A fost odata ca niciodata un barbat și soția sa care își doreau nespus de mult un copil. Femeia tot nădăjduia și se ruga la bunul Dumnezeu să îi îndeplinească dorința, însă în zadar.

Ei aveau în spatele casei o bucătărie de vară cu o mică fereastră care dădea într-o grădină minunată, plină cu florile cele mai frumoase și ierburile cele mai rare din lume. Această grădină era împrejmuită de un zid de piatră înalt și nimeni nu îndrăznea să se aventureze înăuntru, pentru că era stăpînită de o vrăjitoare cu puteri magice mari, de care tot satul se temea.

Într-o zi, când femeia se odihnea la această fierestruică și privea grădina, zări un strat de rampion frumos; arăta atât de verde și proaspăt, încât i se făcu o poftă grozavă pentru el. Tot văzându-l așa câteva zile la rând, tot ațâțâindu-i pofta, se făcu palidă și simți că o lasă puterile. Soțul ei, care o iubea foarte mult, o întrebă:

— Ce ți s-a întâmplat, dragă nevastă?

— Ah, a răspuns ea, dacă aș putea mânca niște rampion din grădina vecinilor, m-aș face deîndată bine.

Bărbatul își iubea soția și, văzând că era cât pe ce să moară, s-a socotit în sinea sa că mai bine să încerce să îi aducă un mănunchi de rampion, fie ce o fi. Așa că, chiar înainte de a se crăpa de ziuă, când pâlpâiau ultimele stele pe cer, sări zidul în grădina vrăjitoarei. Smulse cu grabă un mănunchi de rampion și-l aduse repede femeii. Ea făcu deîndată o salată pe care o mâncă cu plăcere. Însă, în loc să îi astâmpere pofta, i-o făcu de trei ori mai mare. Dacă voia să se vindice și să aibă pace, bărbatul trebuia să îi mai aducă; așa că mai sări încă o dată în grădină, riscând să-l vadă vrăjitoarea, și smulse un mănunchi și mai mare.

Și sări și a treia oară, însă de data asta, când cobori zidul, se pomeni față-n față cu vrăjitoarea, căreia îi scăpărau ochii de mânie.

— Cum îndrăznești să sari zidul în grădina mea de aici și să-mi furi rapunzelul ca un hoț la drumul mare? Vei fi pedepsit și o să fie vai de tine!

— Oh, răspunse el înfricoșat, te rog iartă-mă, căci am făcut asta de nevoie! Soția mea ți-a văzut rampionul prin fereastră și i s-a făcut o poftă așa de mare încât a căzut bolnavă și am crezut că va muri dacă nu mănâncă puțin.

Vrăjitoarea se mai potoli și îi spuse:

— Bine, bine… dacă este așa după cum zici tu, atunci poți să iei rapunzel cât vrei, după pofta inimii, însă cu o condiție: să-mi dați mie copilul care se va naște. Nu o să îi meargă rău, o să îi fie bine, iar eu o să am grijă de el ca o mamă.

De frică, bărbatul se învoi la târg și își dădu cuvântul. După ce femeia a născut o fetiță frumoasă, vrăjitoarea și-a făcut apariția pe neașteptate, a pus copilului numele de Rapunzel, care înseamnă același lucru cu rampionul, și a luat-o cu ea, printre lacrimile părinților.

Timpul a trecut și Rapunzel a devenit cea mai frumoasă fată din sat. Când a împlinit doisprezece ani, vrăjitoarea a dus-o și a încuiat-o într-un turn înalt, ascuns în mijlocul unei păduri; acesta a devenit căminul frumoasei fete. Turnul acela nu avea nici scări, nici ușă, doar o fereastră mică în vârf. Când vrăjitoarea voia să intre la ea, striga de jos:

Rapunzel, Rapunzel,
lasă-ți păru-n jos nițel!

Rapunzel avea părul foarte frumos care lucea ca aurul și era foarte, foarte lung. Când auzea vocea vrăjitoarei, ea descuia ușita de lemn a ferestrei, își desfăcea șuvițele de păr și le lăsa pe fereastră afară, lungime de aproape 20 de coți, ca mama ei vitregă să urce ca pe o funie sus la ea.

După vreo doi ani, se întâmplă ca fiul împăratului să meargă la vânătoare în acea pădure și se pierdu de tovarășii săi; tot încercând să găsească o potecă, ajunse la acel turn. Se apropie și auzi o voce dinăuntrul lui care ciripea o melodie atât de fermecătoare încât îl pătrunse la inimă și rămasese nemișcat ca să o asculte. Era Rapunzel care, de singurătate, încerca să îi treacă timpul mai ușor cu cântece vesele. Prințul vru să urce la ea și tot căută o ușă de jur împrejurul turnului, dar nu găsi niciuna. Pentru că se apropia seara, urcă pe cal, găsi o potecă și porni spre casă cu inima pătrunsă de acel cântec. Veni și a doua zi în pădure lângă turn ca să îl asculte, și a treia zi, și mai multe zile la rând, iar odată, când venise mai repede decât trebuia, o zări pe vrăjitoare care venea la turn. Se ascunse după un copac și o văzu cum îi strigă fetei din turn:

Rapunzel, Rapunzel,
lasă-ți păru-n jos nițel!

Apoi o văzu pe Rapunzel cum își arunca în jos șuvitele ei lungi de păr și pe vrăjitoare cum urcă pe ele în turn.

– Dacă asta este scara ce duce la turn, atunci o să îmi încerc și eu norocul! Își zise fiul de împărat. Așa că a doua zi, când începea să se lase seara, el se duse la turn și strigă:

Rapunzel, Rapunzel,
lasă-ți păru-n jos nițel!

Imediat părul ei blond căzu jos, iar prințul se urcă pe el sus în turn. Rapunzel s-a speriat când a văzut că un voinic vine la ea, căci ea nu mai văzuse unul până acum; dar fiul împăratului începu să îi vorbească cu tandrețe și i-a spus că a fost atins la inimă de dulceața cântecului ei și că nu a putut avea pace până cînd nu vedea cine era cea care cânta atât de fermecător.

Lui Rapunzel îi trecu frica și, când îl văzu pe voinic că o cere de soție, și că era tânăr și frumos, se socoti că ei i-ar place mai mult decât pe mama sa vitregă Gothel, și, desigur, că și el ar iubi-o mai mult decât Gothel pe ea. Așa că îi spuse da, și își puse mâna sa în mâna deschisă a prințului, care nu mai putea de fericire.

Apoi îi spuse:

— sadsad