Se zice că a fost odată un om și o muiere și ei aveau un prunc. În păreţii casei lor și-a găsit loc un șerpe de casă care, împrietenindu-se cu pruncul, mîncau amîndoi dintr-un blid, pînă crescură și se făcură mari.
Cînd șerpele se făcuse gros cit un vițel d-un an, și lung de vreo cîțiva pași, zise feciorului așa:
— Dragul meu prieten, am mîncat și am crescut împreună în casa voastră, și acum, fiind mare, vreau să plec la mama mea, că m-a ajuns dorul de ea. Vino cu mine, să-ţi fac și eu un mare bine, drept răsplată pentru binele ce mi l-ai făcut și tu mie.
Feciorul nostru își puse merinde în straiță și porniră amîndoi la drum. Văzînd șerpele că feciorul nu se putea ţine de el, îi spuse:
— Suie-te călare în spatele meu, ca să mergem mai repede.
Numaidecît, feciorul se sui în spatele șerpelui și acesta parcă zbură cu el. După o cale destul de lungă, pe o căldură mare, într-o zi lungă de vară, ajunseră într-o pădure deasă, prin care abia puteai străbate. Aci șerpele începu a șuiera, și așa șuierînd de tare, de parcă toată pădurea se clătina din rădăcini.
Cît ai bate-n pălmi, mai mare-i fu spaima feciorului cînd văzu venind ca fulgerul spre ei o șerpoaică lungă de vreo cîțva stînjeni și groasă cît un bou de cinci-șase ani. Toată pădurea se clătină pe unde trecea șerpoaica, căci era mama șerpilor.
Văzîndu-și șerpoaica puiul atît de mare și de gras, nu știa ce să facă de bucurie, că îl credea mort, nemaiștiind nimic de el de ani de zile, de cînd l-a puiat, și îl întrebă unde a trăit, de a crescut așa de mare, de gras și de frumos.
— lacă, mamă, zise puiul șerpoaicei, feciorul ista e prietenul meu cel mai bun. În casa lor am trăit și am crescut. Am mîncat cu el dintr-un blid, ca doi fraţi buni.
Uitîndu-se șerpoaica la feciorul nostru, nu mai putea de dragul lui, și de bucurie mare îl înghiţi într-o clipă, și apoi iar îl turnă teafăr cum a fost.
— Dragul meu, zise șerpoaica către feciorul nostru, care stătea înmărmurit în fața ei, cu ce te-aș putea cu ajuta și cum ți-aș putea răsplăti acest mare bine ce mi-ai făcut, păzindu-mi și crescîndu-mi puiul atît de mare și de frumos?
— D-apoi nu-ţi cer mult, ci mi-i da numai un inel din vîrful cozii dumitale, care să se potrivească pe degetul meu cel mic, răspunse feciorul – că așa îl învățase prietenul său, puiul șerpoaicei.
S-a mirat șerpoaica auzind vorbele acestea, dar gîndindu-se la binele mare pe care l-a făcut puiului ei, n-a mai zis nimic. Își scoase în grabă un inel din coadă și-l potrivi pe degetul cel mic al feciorului, spunîndu-i să-l poarte sănătos.
Feciorul nostru, primind inelul, mulțumi șerpoaicei și, îmbrățisîndu-și prietenul, și-a luat rămas bun de la el și a pornit către casă, bucuros și fălos că de azi încolo n-o să mai fie necăjit și sărac; deoarece, după cum îi spusese șerpele, va putea face să aibă tot ceea ce îi cere inima, numai să-i spună inelului care i-i dorința, și într-o clipă i se va împlini.
Știind că are să facă o cale lungă pînă acasă, se gîndi că nu ar fi rău dacă ar porunci inelului să-i aducă o căruță cu doi armăsari iuți de picioare. Cît ai clipi din ochi, căruța cu doi armăsari era în fața lui. Se sui în ea, și armăsarii parcă nu atingeau pămîntul cu picioarele, așa alergau de repede.
După un drum atît de lung, feciorul nostru ajunse cu bine la căsuța lui, coborî din căruță și, desprinzînd caii, îi slobozi prin grădină să pască.
Părinții săi, care se temeau să nu-l fi pierdut, s-au bucurat nespus văzîndu-l iar lîngă ei. Feciorul nostru le-a povestit pe unde a umblat și ce răsplată bună a primit de la mama șerpelui.
Și ca să le arate puterea darului căpătat, porunci îndată inelului:
— Să-mi faci în locul casei mele un palat, ca și care să nu mai fie altul pe lume de frumos.
Dintr-o dată s-a făcut o mîndrețe de palat, cum nu s-a mai văzut, nici nu s-a mai pomenit de cînd e lumea.
Pe vremea aceea trăiau doi împărați mari și tari: unul era împăratul Roșu și celălalt împăratul Verde. Într-o zi impăratul Roșu trimise poruncă împăratului Verde să deie cu buzduganul la el în poartă, din poartă să lovească în pragul ușii, din prag să sară în grindă și d-aci să se așeze pe masă, în faţa împăratului, tocmai la amiază, că de nu îi va lua împărăţia.
Cînd primi împăratul Verde această poruncă, era cît p-aci să moară de necaz și plîngea de uda locul, gîndindu-se că el nu putea arunca buzduganul nici în poarta palatului său, care era numai la cîţiva pași.
S-a dus vestea peste tot pămîntul că împăratul Roșu are să ieie împărăţia împăratului Verde, deoarece acesta nu-i putea împlini porunca.
Vestea a ajuns și ia urechile voinicului nostru, care avea inelul fermecat și pe care toată lumea începuse să-l numească Voinicul Ineluș. Aflînd cum stau lucrurile, voinicul plecă în grabă mare la împăratul Verde și, ajungînd la palat, ceru voie să i se înfăţișeze. Cum ajunse Ineluș dinaintea împăratului, se închină și zise:
— Înălţate împărate, am auzit ce necaz mare a dat peste toată împărăţia. Dacă îmi dai fata de soţie, eu am putere să te scap de acest impas!
— Oh, voinice, dragul meu, dacă ai fi tu în stare să mă scapi de un așa mare necaz, ești vrednic nu numai de fata mea, ci îţi voi da cu ea și jumate de împărăție.
Auzind Ineluș vorbele astea, așteptă pînă cînd se făcu vremea amiazului, apoi luă în mînă buzduganul împăratului Verde și mi ţi-l repezi spre palatul împăratului Roșu, chiar cînd în turn băteau douăsprezece ceasuri.
Pînă în clipa aceea, la curtea împăratului Roșu era mare bucurie, toată lumea crezînd că împăratul Verde nu va putea împlini porunca și-și va pierde împărăţia.
Dar iată că nici nu apucă bine împăratul Roșu a se așeza la masă cu toţi curtenii, cînd numai ce aude vîjîind prin aer un buzdugan. Buzduganul lovi în poartă, de aici lovi în prag, din prag în grindă, apoi se așeză pe masă, chiar în faţa sa.
Să fi văzut atunci năcaz și spaimă. Din roșu cum era, împăratul se făcu galben ca ceara și nu-i mai trebui nici demîncare, nimic. Îi era frică ca nu cumva în împărăţia vecinului său să fie vreun zmeu, ori vreun Sfarmă-Piatră, sau vreun Strîmbă-Lemne, c-apoi e vai de capul lui.
Îndată trimise la împăratul Verde o sută de voinici pe alese și cu o mulţime de daruri scumpe, ca să-l roage de iertare, și totodată să-l înduplece să-i trimită pe acel voinic care a aruncat buzduganul, să vină pînă la el, că vrea să-l cunoască și să-i facă o cinste frumoasă.
A doua zi de dimineaţă, pe cînd portarii descuiau porţile împăratului Roșu, cei o sută de voinici, împreună cu Voinicul Ineluș, se aflau dinaintea lor. Cum îl văzu, împăratul îl pofti înăuntru și-l rugă să-i facă în faţa palatului trei poduri: unul de aur, unul de argint și unul de aramă.
Că de cînd vă povestesc, podurile fură gata. Văzînd împăratul așa minune, mulţămi voinicului, și îndată porunci slujitorilor să umple nouă care cu tot felul de lucruri scumpe, pe care i le cinsti Voinicului Ineluș, spunîndu-i că îi pare rău că nu are o fată, ca să-l facă ginere.
Ineluș luă în primire cele nouă care încărcate cu tot felul de scumpeturi, cum nu mai văzuse el, și plecă la împăratul Verde, să-și ieie nevasta și zestrea ei: jumătate din împărăție…
Ajungînd la împăratul Verde, acesta îl primi cu mare bucurie și cinste, apoi se făcură pregătirile de nuntă și se făcu un ospăț ca-n povești.
După nuntă, Ineluș-împărat își luă nevasta, jumătate din împărăție și toate darurile pe care le-a primit de la împăratul Roșu, ba și socru-so îi mai dete cîteva cară de scumpeturi, și porniră spre palatul său cel minunat, că așa s-a pomenit de cînd e lumea, ca tot omul de omenie să-și aibă nevasta lui și să fie cu credinţă unul către altul.
Cînd văzu tînăra lui nevastă mîndreţea aceea de palat a lui Ineluș, nu mai putea de mirare, că palatul tatălui ei, pe lîngă acesta, era ca o colibă, și cînd a pătruns ea în palatul ăsta frumos, care avea și o grădină de toată minunăţia, plină cu tot felul de flori mirositoare și de pomi încărcaţi de roadă bogată și păsări care cîntau fiecare în glasul lor, se simţi foarte fericită.
Ineluș-împărat era un om bun, de mai bun d-așa nu poate fi – bun ca pînea caldă. Muierea lui însă nu s-a nimerit să fie ca el: era o potcașă și o punere-de-cap, mai rea ca toate. Bag seama așa e rînduita, să fie unu’ bun cu unu’ rău, că alta ce să zici?
Într-o zi, tînăra împărăteasă își puse în gînd să-l ispitească pe Ineluș-împărat, să afle cum și de unde are un palat atît de frumos, și se puse cu buna pe lîngă el. Și-apoi îi era ei de mirare cum a putut Ineluș să arunce buzduganul de la palatul tatălui său pînă-n poarta palatului împăratului Roșu, să lovească în prag, din prag să sară-n grindă, și de acolo să se așeze pe masă, tocmai cînd împăratul Roșu sta la masă cu toată curtea lui. Și cum de a putut apoi să-i facă împăratului Roșu cele trei poduri: unul de aur, altul de argint și al treilea de aramă.
Voinicul Ineluș, deși își iubea foarte mult soţia, nu voia în ruptul capului să-i spună taina puterii sale, bănuind că, dacă îi va spune, nu are să fie bine de el.
Văzînd împărăteasa că nu-i modru1 să scoată nimic din bărbatu-so s-a dus la vrăjitoarea bătrînă, căreia i-a făgăduit că-i va da cîţiva galbeni, numai să-i spună de unde are el așa putere mare și cine îl ajută să poată face atîtea minuni, de care nu s-a mai pomenit de cînd e lumea.
Baba-hîrca, după ce făcu vrăjuri de ale ei, îi spuse împărătesei așa:
— Vezi că împăratu’ are în degetul lui cel mic, de la mîna dreaptă, un inel fermecat. Fă-ţi un inel întocmai ca acela, iar peste noapte, cînd îi vedea că a adormit, dă-i să miroase aceste burieni, și atunci să-i scoţi inelul cel fermecat din deget și să i-l bagi pe celălalt.
Tînăra împărăteasă a lui Ineluș, foarte bucuroasă că a aflat taina puterii bărbatului ei, îi dădu vrăjitoarei cîțiva galbeni și, luînd buruienile, se duse la un aurar și îi spuse să-i facă un inel de aur ca al bărbatului ei. După ce a avut inelul dorit, noaptea, cînd bărbatu-so dormea, i-a dat să miroase buruienile de la baba-vrăjitoare, apoi îi scoase inelul fermecat și îi trase pe deget celălalt inel. Băgă inelul fermecat în gură și își văzu de treabă, bucuroasă și liniștită că și-a văzut visul cu ochii.
Dimineaţa, cînd s-a trezit din somn Ineluș al nostru, îndată a aflat că vicleana lui nevastă l-a înșelat furîndu-i inelul, și de necăjit ce era, nu știa ce să facă, și plecă în lume, luînd cu el mîţa, ca să nu-i fie urît singur.
După un drum lung de vreo cîţiva ani – că, mă rog domniilor-voastre, pe vremurile acelea nu erau anii așa de lungi ca azi – lneluș-Voinicul ajunsese în ţara șoarecilor. Cum ajunse aici, mîţa lui Ineluș începu a dijmi2 fără milă șoarecii. Îngrozindu-se neamul șoricesc cel numeros de atîta pradă ce le făcea mîţa lui Ineluș, se adunară în grabă mare la sfat și trimiseră dintre ei o solie la împăratul lor, „Roade-Bine”, căruia i se plînseră că un om din altă ţară a venit și a adus cu el și o mîţă, care i-a băgat în spaimă, mîncîndu-i pe capete, fără milă, și-l rugară pe împăratul lor să n-o mai lase să mai facă atîta moarte în șoricime.
Împăratul „Roade-Bine”, care era vestit de viteaz, își încinse sabia, încălecă pe un armăsar șoricesc, și porni în fuga mare, ieșind în calea voinicului nostru. Cînd văzu împăratul „Roade-Bine” pe Ineluș, i se păru cît un munte și se îngrozi de el, dar mai mare îi fu spaima cînd văzu mîţa cu ochii ei aprinși, care și începuse a-și ascuţi ghearele. Bietul împărat își pierdu orice curajie, descălecă de pe armăsar și, luîndu-și căciula în mîini, căzu în genunchi înaintea lui Ineluș, dar cu ochii ţintă tot la mîţă și îi zise:
— Om bun și de omenie, eu, împăratul șoricimei, te rog cu multă supunere să nu mai lași afurisita asta de mîţă să ne prăpădească. Pe cei morţi îi poate mînca – să-i fie de bine – dar pe cei vii să-i lase în pace!
— Bine! se învoi Ineluș. Nu o voi mai lăsa, dacă mi-i putea ajuta să-mi aduci inelul fermecat, pe care mi l-a furat cineva de pe deget și mi l-a schimbat cu altul.
— Da’, rogu-te, unde erai cînd ţi s-a schimbat inelul? întreabă împăratul „Roade-Bine” pe voinic.
— Eram în palatul meu, care e cel mai frumos din lume, și dormeam dus, răspunse Ineluș.
Cum auzi împăratul șoricesc răspunsul voinicului, suflă odată în corn, și cît ai bate-n pălmi începu a se aduna șoricimea din toată lumea, încît era greu pămîntul de ei. Văzînd împăratul lor că nu mai vin alţii, le zise:
— Dragii mei voinici viteji, care din voi știe unde este palatul cel mai frumos din lume?
Din mulţimea fără număr a șoarecilor, se strecură cu mare grabă un șoricel alb ca neaua, de bătrîn ce era, și răspunse:
— Înălţate împărate, să trăiești cu sănătate și să ne împărăţești cu dreptate, eu tocma’ de acolo vin.
— Dragul meu, îi porunci împăratul „Roade-Bine”, să mergi dar acolo și să afli, așa cum știi tu, cine a furat inelul din degetul acestui voinic cînd dormea el, și unde se află inelul. Și de nu li-i găsi și nu-l vei aduce aici în cel mai scurt timp — vezi mîţa asta? — pe toţi ne va mînca, dar mai întîi te va mînca pe tine! M-ai înţeles?!
— Am înţeles, înălțate împărate, știu cine a furat inelul și unde se află acuma. Am văzut cu ochii mei cum soţia ăstui voinic i l-a scos din deget, cînd dormea, și l-a ascuns în gură, sub limbă. Mă duc îndată pînă acolo, îmi bag coada în blidul cu piper, și cînd ea va dormi, i-oi da cu coada pe sub nas, și cînd va străviga3 și-i va sări inelul din gură, îl voi băga pe coada mea, și dau fuga cu el aici.
Cum a zis, așa a și făcut.
Pe cînd gîndea împăratul și Ineluș că șoarecele va fi ajuns la palatul cu pricina, el se și întorcea cu porunca, împlinită, aproape mort de atîta alergătură.
Acum Ineluș, primindu-și inelul și văzîndu-l din nou pe deget, nu mai putea de bucurie și mulţumi împăratului „Roade-Bine” pentru binele ce i l-a făcut și, luîndu-și mîţa, îi făgădui că nu va mai veni cu ea în ţara lor, și plecă voios către frumosul său palat.
Ajungînd acasă, porunci inelului ca pe nevastă-sa s-o facă cerșetoare zdrenţuroasă, desculţă și cu o straiţă peticită pe umăr, să umble a cerși de la casă la casă – dacă n-a fost vrednică și mulţumită cu un palat așa de frumos, avînd toate bunătăţile din lume – iar palatul său să-l facă praf și pulbere, apoi a plecat în lumea largă, fără să știe unde, și s-a tot dus, și dus a fost, și dacă no fi murit, și azi trăiește.