Se zice că a fost odată un om şi o muiere şi ei aveau un prunc. În păreţii casei lor şi-a găsit loc un şerpe de casă care, împrietenindu-se cu pruncul, mîncau amîndoi dintr-un blid, pînă crescură şi se făcură mari.
Cînd şerpele se făcuse gros cit un viţel d-un an, şi lung de vreo cîţiva paşi, zise feciorului aşa:
— Dragul meu prieten, am mîncat şi am crescut împreună în casa voastră, şi acum, fiind mare, vreau să plec la mama mea, că m-a ajuns dorul de ea. Vino cu mine, să-ţi fac şi eu un mare bine, drept răsplată pentru binele ce mi l-ai făcut şi tu mie.
Feciorul nostru îşi puse merinde în straiţă şi porniră amîndoi la drum. Văzînd şerpele că feciorul nu se putea ţine de el, îi spuse:
— Suie-te călare în spatele meu, ca să mergem mai repede.
Numaidecît, feciorul se sui în spatele şerpelui şi acesta parcă zbură cu el. După o cale destul de lungă, pe o căldură mare, într-o zi lungă de vară, ajunseră într-o pădure deasă, prin care abia puteai străbate. Aci şerpele începu a şuiera, şi aşa şuierînd de tare, de parcă toată pădurea se clătina din rădăcini.
Cît ai bate-n pălmi, mai mare-i fu spaima feciorului cînd văzu venind ca fulgerul spre ei o şerpoaică lungă de vreo cîţva stînjeni şi groasă cît un bou de cinci-şase ani. Toată pădurea se clătină pe unde trecea şerpoaica, căci era mama şerpilor.
Văzîndu-şi şerpoaica puiul atît de mare şi de gras, nu ştia ce să facă de bucurie, că îl credea mort, nemaiştiind nimic de el de ani de zile, de cînd l-a puiat, şi îl întrebă unde a trăit, de a crescut aşa de mare, de gras şi de frumos.
— lacă, mamă, zise puiul şerpoaicei, feciorul ista e prietenul meu cel mai bun. În casa lor am trăit şi am crescut. Am mîncat cu el dintr-un blid, ca doi fraţi buni.
Uitîndu-se şerpoaica la feciorul nostru, nu mai putea de dragul lui, şi de bucurie mare îl înghiţi într-o clipă, şi apoi iar îl turnă teafăr cum a fost.
— Dragul meu, zise şerpoaica către feciorul nostru, care stătea înmărmurit în faţa ei, cu ce te-aş putea cu ajuta şi cum ţi-aş putea răsplăti acest mare bine ce mi-ai făcut, păzindu-mi şi crescîndu-mi puiul atît de mare şi de frumos?
— D-apoi nu-ţi cer mult, ci mi-i da numai un inel din vîrful cozii dumitale, care să se potrivească pe degetul meu cel mic, răspunse feciorul – că aşa îl învăţase prietenul său, puiul şerpoaicei.
S-a mirat şerpoaica auzind vorbele acestea, dar gîndindu-se la binele mare pe care l-a făcut puiului ei, n-a mai zis nimic. Îşi scoase în grabă un inel din coadă şi-l potrivi pe degetul cel mic al feciorului, spunîndu-i să-l poarte sănătos.
Feciorul nostru, primind inelul, mulţumi şerpoaicei şi, îmbrăţisîndu-şi prietenul, şi-a luat rămas bun de la el şi a pornit către casă, bucuros şi fălos că de azi încolo n-o să mai fie necăjit şi sărac; deoarece, după cum îi spusese şerpele, va putea face să aibă tot ceea ce îi cere inima, numai să-i spună inelului care i-i dorinţa, şi într-o clipă i se va împlini.
Ştiind că are să facă o cale lungă pînă acasă, se gîndi că nu ar fi rău dacă ar porunci inelului să-i aducă o căruţă cu doi armăsari iuţi de picioare. Cît ai clipi din ochi, căruţa cu doi armăsari era în faţa lui. Se sui în ea, şi armăsarii parcă nu atingeau pămîntul cu picioarele, aşa alergau de repede.
După un drum atît de lung, feciorul nostru ajunse cu bine la căsuţa lui, coborî din căruţă şi, desprinzînd caii, îi slobozi prin grădină să pască.
Părinţii săi, care se temeau să nu-l fi pierdut, s-au bucurat nespus văzîndu-l iar lîngă ei. Feciorul nostru le-a povestit pe unde a umblat şi ce răsplată bună a primit de la mama şerpelui.
Şi ca să le arate puterea darului căpătat, porunci îndată inelului:
— Să-mi faci în locul casei mele un palat, ca şi care să nu mai fie altul pe lume de frumos.
Dintr-o dată s-a făcut o mîndreţe de palat, cum nu s-a mai văzut, nici nu s-a mai pomenit de cînd e lumea.
Pe vremea aceea trăiau doi împăraţi mari şi tari: unul era împăratul Roşu şi celălalt împăratul Verde. Într-o zi impăratul Roşu trimise poruncă împăratului Verde să deie cu buzduganul la el în poartă, din poartă să lovească în pragul uşii, din prag să sară în grindă şi d-aci să se aşeze pe masă, în faţa împăratului, tocmai la amiază, că de nu îi va lua împărăţia.
Cînd primi împăratul Verde această poruncă, era cît p-aci să moară de necaz şi plîngea de uda locul, gîndindu-se că el nu putea arunca buzduganul nici în poarta palatului său, care era numai la cîţiva paşi.
S-a dus vestea peste tot pămîntul că împăratul Roşu are să ieie împărăţia împăratului Verde, deoarece acesta nu-i putea împlini porunca.
Vestea a ajuns şi ia urechile voinicului nostru, care avea inelul fermecat şi pe care toată lumea începuse să-l numească Voinicul Ineluş. Aflînd cum stau lucrurile, voinicul plecă în grabă mare la împăratul Verde şi, ajungînd la palat, ceru voie să i se înfăţişeze. Cum ajunse Ineluş dinaintea împăratului, se închină şi zise:
— Înălţate împărate, am auzit ce necaz mare a dat peste toată împărăţia. Dacă îmi dai fata de soţie, eu am putere să te scap de acest impas!
— Oh, voinice, dragul meu, dacă ai fi tu în stare să mă scapi de un aşa mare necaz, eşti vrednic nu numai de fata mea, ci îţi voi da cu ea şi jumate de împărăţie.
Auzind Ineluş vorbele astea, aşteptă pînă cînd se făcu vremea amiazului, apoi luă în mînă buzduganul împăratului Verde şi mi ţi-l repezi spre palatul împăratului Roşu, chiar cînd în turn băteau douăsprezece ceasuri.
Pînă în clipa aceea, la curtea împăratului Roşu era mare bucurie, toată lumea crezînd că împăratul Verde nu va putea împlini porunca şi-şi va pierde împărăţia.
Dar iată că nici nu apucă bine împăratul Roşu a se aşeza la masă cu toţi curtenii, cînd numai ce aude vîjîind prin aer un buzdugan. Buzduganul lovi în poartă, de aici lovi în prag, din prag în grindă, apoi se aşeză pe masă, chiar în faţa sa.
Să fi văzut atunci năcaz şi spaimă. Din roşu cum era, împăratul se făcu galben ca ceara şi nu-i mai trebui nici demîncare, nimic. Îi era frică ca nu cumva în împărăţia vecinului său să fie vreun zmeu, ori vreun Sfarmă-Piatră, sau vreun Strîmbă-Lemne, c-apoi e vai de capul lui.
Îndată trimise la împăratul Verde o sută de voinici pe alese şi cu o mulţime de daruri scumpe, ca să-l roage de iertare, şi totodată să-l înduplece să-i trimită pe acel voinic care a aruncat buzduganul, să vină pînă la el, că vrea să-l cunoască şi să-i facă o cinste frumoasă.
A doua zi de dimineaţă, pe cînd portarii descuiau porţile împăratului Roşu, cei o sută de voinici, împreună cu Voinicul Ineluş, se aflau dinaintea lor. Cum îl văzu, împăratul îl pofti înăuntru şi-l rugă să-i facă în faţa palatului trei poduri: unul de aur, unul de argint şi unul de aramă.
Că de cînd vă povestesc, podurile fură gata. Văzînd împăratul aşa minune, mulţămi voinicului, şi îndată porunci slujitorilor să umple nouă care cu tot felul de lucruri scumpe, pe care i le cinsti Voinicului Ineluş, spunîndu-i că îi pare rău că nu are o fată, ca să-l facă ginere.
Ineluş luă în primire cele nouă care încărcate cu tot felul de scumpeturi, cum nu mai văzuse el, şi plecă la împăratul Verde, să-şi ieie nevasta şi zestrea ei: jumătate din împărăţie…
Ajungînd la împăratul Verde, acesta îl primi cu mare bucurie şi cinste, apoi se făcură pregătirile de nuntă şi se făcu un ospăţ ca-n poveşti.
După nuntă, Ineluş-împărat îşi luă nevasta, jumătate din împărăţie şi toate darurile pe care le-a primit de la împăratul Roşu, ba şi socru-so îi mai dete cîteva cară de scumpeturi, şi porniră spre palatul său cel minunat, că aşa s-a pomenit de cînd e lumea, ca tot omul de omenie să-şi aibă nevasta lui şi să fie cu credinţă unul către altul.
Cînd văzu tînăra lui nevastă mîndreţea aceea de palat a lui Ineluş, nu mai putea de mirare, că palatul tatălui ei, pe lîngă acesta, era ca o colibă, şi cînd a pătruns ea în palatul ăsta frumos, care avea şi o grădină de toată minunăţia, plină cu tot felul de flori mirositoare şi de pomi încărcaţi de roadă bogată şi păsări care cîntau fiecare în glasul lor, se simţi foarte fericită.
Ineluş-împărat era un om bun, de mai bun d-aşa nu poate fi – bun ca pînea caldă. Muierea lui însă nu s-a nimerit să fie ca el: era o potcaşă şi o punere-de-cap, mai rea ca toate. Bag seama aşa e rînduita, să fie unu\’ bun cu unu\’ rău, că alta ce să zici?
Într-o zi, tînăra împărăteasă îşi puse în gînd să-l ispitească pe Ineluş-împărat, să afle cum şi de unde are un palat atît de frumos, şi se puse cu buna pe lîngă el. Şi-apoi îi era ei de mirare cum a putut Ineluş să arunce buzduganul de la palatul tatălui său pînă-n poarta palatului împăratului Roşu, să lovească în prag, din prag să sară-n grindă, şi de acolo să se aşeze pe masă, tocmai cînd împăratul Roşu sta la masă cu toată curtea lui. Şi cum de a putut apoi să-i facă împăratului Roşu cele trei poduri: unul de aur, altul de argint şi al treilea de aramă.
Voinicul Ineluş, deşi îşi iubea foarte mult soţia, nu voia în ruptul capului să-i spună taina puterii sale, bănuind că, dacă îi va spune, nu are să fie bine de el.
Văzînd împărăteasa că nu-i modru1 să scoată nimic din bărbatu-so s-a dus la vrăjitoarea bătrînă, căreia i-a făgăduit că-i va da cîţiva galbeni, numai să-i spună de unde are el aşa putere mare şi cine îl ajută să poată face atîtea minuni, de care nu s-a mai pomenit de cînd e lumea.
Baba-hîrca, după ce făcu vrăjuri de ale ei, îi spuse împărătesei aşa:
— Vezi că împăratu\’ are în degetul lui cel mic, de la mîna dreaptă, un inel fermecat. Fă-ţi un inel întocmai ca acela, iar peste noapte, cînd îi vedea că a adormit, dă-i să miroase aceste burieni, şi atunci să-i scoţi inelul cel fermecat din deget şi să i-l bagi pe celălalt.
Tînăra împărăteasă a lui Ineluş, foarte bucuroasă că a aflat taina puterii bărbatului ei, îi dădu vrăjitoarei cîţiva galbeni şi, luînd buruienile, se duse la un aurar şi îi spuse să-i facă un inel de aur ca al bărbatului ei. După ce a avut inelul dorit, noaptea, cînd bărbatu-so dormea, i-a dat să miroase buruienile de la baba-vrăjitoare, apoi îi scoase inelul fermecat şi îi trase pe deget celălalt inel. Băgă inelul fermecat în gură şi îşi văzu de treabă, bucuroasă şi liniştită că şi-a văzut visul cu ochii.
Dimineaţa, cînd s-a trezit din somn Ineluş al nostru, îndată a aflat că vicleana lui nevastă l-a înşelat furîndu-i inelul, şi de necăjit ce era, nu ştia ce să facă, şi plecă în lume, luînd cu el mîţa, ca să nu-i fie urît singur.
După un drum lung de vreo cîţiva ani – că, mă rog domniilor-voastre, pe vremurile acelea nu erau anii aşa de lungi ca azi – lneluş-Voinicul ajunsese în ţara şoarecilor. Cum ajunse aici, mîţa lui Ineluş începu a dijmi2 fără milă şoarecii. Îngrozindu-se neamul şoricesc cel numeros de atîta pradă ce le făcea mîţa lui Ineluş, se adunară în grabă mare la sfat şi trimiseră dintre ei o solie la împăratul lor, „Roade-Bine”, căruia i se plînseră că un om din altă ţară a venit şi a adus cu el şi o mîţă, care i-a băgat în spaimă, mîncîndu-i pe capete, fără milă, şi-l rugară pe împăratul lor să n-o mai lase să mai facă atîta moarte în şoricime.
Împăratul „Roade-Bine”, care era vestit de viteaz, îşi încinse sabia, încălecă pe un armăsar şoricesc, şi porni în fuga mare, ieşind în calea voinicului nostru. Cînd văzu împăratul „Roade-Bine” pe Ineluş, i se păru cît un munte şi se îngrozi de el, dar mai mare îi fu spaima cînd văzu mîţa cu ochii ei aprinşi, care şi începuse a-şi ascuţi ghearele. Bietul împărat îşi pierdu orice curajie, descălecă de pe armăsar şi, luîndu-şi căciula în mîini, căzu în genunchi înaintea lui Ineluş, dar cu ochii ţintă tot la mîţă şi îi zise:
— Om bun şi de omenie, eu, împăratul şoricimei, te rog cu multă supunere să nu mai laşi afurisita asta de mîţă să ne prăpădească. Pe cei morţi îi poate mînca – să-i fie de bine – dar pe cei vii să-i lase în pace!
— Bine! se învoi Ineluş. Nu o voi mai lăsa, dacă mi-i putea ajuta să-mi aduci inelul fermecat, pe care mi l-a furat cineva de pe deget şi mi l-a schimbat cu altul.
— Da\’, rogu-te, unde erai cînd ţi s-a schimbat inelul? întreabă împăratul „Roade-Bine” pe voinic.
— Eram în palatul meu, care e cel mai frumos din lume, şi dormeam dus, răspunse Ineluş.
Cum auzi împăratul şoricesc răspunsul voinicului, suflă odată în corn, şi cît ai bate-n pălmi începu a se aduna şoricimea din toată lumea, încît era greu pămîntul de ei. Văzînd împăratul lor că nu mai vin alţii, le zise:
— Dragii mei voinici viteji, care din voi ştie unde este palatul cel mai frumos din lume?
Din mulţimea fără număr a şoarecilor, se strecură cu mare grabă un şoricel alb ca neaua, de bătrîn ce era, şi răspunse:
— Înălţate împărate, să trăieşti cu sănătate şi să ne împărăţeşti cu dreptate, eu tocma\’ de acolo vin.
— Dragul meu, îi porunci împăratul „Roade-Bine”, să mergi dar acolo şi să afli, aşa cum ştii tu, cine a furat inelul din degetul acestui voinic cînd dormea el, şi unde se află inelul. Şi de nu li-i găsi şi nu-l vei aduce aici în cel mai scurt timp — vezi mîţa asta? — pe toţi ne va mînca, dar mai întîi te va mînca pe tine! M-ai înţeles?!
— Am înţeles, înălţate împărate, ştiu cine a furat inelul şi unde se află acuma. Am văzut cu ochii mei cum soţia ăstui voinic i l-a scos din deget, cînd dormea, şi l-a ascuns în gură, sub limbă. Mă duc îndată pînă acolo, îmi bag coada în blidul cu piper, şi cînd ea va dormi, i-oi da cu coada pe sub nas, şi cînd va străviga3 şi-i va sări inelul din gură, îl voi băga pe coada mea, şi dau fuga cu el aici.
Cum a zis, aşa a şi făcut.
Pe cînd gîndea împăratul şi Ineluş că şoarecele va fi ajuns la palatul cu pricina, el se şi întorcea cu porunca, împlinită, aproape mort de atîta alergătură.
Acum Ineluş, primindu-şi inelul şi văzîndu-l din nou pe deget, nu mai putea de bucurie şi mulţumi împăratului „Roade-Bine” pentru binele ce i l-a făcut şi, luîndu-şi mîţa, îi făgădui că nu va mai veni cu ea în ţara lor, şi plecă voios către frumosul său palat.
Ajungînd acasă, porunci inelului ca pe nevastă-sa s-o facă cerşetoare zdrenţuroasă, desculţă şi cu o straiţă peticită pe umăr, să umble a cerşi de la casă la casă – dacă n-a fost vrednică şi mulţumită cu un palat aşa de frumos, avînd toate bunătăţile din lume – iar palatul său să-l facă praf şi pulbere, apoi a plecat în lumea largă, fără să ştie unde, şi s-a tot dus, şi dus a fost, şi dacă no fi murit, şi azi trăieşte.