea carului o greutate de patruzeci şi opt de chintale.

Când acesta fu gata, Petru îl duse cu vacile sale în faţa vistieriei, unde trebuia încărcat sub ochii împăratului. Pe drum, vaca bălţată îi vorbi stăpânului ei:

— Petre, când împăratul o să-ţi umple carul, o să te întrebe de mai multe ori dacă e de ajuns; spune-i de fiecare dată că nu, până ce ţi-oi face eu un semn.

Zis şi făcut. Împăratul murea de supărare şi mânie, văzând că Petru tot mai punea să încarce, deşi aproape toate comorile sale nemaipomenite, împreună cu grămezi uriaşe de aur şi argint se aflau în car. În fine, toate cămările vistieriei erau sleite şi împăratul nu mai ştia ce să facă alta decât să taie capul vistierului său care îl sfătuise să pună să se facă un car în stare să ducă atâta. Apoi zise către fata lui:

— Copila mea, eu nu mai am nimic, suie-te şi tu acum în car, căci atunci o să fie cu siguranţă prea greu, căci preţul tău poate să cântărească mai mult decât jumătate din toate comorile încărcate aici.

Prinţesa făcu ceea ce voia împăratul şi, când acesta îl întrebă pe Petru dacă e de-ajuns, Petru încuviinţă, luând aminte la semnul vacii bălţate, după care porni la drum cu carul său.

Petru nu întârzie să-şi ridice un palat minunat pe care îl împodobi în chipul cel mai strălucitor şi în care locui apoi cu frumoasa prinţesă. Şi pentru vacile sale puse să se ridice un grajd de marmură, înăuntru cu iesle de cristal, în semn de recunoştinţă pentru că îl slujiseră atât de minunat. La sfatul vacii cafenii puse să se facă, printre alte lucruri rare şi de preţ, o masă ale cărei picioare erau răsucite din coarnele celor două vaci; animalele înţelepte îi mai spuseră să ţină pentru sine taina din care erau făcute aceste picioare, căci un rege străin, care era totodată şi un mare înţelept, avea să vină la el, iar el, Petru, avea să se prindă, pe bunurile şi pe soţia lui, iar acela pe împărăţia sa, că străinul nu avea să ghicească din ce sunt făcute picioarele mesei.

Tuturor le ascunsese Petru taina, numai soţiei sale, prinţesei, nu. Regele străin veni într-adevăr la scurtă vreme în oraşul în care locuia Petru cel bogat şi trase la el, căci avea cel mai frumos palat din oraş. Prinţesa, soţia lui Petru, îl plăcu mult pe regele străin, care pe deasupra era tânăr şi chipeş la stat, şi îi dezvălui acestuia taina picioarelor mesei, pricină pentru care atunci când prinsoarea se făcu într-adevăr aşa, el o câştigă şi-şi luă în primire întreg avutul adversarului său bogat, împreună cu prinţesa, frumoasa lui soţie.

Petru, care acum era iarăşi sărac şi în afară de cele două vaci nu mai avea nimic, se tângui acestora de nenorocirea lui. Ele îl învinovăţiră de neascultare şi lipsă de înţelepciune, prin care îşi adusese singur nenorocirea pe cap. Dar fiindcă era finul bunului Dumnezeu şi nu trebuia să-i meargă rău, avea să se îmbrace în cerşetor, să-şi facă chipul de nerecunoscut şi să meargă la regele străin şi trufaş, să-i propună o prinsoare, după care, dacă cerşetorul ghicea din ce erau făcute picioarele neobişnuite ale mesei, să capete comorile regelui, soţia şi regatul său, iar de nu, să-şi piardă capul. Petru făcu astfel şi, deoarece regele în trufia lui îi primi propunerea, se văzu deodată, din nou, în posesia bogăţiilor şi a soţiei sale, pe deasupra şi a unui regat străin. De-atunci se făcu mai înţelept şi nu-şi mai primejdui cu uşurinţă bunurile; regelui străin însă i se îngădui să plece încotro vedea cu ochii şi de-atunci nu se mai auzi nimic de el.