A fost ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. A fost odată o muiere văduvă, îi murise adecă bărbatul și ea rămase cu trei copii: doi feciori și-o fetiţă. Și nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat și mîie¹ pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic; avea o moșioară bună, avea boi și plug de putea ara ea de ea, fără de a să mai însîmbra² cu alții, și mai avea ea cîte ceva, știi, cum au muierile care rămîn după oamenii harnici. Destul că era pe timpul aratului, toată lumea ara și sămăna; deci, să pun și feciorii ei într-o zi să meargă la plug, să are un loc într-o poiană, bunăoară. Pleacă deci feciorii într-o dimineaţă, la plug, dar nu-și iau merinde, că n-aveau coptură, ci spun mamei lor să le trimită de amiază acolo.

— Bine, dragii mamei — zise văduva — dar cine să vă aducă vouă de amiazi, că eu nu pot merge, vedeţi voi bine că sînt beteagă, iar sora voastră nu știe unde-i locul nostru din poiană, ea n-a fost niciodată acolo, și, de nu alta, s-a prăpădi prin acea săcretă³ de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem!

— Nu te teme, mamă — zic feciorii — nu te teme; vom trage noi o brazdă cu plugul decum ieșim din sat și pînă la loc, de nu poate greși, numai tot pe brazdă să vină.

Să duseră deci feciorii și să apucară de lucru, și arară pînă la amiazi, dar nici pomană să le vină sora cu ceva de gustare; și sloboziră boii la pășune, și după ce să săturară boii, iară îi înjugară și arară pînă la ojină⁴. Atunci nu mai puteau feciorii de foame. Să hotărîră deci să meargă acasă. Nu știau ei de ce s-a putut întîmpla: rătăcit-a soru-sa prin pădure? N-a trimes-o mumă-sa? Ori ce poate să să fie, de-i lasă o zi de primăvară fără mîncare?

Cum ajung în curte, întreabă pe muma lor:

— Ei, bine, mamă, dar cum de n-ai trimes pe sora noastră cu gustarea, de ne lași să venim în sat de pe la ojină?

Auzind biata lor mamă vorbele acestea, căzu ca lovită de trăsnet, căci ea trimisese pe fată cu gustarea, deci știa că alt modru⁵ nu poate să fie decît că s-a rătăcit prin acea săcretă de pădure, cine știe unde! După ce-și mai veni în fire, le spuse copiilor, tot plîngînd:

— Spusu-v-am să nu mergeți, la plug, dacă n-am avut ce vă pune merinde? N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? Iat’ că s-au împlinit vorbele mele: mai bine era de mințam! Vai de mine și de mine, copila mea, sufletul meu, nădejdea mea! A dat zmeul de ea, nu-i alt modru, ori că au mîncat-o lupii!

Auzind feciorii plînsul și văietarea mamei lor, să puseră pe gînduri, ce-ar fi de făcut? Să sfătuiesc, să gîndesc, dau în dreapta, întreabă-n stînga… sora nu-i, ca-n palmă ! Deci, zice feciorul cel mai mare:

— Mamă, nu mai plînge, bun e Dumnezeu și eu gîndesc că trebuie să aflu pe soru-mea; plec mîne dimineaţă, plec mamă, ba nici nu stau pînă dimineaţă, cum iese luna plec și fără ea nu mă mai vezi: mă tot duc pînă dau de ea, ori vie, ori moartă, și ţi-o aduc acasă, ori că-mi pun capul.

Auzind biata mamă vorbele acestea hotărîte, să mîhni și mai tare; presimţea oareșicumva că într-un ceas rău pleacă feciorul de acasă; deci, să încercă a-l îndupleca să rămînă acasă, începu să plîngă că doară l-ar putea opri, dar toate fură în zadar, feciorul și-a fost pus caru-n pietrii să nu să oprească pînă nu va da de soru-sa. Pleacă deci la drum, iar mumă-sa rămîne plîngînd, numai cu copilul cel mai mic acasă. Și plîngea și să văieta cît o lua gura. Și cum să nu plîngă biata muiere; numai ieri dimineaţă, nu mai departe decît ieri dimineaţă, avea trei copii; acum numai de are unu; fata-i pierdută, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru să se mai întoarcă. Nu-i trebuia bietei muieri mîncare, nu băutură, nu hodină, nici lucru, ci tot ieșea pînă afară la poartă, plîngînd și frîngîndu-și mîinile, și iar intra înlăuntru în casă, sta să moară de urît, fără copiii ei, afară n-afla pe nimeni cine să o mîngăie. Cît era ziulica de mare tot plîngea; de era în casă, era tot cu ochii la fereastră, doară își zărește fata ori feciorul cel mai mare; dacă ieșea afară, în curte, în drum întreba pe toţi călătorii:

— Nu mi-aţi văzut fata? nici feciorul?

Dar nime nu știa spune ceva despre ei, de la plecarea lor. În sat să lăţise faima că zmeul a furat pe fata văduvei, că feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute și nu s-a mai reîntors.

Așa și era. Feciorul cel mai mare să duse să își afle pe soru-sa. El s-a tot dus pînă în pădure, acolo a dat de-o brazdă proaspătă și s-a dus tot pe ea pînă a nimerit la niște curţi, la curţile zmeului. Și erau întărite curțile zmeului, ca la zmei, tot cu stînci de bolovani, dar el nu să înfrica deloc, ci sui treptele celea de piatră, gîndindu-și: „Ce-a fi aceea va fi cu mine, dar eu întru, de nimeresc la soru-mea, bine, de nu, chiar la zmeul să fie, tot cu-o moarte-s dator, dar necăutate nu las aceste curţi“.

Așa și făcu. Intră înlăuntru. Adecă acolo, pe cine află? pe soru-sa gătită, Doamne, ca o grofoaie⁶ și făcînd demîncare.

— Bună ziua, soră!

— Să-ţi deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns aici?

— Eu? cum mă vezi; dar tu cum ai ajuns?

— Oh, frate dragă, bine zicea mama să nu mergeţi voi la plug fără merinde, că iată, m-a trimes la voi cu demîncare și eu am venit tot pe brazdă, gîndind că dau de voi, cînd colo, nimerii unde mă vezi. Acum ce va fi cu tine, că îndată vine zmeul și poate că te omoară, de nu ne-a omorî încă pe amîndoi? Mai bine rămîneai acasă, că de scăpat tot nu mă poți scăpa, iar de te omoară zmeul, biata mama o să să prăpădească de supărare.

Atunci numai văzură că să deschid uşile şi un buzdugan intră în casă, să învîrte de trei ori deasupra mesei și să anină într-un cui în părete.

— Ce e aceasta, soră? întreabă fratele.

— O, frate, acesta e semnul zmeului, cînd vine buzduganul, e semn să pun mîncările pe masă, că îndată-i aci. Dar oare, unde să te ascund dinaintea zmeului? ian hai și te bagă colea, sub covată.

De-abia avu biata soră atîta timp cît să pună covata pe frate-său, și zmeul fu aci:

— Tu, mîndruțo, parcă-mi miroasă a om pe-aci, cine-i aci?

Biata fată dă să mintă că mîncările miroasă, ba una, ba alta, dar zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o făcu să spună cine a venit și că e sub covată.

— Așa? zise zmeul. Atunci de ce să teme de mine? Hai, cumnate, afară, să te omenesc dacă veniși la casa mea!

Și scoase pe fecior afară și-l puse la masă, și porunci fetei:

— Mie să-mi pui nouă coaste de porc și frate-tău două, mie nouă cupe de vin și frate-tău două, și, măi cumnate, la noi e datina că: cine gată mai iute de mincat, să arunce ciolanele în capul cărui întîrzie; acum, hai la mîncare! Și să pun la mîncare, pînă mînca feciorul oleacă de carne de pe o coastă, zmeul mînca toată porția și prinde a arunca ciolanele în capul feciorului. Văzînd zmeul că feciorul nu să apără, că să teme și tremură, îi zise:

— Hai, cumnate, afară la largul, să văd mai bine ce cumnat am, dar să-mi spui pe unde vrei să mergi, pe horn ca mîţele, ori pe ușă ca cîinii?

— Eu mă duc pe ușă ca oamenii, zise feciorul.

Și iese pe ușă, dar zmeul ieșise pe horn ca mîţele și să repezi asupra lui și-i taie capul. Apoi scoase inima și i-o puse într-un blid, și trupul i-l îngroapă sub un gard.

Văzînd biata văduvă că trece o zi, trec două, și trei, și nu-i mai nimerește nici fata, nici feciorul, era să se arunce în fîntînă de supărare, dar iarăși își întărește firea.

Dar pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. Deci, într-o dimineaţă, zice:

— Mamă, ce-a fi cu mine aceea să fie, dar eu n-am pace pînă nu dau de soru-mea și de frate-meu. De aceea nu te supăra, că eu trebuie să merg pînă unde voi da de ei.

Acum, biata mamă iar începe a plînge și a să dăoli⁷:

— Dar nu merge, cui mă lași? Știu că nici tu nu te vei întoarce, fie-ți milă de bătrîneţele mele şi stai bareti tu aci, dacă de ei n-avui parte.

Dar feciorul era neastîmpărat de dorul frate-său și al soru-sei și deci trebui să plece. Şi se duse, şi nimeri nici mai bine, nici mai rău, de cum o nimerise frate-său cel mai mare.

Acum, biata văduvă nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici o mîngîiere, nici un ajutor, rămăsese singură ca cucul. Multă vreme o fi tot plîns biata de ea, multe nopți le-o fi petrecut fără somn şi zile fără mîncare, dar la urma urmelor îi întări Dumnezeu inima şi începu a-și veni în fire. „Să mă sodomesc⁸, e păcat de moarte, trebuie să trăiesc și năcăjită, cum am trăit în bine pînă aveam bărbat şi copii“, își zise văduva, și prinse a mai lucra cîte ceva și a mînca, să nu să omoare cu foamea pînă mai are zile.

Într-o dimineaţă, cum mătura prin casă zicînd rugăciunile, iată, vede un bob de piper jos, și să pleacă de-l ridică și-l pune pe masă. Dar bobul se durdulică de pe masă și iară cade jos. Ea, ca muiere strîngătoare, nu lasă să să prăpădească nici un fir de piper, deci să pleacă şi, ridicîndu-l, îl bagă în sîn. Firul cel de piper nu stă în sîn; cum? cum nu? destul că și din sîn iese şi cade chiar înaintea ei. Ea iară să pleacă și-l ridică de jos, şi-l bagă în gură, şi zicînd ceva îl scapă pe grumazi la vale. Din minuta aceea, văduva prinde grea și la nouă luni face un drag de fecior, de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la el.

Ea chemă pe preotul satului, îl boteză și-i puse numele Pipăruş Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. Şi creștea copilul, dar creștea ca din apă. Cînd era de-o lună, era cît alţii de-un an, cînd era de două luni, era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţă și-a vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: „Ce mai fecior, pagubă că nu-i trăiesc fraţii, că ei trei ar bate un sat întreg cînd s-ar mînia bine”. Așa azi, aşa mîine, așa ziceau oamenii în toate zilele. Cînd era Pipăruş Petru de trei ani, era cel mai frumos şi mai voinic fecior din tot satul.

Într-o zi, întrebă pe mumă-sa:

— Mamă, mai avut-am eu frați?

Dar ea, temîndu-se să nu meargă și el ca fraţii lui şi să nu să mai reîntoarcă, îi zise:

— Nu, fătul meu, n-ai avut nici un frate.

— Nu ? Atunci fii bună şi-mi dă o dată ţîţă, dar pe sub pragul casei. Şi ridică Pipăruș pragul casei cu degetul cel mic, iar mumă-sa să plecă să-şi lăpteze pe fiu-său. Atunci Pipăruş lăsă puţin pragul în jos de o cam strîngea pe mumă-sa, și-o întrebă:

— Mamă, mai avut-am eu fraţi?

Ea, văzînd că nu-i alt modru, îi spuse:

— Da, ai avut doi fraţi şi-o soră, pe soru-ta a furat-o zmeul iar fraţii s-au dus s-o caute, și de atunci nu i-am mai văzut.

Atunci iar ridică pragul şi zise mame-si:

— Acum scoală-te şi-mi fă o azimă de grîu curat, frămîntată cu lapte numai din ţîţele tale, că eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc.

Auzind vorbele acestea, biata mamă iară începe a plînge și a să văieta.

— Dar cum te lasă inima să mă lași acum la bătrîneţe, slabă, beteagă, singură? N-am dus și nu duc destul bănat⁹ după cei trei, acum te mai prăpădești şi tu prin cea săcretă de lume, de nu alta, va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi? Rămîi, dragul mamii aci, nu te mai duce nicăiri: rămîi și te însoară, batăr¹⁰ de tine să am parte.

Ei, dar Pipăruș Petru era voinic, lui îi trebuia vitejii, deci nu scapă mumă-sa de gura lui pînă ce nu-i făcu o azimă de făină de grîu curat, frămîntată numai cu lapte din ţîţele ei şi cu lacrămi din ochii ei. După ce i-a copt-o ca rufa, Pipăruş și-o puse în traistă și zise:

— Rămîi sănătoasă, mamă, nu te supăra deloc, că nici trei zile nu vor trece și eu trebuie să fiu înapoi, ori cu veste bună, ori rea, dar mai cred că cu bună.

Şi se luă Pipăruș Petru la drum, du-te, du-te, pînă dă în pădure, şi acolo nimerește o brazdă mai astupată. „Hai să merg pe ea“, își zise Pipăruș, și se duse tot pe ea pînă ajunse la curţile zmeului. Și acolo intră înlăuntru. O fată frumoasă… — Doamne! şi îmbrăcată ca o împărăteasă, era singură și făcea demîncare.

— Bună ziua, soră!

— Să trăieşti cu bine; dar ce-mi zici soră?

— Îţi zic soră fiindcă-ţi sînt frate: de nu crezi, ian hai de mănîncă din azima asta.

Şi scoase Pipăruș Petru azima din traistă și-i dete fetei să mănînce. Dar cum îmbucă, o dată zise:

— Asta-i cu lapte din țîțele mamei mele, acum cred că-mi eşti frate, dar nu pricep cum? că tu eşti fecior holtei, iar eu cînd am ajuns în robia zmeului, numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a și omorît, iar de atunci nu sînt mai mult de cinci ani, deci nu pricep, dacă-mi ești frate, cînd te-ai putut naşte; că doar nu ești numai de patru-cinci ani!? Tu trebuie să fii baremi de douăzeci de ani!

— Nu-s soră, ci numai de trei ani și mai ceva, dar așa-mi e felul. Să-mi spui acum, soră, ce semne face zmeul cînd vine?

— Vai, frate, bine ar fi să mergi de aci, pînă nu vine semnul lui, că după semn și el îndată sosește. Că are un buzdugan, frate, un buzdugan de fier, mare cît o bute de cincizeci de ferii¹¹, și-l aruncă cale de două ceasuri de departe, şi drept în uşă nimerește cu el; ușa atunci să deschide și buzduganul să pune singur în cuiul cela din părete. Dar du-te, frate, nu sta, că acum e vremea să vină și, de te află aci, te omoară și pe tine ca și pe cei doi.

— Lasă-l să vie, soră, să văd şi eu cum sînt zmeii, că şi așa, pînă acum n-am văzut nici unul.

Atunci aud buzduganul trosnind în ușă; ușa să deschide și dă să să pună în cui. Dar Pipăruș nu-i dă răgaz, îl luă de toartă și zvîrr! îndărăt cu el, dincătrău a venit. Şi cu așa putere a aruncat cu el, de chiar pe lîngă zmeu a trecut, și s-a tot dus cale de trei zile și s-a împlîntat într-un munte de piatră. Nouă zile a trebuit să scobească zmeul pe lîngă buzdugan pînă și l-a putut scoate din munte şi-a venit apoi cu el pe umăr necăjit. Cînd ajunse acasă, zise din curte încă:

— Cine-și bate joc de buzduganul meu, Florea înfloritul, ori Pipăruș Petru, viteazul de cumnatu-meu ?

— Eu sînt, cumnate, eu, Pipăruș Petrea, dar de unde mă cunoști ?

— Eu? nu mă mai întreba, doară o săptămînă m-a tot scuturat frigurile cînd te-a născut mumă-ta. Dar bine c-ai venit la casa mea, hai să trăim puţin și bine. Adu, drăguță, mîncarea pe masă, mie nouă coaste de porc fripte și frățîne-tău două, mie nouă cupe de vin și lui două, să ne punem la ospăț…

— Adecă… să fie vorbă întoarsă, zmeule, zise Pipăruş. Adă-mi soră, mie nouă coaste de porc și nouă cupe de vin, iar zmeului adu-i două coaste şi două cupe de vin, dar să ai de grijă, zmeule, care cum gătăm de mîncat carnea de pe os, osul îl aruncăm în capul celui ce n-a gătat încă, că parcă pe aci așa e obiceiul.

— Cam aşa a fost — zise zmeul — dar de vrei, putem strica obiceiul.

— Ba nu vreau să stric obiceiul ţărei, zise Pipăruş. Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei, las’ cum a mai fost şi hai la masă!

Şi să puseră la masă, şi cum apuca Pipăruș o coastă în mînă, o bagă în gură şi despoia carnea de pe ea, iar cu oasele pleosc! la zmeu în frunte. Zmeul să cam năcăji, dar ce să facă? Trebuia să rabde, că și-a dat de om. Și Pipăruș ia altă coastă, apoi alta, şi alta, pînă mîncă carnea de pe toate nouă coastele, iar oasele le da de capul zmeului, de toate să zdrobeau. Cînd gătă Pipăruș coasta cea din urmă și de băut cea din urmă cupă de vin, atunci gătă şi zmeul de mîncat cea dintii coastă și dă să arunce cu oasele în capul lui Pipăruș. Dar acesta nu-i dă răgaz, să repede la zmeu şi pleosc! cu o palmă peste obrazul cel gras al zmeului, de-i mută o falcă din loc, apoi se încăierară la luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să să omoare unul pe altul. De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneală, că ostenit era şi de cale şi nu putuse nici să să sature baremi cumsecade, omeneşte, că Pipăruş nu-i dăduse răgaz. Deci ostenit cum era, zise bietul zmeu:

— Lasă-mă în pace că-ți înviu pe cei doi fraţi.

— Hai de mi-i învie, zise Pipăruș.

Şi merse zmeul și-i dezgropă, şi le puse inimile la loc, și-i stropi cu apă vie, şi să sculară mai frumoși de cum au fost.

— Vai, că greu adormii, zise unul.

— Doar așa și eu, zise celălalt.

— Dormit, dormit! zise zmeul — că de nu venea fratele vostru, ăsta mai mic să vă trezească, mai dormeați voi un somn lung!

— Dar nu sta de sfaturi — zise Pipăruş — hai să ne luptăm, că de aci eu nu merg pînă ce nu rămîne unul mort, ori eu, ori tu, că așa e firea mea.

Şi să puseră a se bate în săbii, şi se tăiară de curgea sîngele vale. Atunci să repezi Pipăruş o dată și bine voiniceşte, și-i tăie zmeului capul, apoi tot îl dumică bucăjele ca de tocană, și făcu trei grămezi de carne din el.

Apoi zise cătră fraţi:

— Fraţilor, hai să ne ospătăm oleacă, că apoi mergem cătră casă, că mama știu că nu mai poate de dorul nostru, o fi gîndind că ne-am prăpădit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul.

Şi să ospătară feciorii mei, soru-sa le făcu demîncare, şi ei aduseră vin din cel bun, și băură și să desfătară pînă ce începu a prinde beţia pe Pipăruş. Atunci să gătară de cale, încărcară carele de bunătăţi, că doară acolo erau de unde, şi plecară.

Mergînd ei așa cătră casă, dau de o fîntînă în cală și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete.

— Adăpaţi boii — zise Pipăruș cătră frați — că eu mă dau oleacă lîngă stejarul acest umbros să mă hodinesc, că așa-s de obosit. Şi cu vorbele acestea, să apropie de un stejar mare și să răzimă de el, aşa stînd în picioare; şi cum să răzimă, cum adormi ca mort. După ce fraţii lui adăpară boii și-i înjugară din nou ca să purceadă mai departe, merse soru-sa la Pipăruș să-l trezească, dar pace de a-l mai putea trezi. Atunci, zise fratele cel mai mare:

— Mă, dragii mei, oare facem noi bine că ducem pe străinul acesta cu noi? Bine că el zice că ne e frate, dar poate-să una ca aceea? Bine știți voi că numai trei am fost la părinţi; bine știți că mai întîi te-ai pierdut tu, soră, de acasă, apoi eu și în urmă tu frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi avut după înstrăinarea noastră, ar fi iată aşa, un băietan, dar el e de mare ca și noi şi de tare?… Oh, mai tare chiar decît Ucigă-l toaca. Poate că-i vrun strigoi, ori doară chiar zmeu, că văzurăţi cum omorî pe zmeul ca pe un pui de găină!? Eu gîndesc că n-ar fi bine să mai mergem cu dînsul pe o cale.

— Să nu mai mergem — zice celălalt frate — să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul.

— Aşa e — zise cel mai mare din fraţi — dar dacă să trezește, tot ne ajunge; nu vedeți ce ogaşe¹² adinci taie carăle astea cu povară? Tot pe ele vine pînă ce ne ajunge şi face din noi tot tocană, ca și din zmeul acela, iar cu sora fuge cine știe unde, de nu mai aude mama de ea, nici de noi. Dacă, de veţi voi, eu știu ce-ar fi de făcut: haideţi să luăm lanțurile de la cară și, cum doarme răzimat de stejar, să-l legăm de el bine cu lanţurile; atunci știu că nu va mai veni să se laude că el a scăpat pe sora de la curțile zmeului, ba să zică că și pre noi chiar din morţi ne-a înviat.

— Să-l legăm — zise fratele cel mai mic — să-l legăm, că pe cară avem destulă blagă¹³, nu mai avem lipsă de el! Şi-l legară de stejar cu lanțurile, şi-l legară pogan¹⁴, de-i auzeai oasele pîrîindu-i, şi el tot nu să trezi, dormea ca mort de ostenit și beat ce era.

Soru-sa bucuros l-ar fi deșteptat, dar nu putea; apoi, să facă împotriva celor doi frați, încă nu putea. Deci, să uită lăcrămînd cum leagă pe binefăcătorul ei şi-şi zicea: „Doamne, scapă-l”.

După ce-l legară de stejar, își făcură cruce, ziseră un „Doamne-ajută“ și începură a plesni boii mînîndu-i: „Cea Surilă! ho, Bourean, ho!“

Soru-sa să gîndea singură, mergînd îndărăptul carelor: „Cum mai cutează fățarnicii aceștia a-şi face cruce şi a zice „Doamne-ajută”, după ce numai acum săvîrșiră o faptă din cele mai mișele?” Dar iarăşi zise: „Bag samă, şi hoţul, cînd merge la furat, zice „Doamne-ajută“, necum ăștia care cred că un lucru bun au săvîrşit!”

Şi ajunseră acasă. Mama lor îi cunoscu şi vărsă lacrămi de bucurie la vederea lor, dar îi întrebă:

— Pipăruş Petru n-a dat de voi? Frăţiorul vostru cel mai tînăr?

— Nu, mamă răspund feciorii — n-am văzut nici un fel de Pipăruș. Iată, pe sora noastră a fost prins-o zmeul să o ia de nevastă, şi de atunci pînă acum ne tot luptarăm amîndoi cu el pentru sora noastră, dar nici un fel de Pipăruș n-a venit să ne ajute. De-abia am putut omorî zmeul ca să-ţi aducem fata. Acum, bucură-te impreună cu noi, că iată şi comori am adus de la zmeul; uită pe Pipăruș, că de-ar fi vreun viteaz ca noi, trebuie să vină cît de tîrziu.

Şi să puseră, frate, pe ospăț, aduseră carne, și vin, și lăutari, şi adunară tot satul să se bucure și să să mire de vitejia lor, că au omorît pe zmeul și i-au luat comorile celea scumpe.

Într-un tîrziu, se pomeneşte şi Pipăruș Petru și dă să se scoale, dar să simte legat de stejar cu lanţuri preste pept și preste mijloc, preste grumazi și preste picioare.

— M! hm! dulcii mei frați — zise el — dar bine mai ştiţi voi răsplăti bunătatea ce v-o făcui ! Bine a zis cine a zis: „Fă bine şi așteaptă răul!” Dar lăsaţi, că v-o fac eu de nici dracul nu vi-o mai desface!

Şi numai o dată să umflă, și lanţurile cad rupte zală de zală, de gîndeai c-ar fi numai de buciniș. „Acum, să mai dorm una pe pajiște — își zise Pipăruş — că am eu vreme să ajung acasă; cu cît aș merge mai iute, cu atît ar fi bucuria fraţilor mai scurtă.” Să puse deci să să odihnească, dar nu mai vrea somnul să să apropie de el, că nu-i putea ieşi din cap nemulțumirea fraţilor săi. Începu a să gîndi la toate minutele de cînd a plecat de-acasă. „Măi — îşi zise — adecă zmeul nu ştia, de bună samă, că cine i-a zvîrlit buzduganul îndărăpt: eu, ori Florea-nfloritul. Trebuie că viteaz om e Florea acela; cum aş vrea să-l cunosc acuși. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Florea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce.”

S-a luat dară să plece, dar uitîndu-se la stejarul cel mare, de care-l legaseră fraţii, își zice : „Biata mamă, nici lemne de foc n-o fi avînd, că harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur¹⁵ batăr.”

Şi merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt ca pe un morcov, îl luă pe umăr, cum iai o greblă bunăoară, și hai cu el spre sat.

Cînd era ospăţul mai pogan, cînd jucau și beau pe întrecute în ocol, că în casă nu mai încăpeau, atunci nimeri şi Pipăruş cu stejarul pe umăr. Tot satul îl cunoscu, că doară numai de cîteva zile plecase de acasă, dar frații lui nu știau ce să facă, unde să se ascundă, văzîndu-l cum vine cătră ei, şi își gîndiră că acum are să-i omoare.

— Bun ospăţul la d-voastră, zice Pipăruș intrînd cu stejarul cel mare pe umăr.

— Bună să-ţi fie inima, ziseră sătenii, pre cînd fraţii lui o luară la sănătoasa.

— Oho! strigă Pipăruș, încătrău cinstiţilor ? Ian staţi oleacă de vorbă cu mine, că avem o ţîr de răfuială!! Frumos fu aceea de la voi să mă lăsaţi dormind în pădure, și încă legat cu lanţuri ca p-un hoț? Asta-i mulțămită fiindcă v-am aflat, am bătut pe zmeul care vă omorîse, pînă v-a înviat, l-am omorît pe el să scap satul nostru de urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul cătră casă, eu, fratele vostru, aşa răsplată am fost vrednic să aflu de la voi?

Atunci frații începură a plînge și a să ruga de iertare, zicînd că numai au glumit, că bine știau ei că el atîta-i de tare, de cu stejar cu tot poate veni acasă. Să mai rugă și mumă-sa, şi soru-sa, și tot satu să-i ierte, iar el, fiind om cu inimă bună, i-a iertat și s-a pus și el la ospăț.

Cînd a fost a doua zi dimineața, după ce s-au sculat toţi voioşi şi sănătoși, Pipăruş Petru să gătă de cale.

— Dar unde vreai să mergi iară, Petre, puiul mamei? Îl întrebă mamă-sa.

— Mă duc, mamă, mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce să fie soţ sorei mele, că am auzit că e un voinic de om, şi-ar fi păcat să nu ne cunoaştem.

— Da nu merge, stai acasă, aveţi voi destulă avere, însurați-vă, dragii mamei, iar pe soru-ta vom mărita-o noi după cineva, că doar sînt destui feciori zdraveni în sat, ce să mai baţi calea ţării? Stai tu aci, în satul tău, între neamuri, aproape de mine, acum la bătrîneţele mele, să, nu-ţi mai duc atîta dorul.

Multe vorbe bune şi înțelepte îi spuse maică-să, dar el tot ca el, dacă își punea odată carul în petrii pentru ceva, apoi nu mai era om să-l dezbaiere¹⁶. Își luă dară rămas bun şi se cam mai duse, multă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, mîndră şi frumoasă, s-o ascultați și d-voastră, că cine n-a asculta o-a învăţa, iar cine o adormi se va hodini și povestea nu o-a ştii.

S-a dus, s-a dus pînă a nimerit într-o pustietate mare, de nu vedeai nimic, numai ceriul în sus şi sub picioare pămîntul, nici o frunză, nici un fir de iarbă, dar nimica, ce-i nimica.

A mers el mult prin pustietatea aceea, pînă a dat de un vîj¹⁷ bătrîn, dar bătrîn nu glumă, alb la păr şi la barbă ca o oaie bălaie, cu o cîrjă în mîna dreaptă, iar cu cea stîngă îşi tot ferea genele de pe ochi să vadă înainte, că așa-i erau de lungi și dese, de-i veneau pînă în gură şi să împreunau cu barba şi cu mustăţile.

— Bună ziua, moșule!

— Să trăieşti cu bine, voinice! Dar de unde şi pînă unde?

— Mă duc, moșule, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, că am auzit că e un voinic mare și vreau să-mi cerc puterile cu el; nu știi unde l-aş găsi?

— Oh, puiul moșului, în zădar mergi tu pe jos, că nici în trei ani de zile nu vei ajunge la el, dară du-te îndărăpt la curtea zmeului, știi, unde ţi-ai aflat sora şi frații ? Acolo să mergi și să cauţi în fundul grajdului că-i găsi un cal, un cal singur, şi atîta-i este de urît singur, de stă să moară; de urît a slăbit, de numai pielea pe os i-a rămas, că de cînd ai omorît pe stăpînul său, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a mîncat, nici n-a băut, numai tot a rînchezat. Acolo să mergi şi să-l iai, că acela te poartă cît o purtat pe stăpînu-său, ba și mai mult de-i porunci; apoi să vii iar pe la mine, înțelesu-m-ai ?

— Te-am înţeles.

Şi merse Pipăruş Petre îndărăpt, pînă la curţile zmeului, și intră în grajd. Adecă acolo într-un ungheţ, văzu un cal mai mult mort decît viu, de-i puteai număra coastele cale de-o poștă, de-abia să mai putea ținea pe picioare. Cum văzu calul că intră cineva în grajd, începu a fi voios și-a prinde curaj, nu ştia ce să facă bietul cal de bucurie, da cu picioarele în pămînt și vrea să se dezlege de la iesle, dar nu putea, că era legat cu lanţuri.

Pipăruş Petru dezlegă calul şi-l scoase afară și să uită la el. „Cu gloaba asta să merg eu?” își zicea. Sta să nu-și creadă ochilor. Dară calul răsuflă o dată bine și să scutură de-şi dezmorţi oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca într-o temniţă, legat scurt, fără nutreţ şi neadăpat. Pipăruș îl slobozi de păscu oleacă, apoi îl adăpă şi se urcă pe el. Atunci, calul începu a vorbi:

— Cum vreai, domnul meu, să te duc, ca vîntul ori ca gîndul?

— De m-ai putea duce numai ca caii, încă mi-ar părea bine. Așa-i răspunse Pipăruș, văzîndu-l atît de slab.

Și prinse calul a merge, și merse, şi merse tot în galop, pînă la un munte de sticlă. Acolo, nu mai putea de obosit. Dă să se suie pe el la deal, dar nu poate calul merge. Atunci, zise Pipăruș:

— Bag seamă, te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai dus tu pre mine.

Și luă calul după cap ca p-un miel, şi-l sui în vîrful dealului, și acolo huzdup! cu el de pămînt. Şi să ridică calul de jos, şi să făcu cît un munte de mare, și zise lui Pipăruș:

— Place-ţi cum sînt acuma?

— Ba place-i cînilor şi lupilor, fă-te tu cal ca caii! Și să făcu calul ca caii noștri, dar tot năzdrăvan, și zise cătră Pipăruș:

— Cum să te duc acum, stăpîne, ca vîntul ori ca gîndul?

— Ba să mă duci ca gîndul.

Şi începu calul a merge ca gîndul de iute, și într-o clipă erau la moșneagul cel alb ca oaia.

— Bună ziua, moșule!

— Bună să-ţi fie inima, puiul moşului, da ajuns-ai abia?

— Precum mă vezi, moșule.

— Vezi așa; acum cred că-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ţine, aci ai o ceteră¹⁸, un peptene şi-o cute¹⁹. Ține minte, fătul meu — zise moşneagul — vei tot merge, pînă-i ajunge la cîmpul cu dorul, acolo te va lovi un dor de maică, soră, fraţi, prieteni și cunoscuţi încît de nu vei cînta cu cetera asta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor. De acolo vei ajunge în pădurea cu lupii, aceia te-or mînca cu cal cu tot, că sînt mulţi și flămînzi, dar tu aruncă-le peptenele. Scăpînd, vei merge pînă vei ajunge în țara șoarecilor. Acolo vor fi șoareci cîtă frunză și iarbă și vor vrea să te tragă jos de pe cal să te mănînce, atunci aruncă-le cutea jos şi vei fi mîntuit de ei.

După ce-a luat Pipăruș lucrurile acestea trei, a mulțămit bătrînului și s-a pus pe cal, şi s-a tot dus, pînă a ajuns în cîmpul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soru-sa şi de fraţi, dar așa dor, de mai cădea de pe cal, și era cît p-aci să cază de pe cal, ori să se-ntoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră de la vîjul cel bătrîn. Și unde nu scoate cetera, și unde nu începe a trage cu arcușul pe strune, de răsuna cîmpul, şi pe loc îi peri tot dorul.

Apoi merse mai departe, pînă ajunse în pădurea lupilor. Şi era acolo, Doamne! era tot un lup ṣi un copac, şi toţi stau cu gurile căscate, numai să-l prinză şi să-l mănînce. Dar el aruncă peptenele jos, și îndată se făcu un bou gras şi, avînd lupii ce înhăța, lăsară pe Pipăruș să meargă în pace.

Şi merse cît merse, deodată să trezește în țara şoarecilor. Dar nu altminterelea erau șoarecii, ci ca urșii de mari, şi mulţi ca furnicile în furnicar. Aci începu a se înfiora Pipăruş Petru, dar îi veni în minte cutea şi, cum o aruncă jos, cum se făcu între el și șoareci un stan de piatră gros cît un munte, de înalt pînă la nori. Și să duse Pipăruş Petru tot pe lîngă zid, pînă ce ieși din ţara șoarecilor.

Acum nimeri în cîmpul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasă decît alta și toate să îmbiau să le ia. Dar Pipăruş nu luă nici una. Colo departe, zări el un cal păscînd și trase într-acolo. Adecă după ce să apropie, văzu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i păştea printre flori, iar paloșul îi juca în aer pe deasupra lui. Să dă Pipăruş jos de pe cal şi-şi sloboade şi el calul să pască, apoi să gîndi: „Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aş putea prăpădi: numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe cea lume; dar aşa numai un mişel ar face; să mă pun lîngă el să ațipesc şi eu oleacă”.

Şi-şi aruncă și el paloșul în sus, și acela începu a-i juca prin aer ca și al lui Florea-nfloritul, apoi să culcă jos pe flori. Cum era obosit de-atîta amar de cale, adormi ca dus. Dar iată că să trezi Florea-nfloritul și văzu voinicul dormind lîngă el, iar în flori, lîngă calul lui, mai păscînd un cal, și în aer, lîngă paloșul lui, mai jucînd un paloș. „Oare, cine să fie?” își zise el. „Hm! oricine-i, e viteaz și om de omenie: cum dormeam, mă putea face tot bucățele; i-oi da deci pace pînă ce s-a trezi, că te miri cine-i, știu că nu-i Pipăruș Petru de care și zmeii să tem!”

Apoi să puse şi Florea-nfloritul și mai trase un pui de somn, iar cînd să trezi a doua oară, să trezi și Pipăruş Petru cu el deodată.

Cînd să văzură voinicii față-n faţă, nu să puteau mira destul unul de altul: unul mai voinic decît celălalt, care de care mai spătos și mai frumos.

— Ce vînturi te-au adus pe-aici pe la mine, vere? zica Fiorea-nfloritul.

— Am venit să te văd, că ţi-am auzit de nume și nu m-am putut răbda să nu ne cunoaştem.

— Doară nu ești tu Pipăruș Petru, de care şi zmeii tremură?

— Ba ai chiar ghicit; dar tu doară ești Florea-nfloritul?!

— Eu, da, că altul nici că are drept a şedea aici în țara mea; mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici?

— Eu am cap ca toate capurile, dar tu ce cap ai de mă întrebi atîta? De nu-ţi place că ţi-am călcat ţara, ia-te la păruială cu mine, hai la luptă dreaptă, luptă voinicească.

Și să prinseră voinicii la luptă, și să luptară o zi de vară, şi nu fu chip să se învingă, pînă mai căzură de pe picioare de obosiţi. Atunci, zise Pipăruș Petru:

— Hai, frate, să schimbăm lupta în paloșe.

Şi apucară voinicii paloșele, și să vînzoliră, pînă ce în urmă, Florea-nfloritul ciungări oleacă degetul mic al lui Pipăruș Petru. Atunci s-au lăsat de luptă și s-au prins frați de cruce, jurîndu-se pe vîrfurile paloșelor că nu se vor mai lăsa unul de altul nici în bine, nici în rău. Și ajuns-au şi în năcaz și în bine, ca omul care trăieşte în astă săcretă de lume, dar ei unul de altul nu s-au lăsat.

Umblînd ei odată la vitejii, nimeresc la o casă în mijlocul codrului şi intrară înlăuntru. Adecă acolo era o fată la război, ţesea, dar fată frumoasă, era chiar Ileana Cosînzeana, din cosiţă ruja-i cîntă, și cum ţesea, de cîte ori bătea cu brigla²⁰, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate şi-narmate. Mult să mirară voinicii noștri de această vedenie, dar Pipăruş Petru nu mult stătu pe gînduri și începu a să drăgosti cu fata, ştiţi dumneavoastră, a o prinde, a o gogoli, mai a o săruta, cum fac tinerii.

Fata, nu-i vorbă, şă ferea şi nici prea, ca toate fetele, „Ci să cam temea de tată-său; deci, le spuse:

— Dragii mei, băgaţi de seamă, că de vine tata, vă omoară.

— Şi cine-i tata d-tale? o întrebară voinicii.

— Tata e Ciută Nevăzută și încă nici un om nu i-a ieşit în cale, pe care să nu-l omoare.

— Ei bine, dragă, dar ce nărav are cînd vine acasă?

— El — răspunse fata — are nărav că, cum intră în casă, mai întîi să bagă după cuptor şi de-acolo ia o ulcică cu leacuri şi toată o bea, iar de leacurile acelea atîta să întărește, de-ar bate și zece ca voi.

— Aşa? zice Pipăruş Petru — atunci adă încoace leacurile să le bem noi.

Şi le dădu Ileana leacurile, iar voinicii le băură şi din ce erau tari, mai tari să făcură. Dar chiar atunci sosi şi Ciută Nevăzută acasă și s-a repezit după cuptor, la leacuri; dar acelea erau lecuite!

Văzîndu-se astfel înșelat, într-atîta s-a turburat, de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amîndoi voinicii, și, de n-ar fi apucat să bea ei leacurile, nu era bine de ei; dar așa, îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniţă nu s-a ales din el. Apoi Pipăruș Petru să căsători cu Ileana Cosînzeana, şi să încărcară de averi şi plecară de-acolo. Dar, pe lîngă toată prietenia ce era între Pipăruş Petru și Florea-nfloritul, cest din urmă nu să uita cu ochi buni la Pipăruș, văzîndu-l cu nevastă, iar el nu. Dar Pipăruş pricepu gîndurile lui Florea-nfloritul, de aceea îi zise:

— Frate, să lăsăm nevasta acasă găzdoaie și să mergem să-ți aflăm şi ţie una.

— Bine-ar fi — zise Florea-nfloritul — dar oare, unde vom da de una?

— Nu fi îngrijorat, frate — zise Pipăruș — mergem în lumea noastră și, de nu s-o fi măritat soru-mea, numai bună ar fi de tine.

— Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul.

Și lăsară pe Ileana Cosînzeana singură acasă şi ei să luară la drum, și du-te, du-te, pînă ce ajunseră într-o pădure; nici unul nu mai fusese în pădurea aceea. Mergînd ei prin pădure, văzură o casă.

— Hai să vedem cine e în casă, zise Pipăruș:

— Hai, dacă chiar vrei, zise Florea-nfloritul.

Şi intrară înlăuntru. Acolo aflară numai o babă bătrînă, stînd cu picioarele la foc.

— Bună vremea, mătușă.

— Să trăiţi cu bine, dragii mătuşei, haideţi, şedeţi oleacă şi vă hodiniţi, pînă vă aduce mătușa ceva de mîncare, iată mă urc în pod să vă aduc slănină, dragii mătușii.

Feciorii şezură pe-o laviţă, iar baba să urcă în pod, cu numele să le aducă slănină. Dar cum ieși baba din odaie, veni un șoarece la feciori şi le zise:

— Nu staţi, dragii mei, că nu-i de-a sta: mergeţi că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de mîncare, ci să-și ascută dinţii, să vă poată mînca; că are în pod o piatră mare de moară de care-şi tocește dinţii, n-o auziţi?

— Ei, şi cine-i baba asta?

— Hm — zise șoarecele — asta-i Muma Pădurii, a fost drăguţa lui Ciută Nevăzută și, de cînd l-aţi omorît, tot descîntă să-i cădeţi în brînci²¹; acuma, de nu fugiţi, nu mai scăpaţi din colții ei.

— Dacă-i așa, hai la drum, ziseră voinicii.

Și se luară feciorii mei la drum, nu mergeau ci rumoiau²² locul, de gîndea-i că-i alungă cineva dindărăt, bag seamă și ei, cu toate că erau viteji, ştiau de frică.

După ce-și ascuţi baba dinţii să coborî jos şi intră în casă; dar feciorii, ca-n palmă. Şi să cătrăni şi să-nfioră, de gîndeai că toată țîră²³ să face. Atunci, dă cu ochii de şoarece.

— Aha! numai tu, mișelule, le-ai spus să să ducă.

— Numai eu, de nu te-ai supăra — răspunse șoarecele glumind, ian hai de mă prinde şi-ţi răzbună!

Şi să puse baba a fugi după șoarece; el să sui pe cuptor, ea îşi strică cuptorul; să sui pe un părete, ea îl strică și păretele, el să sui pe alt părete, ea strică şi acel părete, şi tot așa strică cîte un părete, umblînd după şoarece, pînă ce-și strică toată casa, și tot nu putu prinde șoarecele, că vedeţi dumneavoastră, şoarecele, șoarece şi pace, nu stă să-l prindă chiar o babă, să fie aceea chiar Muma Pădurii.

Dar pînă umblă ea după șoarece, feciorii își păziră drumul și, cînd plecă baba după ei, ei erau hăt departe. Să pune deci baba să fugă, du-te, du-te, pînă ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa Marţolii²⁴; care era mătușa lui Florea-nfloritul.

— Bună vremea, mătușă!

— Să trăiţi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vînt te poartă pe la mine? Cine-i voinicul ăsta cu care vii?

— O, mătușă — zise Florea-nfloritul — am plecat cu ortacul²⁵ acesta, care să cheamă Pipăruş Petru, am pornit să merg la soru-sa în peţite, dar ne urmărește Muma Pădurii, căci am omorît pe Ciută Nevăzută, pe ibovnicul ei, și acum ne pare bine că am nimerit la d-ta, doară ne vei scăpa de colții ei.

— Nu vă temeţi deloc, dragii mătușei, haideţi numai în casă şi vă hodiniţi.

Și ieşi Marţolea afară să aștepte pe Muma Pădurii, și cum ajunse aceasta, cum să încăierară; apoi să fi văzut bătaie de babe; să încinse între ele o luptă, dar luptă ca de doi lupi turbaţi, iar nu ca de două babe de cînd bucii²⁶, și să mîncară în dinţi, și-și smulseră părul, de gîndeai că sînt două zmeoaice. Iar feciorii, cînd văzură că sînt mai înfierbîntate, de erau oarbe de mînie, porniră încetinel, iar după ce să depărtară, merseră mai tare, să nu le mai vază. Care a fost mai tare? Care pe care a învins? Nu pot să vă spun, că nu știu; ştiu însă că voinicii au mers aţă acasă la mama lui Pipăruș Petru. Şapte ani nu fusese Pipăruș Petru acasă, şapte ani nu-l văzură fraţii, şi sora, şi neamurile, şi sătenii, și totuşi îl cunoscu care, cum îl văzu.

Florica, sora lui Pipăruş Petru, nu era încă măritată, să ținuse de vorba ce i-o dăduse frate-său la plecare.

Și era mîndră Florica, mîndră ca o scînteuţă de cîmp, și cum o văzu Florea-nfloritul, zise cătră frate-său de cruce:

— Asta ţi-e sora, frate?

— Asta.

— Dacă ţi-e asta sora, şi dacă vrea eu chiar azi mă cunun cu ea.

Şi Florica a vrut, fraţii și mă-sa încă n-au zis ba, apoi au tras o nuntă românească care-a ţinut două săptămîni, şi după ce s-a gătit nunta, și-a luat Florea-nfloritul nevasta şi s-a cam mai dus cu ea și cu Pipăruș Petru în ţara lui, unde aștepta Ileana Cosînzeana, nevasta lui Pipăruș.

Cind s-au văzut aceste două cumnate laolaltă, mult s-au bucurat, iar bărbaţii lor să bucurară şi ei de bucuria lor, iar florile din cîmpul înflorit să bucurau şi ele împreună cu cele două părechi vesele. Dar și eu mă bucur că v-am putut spune povestea pînă-n capăt.

---

1. a mânea — a petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste noapte. ↩︎
2. a însâmbra — a lua pe cineva de tovarăș; a se asocia cu cineva în vederea unui scop, a unei afaceri comune etc ↩︎
3. săcret — Despre locuri, case: neumblat, nelocuit, pustiu; afurisit, blestemat. ↩︎
4. ojină — moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit, cam pe la ora cinci; gustare care se ia în acest moment al zilei. ↩︎
5. modru — chip, fel, mijloc, mod, posibilitate, putință. ↩︎
6. grofoaică — soţie de grof, boieroaică. ↩︎
7. a dăuli — a jeli, a plânge, a boci pe cineva. ↩︎
8. a sodomi — a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) distruge. ↩︎
9. bănat — stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. ↩︎
10. batăr — cel puțin, barem. ↩︎
11. ferie — măsură de capacitate (pentru băuturi spirtoase) de conținutul unei vedre (circa 10 litri). ↩︎
12. făgaș — urmă adâncă (și îngustă) săpată în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul. ↩︎
13. blagă — avere, bogăție. ↩︎
14. pogan — straşnic, grozav, puternic, vânjos. ↩︎
15. cătur — arbore tânăr. ↩︎
16. a dezbăiera — a(-și) dezlega, a(-și) desface, a(-și) deznoda băierile (baieră — curea, sfoară, ață etc. cusută sau prinsă de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc.). ↩︎
17. vâj — om bătrân, moșneag. ↩︎
18. ceteră — scripcă, vioară, violină. ↩︎
19. cute — piatră de gresie pentru ascuțit uneltele tăioase (mai ales coasa) ↩︎
20. briglă — element mobil al războiului de țesut, care susține spata; vatală ↩︎
21. brâncă — fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ↩︎
22. a râmoia — a râma, a scurma, a roade. ↩︎
23. țâră — bucată ruptă (de undeva), fărâmă. ↩︎
24. marțole, marțolea — marți seara; în superstiții, numele unei ființe imaginare răufăcătoare, care ar umbla în noaptea de marți spre miercuri pe la casele oamenilor pentru a pedepsi pe femeile pe care le găsește lucrând. ↩︎
25. ortac — tovarăș (de drum, de muncă etc.). ↩︎
26. buc — fag bătrân; (A fi) de când bucii = (a fi) foarte bătrân. ↩︎