A fost ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. A fost odată o muiere văduvă, îi murise adecă bărbatul şi ea rămase cu trei copii: doi feciori şi-o fetiţă. Şi nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat şi mîie¹ pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic; avea o moşioară bună, avea boi şi plug de putea ara ea de ea, fără de a să mai însîmbra² cu alţii, şi mai avea ea cîte ceva, ştii, cum au muierile care rămîn după oamenii harnici. Destul că era pe timpul aratului, toată lumea ara şi sămăna; deci, să pun şi feciorii ei într-o zi să meargă la plug, să are un loc într-o poiană, bunăoară. Pleacă deci feciorii într-o dimineaţă, la plug, dar nu-şi iau merinde, că n-aveau coptură, ci spun mamei lor să le trimită de amiază acolo.

— Bine, dragii mamei — zise văduva — dar cine să vă aducă vouă de amiazi, că eu nu pot merge, vedeţi voi bine că sînt beteagă, iar sora voastră nu ştie unde-i locul nostru din poiană, ea n-a fost niciodată acolo, şi, de nu alta, s-a prăpădi prin acea săcretă³ de pădure, ori a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atîta o mai vedem!

— Nu te teme, mamă — zic feciorii — nu te teme; vom trage noi o brazdă cu plugul decum ieşim din sat şi pînă la loc, de nu poate greşi, numai tot pe brazdă să vină.

Să duseră deci feciorii şi să apucară de lucru, şi arară pînă la amiazi, dar nici pomană să le vină sora cu ceva de gustare; şi sloboziră boii la păşune, şi după ce să săturară boii, iară îi înjugară şi arară pînă la ojină⁴. Atunci nu mai puteau feciorii de foame. Să hotărîră deci să meargă acasă. Nu ştiau ei de ce s-a putut întîmpla: rătăcit-a soru-sa prin pădure? N-a trimes-o mumă-sa? Ori ce poate să să fie, de-i lasă o zi de primăvară fără mîncare?

Cum ajung în curte, întreabă pe muma lor:

— Ei, bine, mamă, dar cum de n-ai trimes pe sora noastră cu gustarea, de ne laşi să venim în sat de pe la ojină?

Auzind biata lor mamă vorbele acestea, căzu ca lovită de trăsnet, căci ea trimisese pe fată cu gustarea, deci ştia că alt modru⁵ nu poate să fie decît că s-a rătăcit prin acea săcretă de pădure, cine ştie unde! După ce-şi mai veni în fire, le spuse copiilor, tot plîngînd:

— Spusu-v-am să nu mergeţi, la plug, dacă n-am avut ce vă pune merinde? N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? Iat’ că s-au împlinit vorbele mele: mai bine era de minţam! Vai de mine şi de mine, copila mea, sufletul meu, nădejdea mea! A dat zmeul de ea, nu-i alt modru, ori că au mîncat-o lupii!

Auzind feciorii plînsul şi văietarea mamei lor, să puseră pe gînduri, ce-ar fi de făcut? Să sfătuiesc, să gîndesc, dau în dreapta, întreabă-n stînga… sora nu-i, ca-n palmă ! Deci, zice feciorul cel mai mare:

— Mamă, nu mai plînge, bun e Dumnezeu şi eu gîndesc că trebuie să aflu pe soru-mea; plec mîne dimineaţă, plec mamă, ba nici nu stau pînă dimineaţă, cum iese luna plec şi fără ea nu mă mai vezi: mă tot duc pînă dau de ea, ori vie, ori moartă, şi ţi-o aduc acasă, ori că-mi pun capul.

Auzind biata mamă vorbele acestea hotărîte, să mîhni şi mai tare; presimţea oareşicumva că într-un ceas rău pleacă feciorul de acasă; deci, să încercă a-l îndupleca să rămînă acasă, începu să plîngă că doară l-ar putea opri, dar toate fură în zadar, feciorul şi-a fost pus caru-n pietrii să nu să oprească pînă nu va da de soru-sa. Pleacă deci la drum, iar mumă-sa rămîne plîngînd, numai cu copilul cel mai mic acasă. Şi plîngea şi să văieta cît o lua gura. Şi cum să nu plîngă biata muiere; numai ieri dimineaţă, nu mai departe decît ieri dimineaţă, avea trei copii; acum numai de are unu; fata-i pierdută, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru să se mai întoarcă. Nu-i trebuia bietei muieri mîncare, nu băutură, nu hodină, nici lucru, ci tot ieşea pînă afară la poartă, plîngînd şi frîngîndu-şi mîinile, şi iar intra înlăuntru în casă, sta să moară de urît, fără copiii ei, afară n-afla pe nimeni cine să o mîngăie. Cît era ziulica de mare tot plîngea; de era în casă, era tot cu ochii la fereastră, doară îşi zăreşte fata ori feciorul cel mai mare; dacă ieşea afară, în curte, în drum întreba pe toţi călătorii:

— Nu mi-aţi văzut fata? nici feciorul?

Dar nime nu ştia spune ceva despre ei, de la plecarea lor. În sat să lăţise faima că zmeul a furat pe fata văduvei, că feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute şi nu s-a mai reîntors.

Aşa şi era. Feciorul cel mai mare să duse să îşi afle pe soru-sa. El s-a tot dus pînă în pădure, acolo a dat de-o brazdă proaspătă şi s-a dus tot pe ea pînă a nimerit la nişte curţi, la curţile zmeului. Şi erau întărite curţile zmeului, ca la zmei, tot cu stînci de bolovani, dar el nu să înfrica deloc, ci sui treptele celea de piatră, gîndindu-şi: „Ce-a fi aceea va fi cu mine, dar eu întru, de nimeresc la soru-mea, bine, de nu, chiar la zmeul să fie, tot cu-o moarte-s dator, dar necăutate nu las aceste curţi“.

Aşa şi făcu. Intră înlăuntru. Adecă acolo, pe cine află? pe soru-sa gătită, Doamne, ca o grofoaie⁶ şi făcînd demîncare.

— Bună ziua, soră!

— Să-ţi deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns aici?

— Eu? cum mă vezi; dar tu cum ai ajuns?

— Oh, frate dragă, bine zicea mama să nu mergeţi voi la plug fără merinde, că iată, m-a trimes la voi cu demîncare şi eu am venit tot pe brazdă, gîndind că dau de voi, cînd colo, nimerii unde mă vezi. Acum ce va fi cu tine, că îndată vine zmeul şi poate că te omoară, de nu ne-a omorî încă pe amîndoi? Mai bine rămîneai acasă, că de scăpat tot nu mă poţi scăpa, iar de te omoară zmeul, biata mama o să să prăpădească de supărare.

Atunci numai văzură că să deschid uşile şi un buzdugan intră în casă, să învîrte de trei ori deasupra mesei şi să anină într-un cui în părete.

— Ce e aceasta, soră? întreabă fratele.

— O, frate, acesta e semnul zmeului, cînd vine buzduganul, e semn să pun mîncările pe masă, că îndată-i aci. Dar oare, unde să te ascund dinaintea zmeului? ian hai şi te bagă colea, sub covată.

De-abia avu biata soră atîta timp cît să pună covata pe frate-său, şi zmeul fu aci:

— Tu, mîndruţo, parcă-mi miroasă a om pe-aci, cine-i aci?

Biata fată dă să mintă că mîncările miroasă, ba una, ba alta, dar zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o făcu să spună cine a venit şi că e sub covată.

— Aşa? zise zmeul. Atunci de ce să teme de mine? Hai, cumnate, afară, să te omenesc dacă venişi la casa mea!

Şi scoase pe fecior afară şi-l puse la masă, şi porunci fetei:

— Mie să-mi pui nouă coaste de porc şi frate-tău două, mie nouă cupe de vin şi frate-tău două, şi, măi cumnate, la noi e datina că: cine gată mai iute de mincat, să arunce ciolanele în capul cărui întîrzie; acum, hai la mîncare! Şi să pun la mîncare, pînă mînca feciorul oleacă de carne de pe o coastă, zmeul mînca toată porţia şi prinde a arunca ciolanele în capul feciorului. Văzînd zmeul că feciorul nu să apără, că să teme şi tremură, îi zise:

— Hai, cumnate, afară la largul, să văd mai bine ce cumnat am, dar să-mi spui pe unde vrei să mergi, pe horn ca mîţele, ori pe uşă ca cîinii?

— Eu mă duc pe uşă ca oamenii, zise feciorul.

Şi iese pe uşă, dar zmeul ieşise pe horn ca mîţele şi să repezi asupra lui şi-i taie capul. Apoi scoase inima şi i-o puse într-un blid, şi trupul i-l îngroapă sub un gard.

Văzînd biata văduvă că trece o zi, trec două, şi trei, şi nu-i mai nimereşte nici fata, nici feciorul, era să se arunce în fîntînă de supărare, dar iarăşi îşi întăreşte firea.

Dar pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dorul frate-său şi a soru-sei. Deci, într-o dimineaţă, zice:

— Mamă, ce-a fi cu mine aceea să fie, dar eu n-am pace pînă nu dau de soru-mea şi de frate-meu. De aceea nu te supăra, că eu trebuie să merg pînă unde voi da de ei.

Acum, biata mamă iar începe a plînge şi a să dăoli⁷:

— Dar nu merge, cui mă laşi? Ştiu că nici tu nu te vei întoarce, fie-ţi milă de bătrîneţele mele şi stai bareti tu aci, dacă de ei n-avui parte.

Dar feciorul era neastîmpărat de dorul frate-său şi al soru-sei şi deci trebui să plece. Şi se duse, şi nimeri nici mai bine, nici mai rău, de cum o nimerise frate-său cel mai mare.

Acum, biata văduvă nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici o mîngîiere, nici un ajutor, rămăsese singură ca cucul. Multă vreme o fi tot plîns biata de ea, multe nopţi le-o fi petrecut fără somn şi zile fără mîncare, dar la urma urmelor îi întări Dumnezeu inima şi începu a-şi veni în fire. „Să mă sodomesc⁸, e păcat de moarte, trebuie să trăiesc şi năcăjită, cum am trăit în bine pînă aveam bărbat şi copii“, îşi zise văduva, şi prinse a mai lucra cîte ceva şi a mînca, să nu să omoare cu foamea pînă mai are zile.

Într-o dimineaţă, cum mătura prin casă zicînd rugăciunile, iată, vede un bob de piper jos, şi să pleacă de-l ridică şi-l pune pe masă. Dar bobul se durdulică de pe masă şi iară cade jos. Ea, ca muiere strîngătoare, nu lasă să să prăpădească nici un fir de piper, deci să pleacă şi, ridicîndu-l, îl bagă în sîn. Firul cel de piper nu stă în sîn; cum? cum nu? destul că şi din sîn iese şi cade chiar înaintea ei. Ea iară să pleacă şi-l ridică de jos, şi-l bagă în gură, şi zicînd ceva îl scapă pe grumazi la vale. Din minuta aceea, văduva prinde grea şi la nouă luni face un drag de fecior, de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la el.

Ea chemă pe preotul satului, îl boteză şi-i puse numele Pipăruş Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. Şi creştea copilul, dar creştea ca din apă. Cînd era de-o lună, era cît alţii de-un an, cînd era de două luni, era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţă şi-a vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: „Ce mai fecior, pagubă că nu-i trăiesc fraţii, că ei trei ar bate un sat întreg cînd s-ar mînia bine”. Aşa azi, aşa mîine, aşa ziceau oamenii în toate zilele. Cînd era Pipăruş Petru de trei ani, era cel mai frumos şi mai voinic fecior din tot satul.

Într-o zi, întrebă pe mumă-sa:

— Mamă, mai avut-am eu fraţi?

Dar ea, temîndu-se să nu meargă şi el ca fraţii lui şi să nu să mai reîntoarcă, îi zise:

— Nu, fătul meu, n-ai avut nici un frate.

— Nu ? Atunci fii bună şi-mi dă o dată ţîţă, dar pe sub pragul casei. Şi ridică Pipăruş pragul casei cu degetul cel mic, iar mumă-sa să plecă să-şi lăpteze pe fiu-său. Atunci Pipăruş lăsă puţin pragul în jos de o cam strîngea pe mumă-sa, şi-o întrebă:

— Mamă, mai avut-am eu fraţi?

Ea, văzînd că nu-i alt modru, îi spuse:

— Da, ai avut doi fraţi şi-o soră, pe soru-ta a furat-o zmeul iar fraţii s-au dus s-o caute, şi de atunci nu i-am mai văzut.

Atunci iar ridică pragul şi zise mame-si:

— Acum scoală-te şi-mi fă o azimă de grîu curat, frămîntată cu lapte numai din ţîţele tale, că eu am semne că trebuie să dau de ei şi să-i aduc.

Auzind vorbele acestea, biata mamă iară începe a plînge şi a să văieta.

— Dar cum te lasă inima să mă laşi acum la bătrîneţe, slabă, beteagă, singură? N-am dus şi nu duc destul bănat⁹ după cei trei, acum te mai prăpădeşti şi tu prin cea săcretă de lume, de nu alta, va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi? Rămîi, dragul mamii aci, nu te mai duce nicăiri: rămîi şi te însoară, batăr¹⁰ de tine să am parte.

Ei, dar Pipăruş Petru era voinic, lui îi trebuia vitejii, deci nu scapă mumă-sa de gura lui pînă ce nu-i făcu o azimă de făină de grîu curat, frămîntată numai cu lapte din ţîţele ei şi cu lacrămi din ochii ei. După ce i-a copt-o ca rufa, Pipăruş şi-o puse în traistă şi zise:

— Rămîi sănătoasă, mamă, nu te supăra deloc, că nici trei zile nu vor trece şi eu trebuie să fiu înapoi, ori cu veste bună, ori rea, dar mai cred că cu bună.

Şi se luă Pipăruş Petru la drum, du-te, du-te, pînă dă în pădure, şi acolo nimereşte o brazdă mai astupată. „Hai să merg pe ea“, îşi zise Pipăruş, şi se duse tot pe ea pînă ajunse la curţile zmeului. Şi acolo intră înlăuntru. O fată frumoasă… — Doamne! şi îmbrăcată ca o împărăteasă, era singură şi făcea demîncare.

— Bună ziua, soră!

— Să trăieşti cu bine; dar ce-mi zici soră?

— Îţi zic soră fiindcă-ţi sînt frate: de nu crezi, ian hai de mănîncă din azima asta.

Şi scoase Pipăruş Petru azima din traistă şi-i dete fetei să mănînce. Dar cum îmbucă, o dată zise:

— Asta-i cu lapte din ţîţele mamei mele, acum cred că-mi eşti frate, dar nu pricep cum? că tu eşti fecior holtei, iar eu cînd am ajuns în robia zmeului, numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a şi omorît, iar de atunci nu sînt mai mult de cinci ani, deci nu pricep, dacă-mi eşti frate, cînd te-ai putut naşte; că doar nu eşti numai de patru-cinci ani!? Tu trebuie să fii baremi de douăzeci de ani!

— Nu-s soră, ci numai de trei ani şi mai ceva, dar aşa-mi e felul. Să-mi spui acum, soră, ce semne face zmeul cînd vine?

— Vai, frate, bine ar fi să mergi de aci, pînă nu vine semnul lui, că după semn şi el îndată soseşte. Că are un buzdugan, frate, un buzdugan de fier, mare cît o bute de cincizeci de ferii¹¹, şi-l aruncă cale de două ceasuri de departe, şi drept în uşă nimereşte cu el; uşa atunci să deschide şi buzduganul să pune singur în cuiul cela din părete. Dar du-te, frate, nu sta, că acum e vremea să vină şi, de te află aci, te omoară şi pe tine ca şi pe cei doi.

— Lasă-l să vie, soră, să văd şi eu cum sînt zmeii, că şi aşa, pînă acum n-am văzut nici unul.

Atunci aud buzduganul trosnind în uşă; uşa să deschide şi dă să să pună în cui. Dar Pipăruş nu-i dă răgaz, îl luă de toartă şi zvîrr! îndărăt cu el, dincătrău a venit. Şi cu aşa putere a aruncat cu el, de chiar pe lîngă zmeu a trecut, şi s-a tot dus cale de trei zile şi s-a împlîntat într-un munte de piatră. Nouă zile a trebuit să scobească zmeul pe lîngă buzdugan pînă şi l-a putut scoate din munte şi-a venit apoi cu el pe umăr necăjit. Cînd ajunse acasă, zise din curte încă:

— Cine-şi bate joc de buzduganul meu, Florea înfloritul, ori Pipăruş Petru, viteazul de cumnatu-meu ?

— Eu sînt, cumnate, eu, Pipăruş Petrea, dar de unde mă cunoşti ?

— Eu? nu mă mai întreba, doară o săptămînă m-a tot scuturat frigurile cînd te-a născut mumă-ta. Dar bine c-ai venit la casa mea, hai să trăim puţin şi bine. Adu, drăguţă, mîncarea pe masă, mie nouă coaste de porc fripte şi frăţîne-tău două, mie nouă cupe de vin şi lui două, să ne punem la ospăţ…

— Adecă… să fie vorbă întoarsă, zmeule, zise Pipăruş. Adă-mi soră, mie nouă coaste de porc şi nouă cupe de vin, iar zmeului adu-i două coaste şi două cupe de vin, dar să ai de grijă, zmeule, care cum gătăm de mîncat carnea de pe os, osul îl aruncăm în capul celui ce n-a gătat încă, că parcă pe aci aşa e obiceiul.

— Cam aşa a fost — zise zmeul — dar de vrei, putem strica obiceiul.

— Ba nu vreau să stric obiceiul ţărei, zise Pipăruş. Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei, las’ cum a mai fost şi hai la masă!

Şi să puseră la masă, şi cum apuca Pipăruş o coastă în mînă, o bagă în gură şi despoia carnea de pe ea, iar cu oasele pleosc! la zmeu în frunte. Zmeul să cam năcăji, dar ce să facă? Trebuia să rabde, că şi-a dat de om. Şi Pipăruş ia altă coastă, apoi alta, şi alta, pînă mîncă carnea de pe toate nouă coastele, iar oasele le da de capul zmeului, de toate să zdrobeau. Cînd gătă Pipăruş coasta cea din urmă şi de băut cea din urmă cupă de vin, atunci gătă şi zmeul de mîncat cea dintii coastă şi dă să arunce cu oasele în capul lui Pipăruş. Dar acesta nu-i dă răgaz, să repede la zmeu şi pleosc! cu o palmă peste obrazul cel gras al zmeului, de-i mută o falcă din loc, apoi se încăierară la luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să să omoare unul pe altul. De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneală, că ostenit era şi de cale şi nu putuse nici să să sature baremi cumsecade, omeneşte, că Pipăruş nu-i dăduse răgaz. Deci ostenit cum era, zise bietul zmeu:

— Lasă-mă în pace că-ţi înviu pe cei doi fraţi.

— Hai de mi-i învie, zise Pipăruş.

Şi merse zmeul şi-i dezgropă, şi le puse inimile la loc, şi-i stropi cu apă vie, şi să sculară mai frumoşi de cum au fost.

— Vai, că greu adormii, zise unul.

— Doar aşa şi eu, zise celălalt.

— Dormit, dormit! zise zmeul — că de nu venea fratele vostru, ăsta mai mic să vă trezească, mai dormeaţi voi un somn lung!

— Dar nu sta de sfaturi — zise Pipăruş — hai să ne luptăm, că de aci eu nu merg pînă ce nu rămîne unul mort, ori eu, ori tu, că aşa e firea mea.

Şi să puseră a se bate în săbii, şi se tăiară de curgea sîngele vale. Atunci să repezi Pipăruş o dată şi bine voiniceşte, şi-i tăie zmeului capul, apoi tot îl dumică bucăjele ca de tocană, şi făcu trei grămezi de carne din el.

Apoi zise cătră fraţi:

— Fraţilor, hai să ne ospătăm oleacă, că apoi mergem cătră casă, că mama ştiu că nu mai poate de dorul nostru, o fi gîndind că ne-am prăpădit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul.

Şi să ospătară feciorii mei, soru-sa le făcu demîncare, şi ei aduseră vin din cel bun, şi băură şi să desfătară pînă ce începu a prinde beţia pe Pipăruş. Atunci să gătară de cale, încărcară carele de bunătăţi, că doară acolo erau de unde, şi plecară.

Mergînd ei aşa cătră casă, dau de o fîntînă în cală şi boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete.

— Adăpaţi boii — zise Pipăruş cătră fraţi — că eu mă dau oleacă lîngă stejarul acest umbros să mă hodinesc, că aşa-s de obosit. Şi cu vorbele acestea, să apropie de un stejar mare şi să răzimă de el, aşa stînd în picioare; şi cum să răzimă, cum adormi ca mort. După ce fraţii lui adăpară boii şi-i înjugară din nou ca să purceadă mai departe, merse soru-sa la Pipăruş să-l trezească, dar pace de a-l mai putea trezi. Atunci, zise fratele cel mai mare:

— Mă, dragii mei, oare facem noi bine că ducem pe străinul acesta cu noi? Bine că el zice că ne e frate, dar poate-să una ca aceea? Bine ştiţi voi că numai trei am fost la părinţi; bine ştiţi că mai întîi te-ai pierdut tu, soră, de acasă, apoi eu şi în urmă tu frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi avut după înstrăinarea noastră, ar fi iată aşa, un băietan, dar el e de mare ca şi noi şi de tare?… Oh, mai tare chiar decît Ucigă-l toaca. Poate că-i vrun strigoi, ori doară chiar zmeu, că văzurăţi cum omorî pe zmeul ca pe un pui de găină!? Eu gîndesc că n-ar fi bine să mai mergem cu dînsul pe o cale.

— Să nu mai mergem — zice celălalt frate — să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul.

— Aşa e — zise cel mai mare din fraţi — dar dacă să trezeşte, tot ne ajunge; nu vedeţi ce ogaşe¹² adinci taie carăle astea cu povară? Tot pe ele vine pînă ce ne ajunge şi face din noi tot tocană, ca şi din zmeul acela, iar cu sora fuge cine ştie unde, de nu mai aude mama de ea, nici de noi. Dacă, de veţi voi, eu ştiu ce-ar fi de făcut: haideţi să luăm lanţurile de la cară şi, cum doarme răzimat de stejar, să-l legăm de el bine cu lanţurile; atunci ştiu că nu va mai veni să se laude că el a scăpat pe sora de la curţile zmeului, ba să zică că şi pre noi chiar din morţi ne-a înviat.

— Să-l legăm — zise fratele cel mai mic — să-l legăm, că pe cară avem destulă blagă¹³, nu mai avem lipsă de el! Şi-l legară de stejar cu lanţurile, şi-l legară pogan¹⁴, de-i auzeai oasele pîrîindu-i, şi el tot nu să trezi, dormea ca mort de ostenit şi beat ce era.

Soru-sa bucuros l-ar fi deşteptat, dar nu putea; apoi, să facă împotriva celor doi fraţi, încă nu putea. Deci, să uită lăcrămînd cum leagă pe binefăcătorul ei şi-şi zicea: „Doamne, scapă-l”.

După ce-l legară de stejar, îşi făcură cruce, ziseră un „Doamne-ajută“ şi începură a plesni boii mînîndu-i: „Cea Surilă! ho, Bourean, ho!“

Soru-sa să gîndea singură, mergînd îndărăptul carelor: „Cum mai cutează făţarnicii aceştia a-şi face cruce şi a zice „Doamne-ajută”, după ce numai acum săvîrşiră o faptă din cele mai mişele?” Dar iarăşi zise: „Bag samă, şi hoţul, cînd merge la furat, zice „Doamne-ajută“, necum ăştia care cred că un lucru bun au săvîrşit!”

Şi ajunseră acasă. Mama lor îi cunoscu şi vărsă lacrămi de bucurie la vederea lor, dar îi întrebă:

— Pipăruş Petru n-a dat de voi? Frăţiorul vostru cel mai tînăr?

— Nu, mamă răspund feciorii — n-am văzut nici un fel de Pipăruş. Iată, pe sora noastră a fost prins-o zmeul să o ia de nevastă, şi de atunci pînă acum ne tot luptarăm amîndoi cu el pentru sora noastră, dar nici un fel de Pipăruş n-a venit să ne ajute. De-abia am putut omorî zmeul ca să-ţi aducem fata. Acum, bucură-te impreună cu noi, că iată şi comori am adus de la zmeul; uită pe Pipăruş, că de-ar fi vreun viteaz ca noi, trebuie să vină cît de tîrziu.

Şi să puseră, frate, pe ospăţ, aduseră carne, şi vin, şi lăutari, şi adunară tot satul să se bucure şi să să mire de vitejia lor, că au omorît pe zmeul şi i-au luat comorile celea scumpe.

Într-un tîrziu, se pomeneşte şi Pipăruş Petru şi dă să se scoale, dar să simte legat de stejar cu lanţuri preste pept şi preste mijloc, preste grumazi şi preste picioare.

— M! hm! dulcii mei fraţi — zise el — dar bine mai ştiţi voi răsplăti bunătatea ce v-o făcui ! Bine a zis cine a zis: „Fă bine şi aşteaptă răul!” Dar lăsaţi, că v-o fac eu de nici dracul nu vi-o mai desface!

Şi numai o dată să umflă, şi lanţurile cad rupte zală de zală, de gîndeai c-ar fi numai de buciniş. „Acum, să mai dorm una pe pajişte — îşi zise Pipăruş — că am eu vreme să ajung acasă; cu cît aş merge mai iute, cu atît ar fi bucuria fraţilor mai scurtă.” Să puse deci să să odihnească, dar nu mai vrea somnul să să apropie de el, că nu-i putea ieşi din cap nemulţumirea fraţilor săi. Începu a să gîndi la toate minutele de cînd a plecat de-acasă. „Măi — îşi zise — adecă zmeul nu ştia, de bună samă, că cine i-a zvîrlit buzduganul îndărăpt: eu, ori Florea-nfloritul. Trebuie că viteaz om e Florea acela; cum aş vrea să-l cunosc acuşi. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Florea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce.”

S-a luat dară să plece, dar uitîndu-se la stejarul cel mare, de care-l legaseră fraţii, îşi zice : „Biata mamă, nici lemne de foc n-o fi avînd, că harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur¹⁵ batăr.”

Şi merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt ca pe un morcov, îl luă pe umăr, cum iai o greblă bunăoară, şi hai cu el spre sat.

Cînd era ospăţul mai pogan, cînd jucau şi beau pe întrecute în ocol, că în casă nu mai încăpeau, atunci nimeri şi Pipăruş cu stejarul pe umăr. Tot satul îl cunoscu, că doară numai de cîteva zile plecase de acasă, dar fraţii lui nu ştiau ce să facă, unde să se ascundă, văzîndu-l cum vine cătră ei, şi îşi gîndiră că acum are să-i omoare.

— Bun ospăţul la d-voastră, zice Pipăruş intrînd cu stejarul cel mare pe umăr.

— Bună să-ţi fie inima, ziseră sătenii, pre cînd fraţii lui o luară la sănătoasa.

— Oho! strigă Pipăruş, încătrău cinstiţilor ? Ian staţi oleacă de vorbă cu mine, că avem o ţîr de răfuială!! Frumos fu aceea de la voi să mă lăsaţi dormind în pădure, şi încă legat cu lanţuri ca p-un hoţ? Asta-i mulţămită fiindcă v-am aflat, am bătut pe zmeul care vă omorîse, pînă v-a înviat, l-am omorît pe el să scap satul nostru de urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul cătră casă, eu, fratele vostru, aşa răsplată am fost vrednic să aflu de la voi?

Atunci fraţii începură a plînge şi a să ruga de iertare, zicînd că numai au glumit, că bine ştiau ei că el atîta-i de tare, de cu stejar cu tot poate veni acasă. Să mai rugă şi mumă-sa, şi soru-sa, şi tot satu să-i ierte, iar el, fiind om cu inimă bună, i-a iertat şi s-a pus şi el la ospăţ.

Cînd a fost a doua zi dimineaţa, după ce s-au sculat toţi voioşi şi sănătoşi, Pipăruş Petru să gătă de cale.

— Dar unde vreai să mergi iară, Petre, puiul mamei? Îl întrebă mamă-sa.

— Mă duc, mamă, mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce să fie soţ sorei mele, că am auzit că e un voinic de om, şi-ar fi păcat să nu ne cunoaştem.

— Da nu merge, stai acasă, aveţi voi destulă avere, însuraţi-vă, dragii mamei, iar pe soru-ta vom mărita-o noi după cineva, că doar sînt destui feciori zdraveni în sat, ce să mai baţi calea ţării? Stai tu aci, în satul tău, între neamuri, aproape de mine, acum la bătrîneţele mele, să, nu-ţi mai duc atîta dorul.

Multe vorbe bune şi înţelepte îi spuse maică-să, dar el tot ca el, dacă îşi punea odată carul în petrii pentru ceva, apoi nu mai era om să-l dezbaiere¹⁶. Îşi luă dară rămas bun şi se cam mai duse, multă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, mîndră şi frumoasă, s-o ascultaţi şi d-voastră, că cine n-a asculta o-a învăţa, iar cine o adormi se va hodini şi povestea nu o-a ştii.

S-a dus, s-a dus pînă a nimerit într-o pustietate mare, de nu vedeai nimic, numai ceriul în sus şi sub picioare pămîntul, nici o frunză, nici un fir de iarbă, dar nimica, ce-i nimica.

A mers el mult prin pustietatea aceea, pînă a dat de un vîj¹⁷ bătrîn, dar bătrîn nu glumă, alb la păr şi la barbă ca o oaie bălaie, cu o cîrjă în mîna dreaptă, iar cu cea stîngă îşi tot ferea genele de pe ochi să vadă înainte, că aşa-i erau de lungi şi dese, de-i veneau pînă în gură şi să împreunau cu barba şi cu mustăţile.

— Bună ziua, moşule!

— Să trăieşti cu bine, voinice! Dar de unde şi pînă unde?

— Mă duc, moşule, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, că am auzit că e un voinic mare şi vreau să-mi cerc puterile cu el; nu ştii unde l-aş găsi?

— Oh, puiul moşului, în zădar mergi tu pe jos, că nici în trei ani de zile nu vei ajunge la el, dară du-te îndărăpt la curtea zmeului, ştii, unde ţi-ai aflat sora şi fraţii ? Acolo să mergi şi să cauţi în fundul grajdului că-i găsi un cal, un cal singur, şi atîta-i este de urît singur, de stă să moară; de urît a slăbit, de numai pielea pe os i-a rămas, că de cînd ai omorît pe stăpînul său, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a mîncat, nici n-a băut, numai tot a rînchezat. Acolo să mergi şi să-l iai, că acela te poartă cît o purtat pe stăpînu-său, ba şi mai mult de-i porunci; apoi să vii iar pe la mine, înţelesu-m-ai ?

— Te-am înţeles.

Şi merse Pipăruş Petre îndărăpt, pînă la curţile zmeului, şi intră în grajd. Adecă acolo într-un ungheţ, văzu un cal mai mult mort decît viu, de-i puteai număra coastele cale de-o poştă, de-abia să mai putea ţinea pe picioare. Cum văzu calul că intră cineva în grajd, începu a fi voios şi-a prinde curaj, nu ştia ce să facă bietul cal de bucurie, da cu picioarele în pămînt şi vrea să se dezlege de la iesle, dar nu putea, că era legat cu lanţuri.

Pipăruş Petru dezlegă calul şi-l scoase afară şi să uită la el. „Cu gloaba asta să merg eu?” îşi zicea. Sta să nu-şi creadă ochilor. Dară calul răsuflă o dată bine şi să scutură de-şi dezmorţi oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca într-o temniţă, legat scurt, fără nutreţ şi neadăpat. Pipăruş îl slobozi de păscu oleacă, apoi îl adăpă şi se urcă pe el. Atunci, calul începu a vorbi:

— Cum vreai, domnul meu, să te duc, ca vîntul ori ca gîndul?

— De m-ai putea duce numai ca caii, încă mi-ar părea bine. Aşa-i răspunse Pipăruş, văzîndu-l atît de slab.

Şi prinse calul a merge, şi merse, şi merse tot în galop, pînă la un munte de sticlă. Acolo, nu mai putea de obosit. Dă să se suie pe el la deal, dar nu poate calul merge. Atunci, zise Pipăruş:

— Bag seamă, te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai dus tu pre mine.

Şi luă calul după cap ca p-un miel, şi-l sui în vîrful dealului, şi acolo huzdup! cu el de pămînt. Şi să ridică calul de jos, şi să făcu cît un munte de mare, şi zise lui Pipăruş:

— Place-ţi cum sînt acuma?

— Ba place-i cînilor şi lupilor, fă-te tu cal ca caii! Şi să făcu calul ca caii noştri, dar tot năzdrăvan, şi zise cătră Pipăruş:

— Cum să te duc acum, stăpîne, ca vîntul ori ca gîndul?

— Ba să mă duci ca gîndul.

Şi începu calul a merge ca gîndul de iute, şi într-o clipă erau la moşneagul cel alb ca oaia.

— Bună ziua, moşule!

— Bună să-ţi fie inima, puiul moşului, da ajuns-ai abia?

— Precum mă vezi, moşule.

— Vezi aşa; acum cred că-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar să-ţi dau şi eu trei lucruri: ţine, aci ai o ceteră¹⁸, un peptene şi-o cute¹⁹. Ţine minte, fătul meu — zise moşneagul — vei tot merge, pînă-i ajunge la cîmpul cu dorul, acolo te va lovi un dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi încît de nu vei cînta cu cetera asta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor. De acolo vei ajunge în pădurea cu lupii, aceia te-or mînca cu cal cu tot, că sînt mulţi şi flămînzi, dar tu aruncă-le peptenele. Scăpînd, vei merge pînă vei ajunge în ţara şoarecilor. Acolo vor fi şoareci cîtă frunză şi iarbă şi vor vrea să te tragă jos de pe cal să te mănînce, atunci aruncă-le cutea jos şi vei fi mîntuit de ei.

După ce-a luat Pipăruş lucrurile acestea trei, a mulţămit bătrînului şi s-a pus pe cal, şi s-a tot dus, pînă a ajuns în cîmpul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soru-sa şi de fraţi, dar aşa dor, de mai cădea de pe cal, şi era cît p-aci să cază de pe cal, ori să se-ntoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră de la vîjul cel bătrîn. Şi unde nu scoate cetera, şi unde nu începe a trage cu arcuşul pe strune, de răsuna cîmpul, şi pe loc îi peri tot dorul.

Apoi merse mai departe, pînă ajunse în pădurea lupilor. Şi era acolo, Doamne! era tot un lup ṣi un copac, şi toţi stau cu gurile căscate, numai să-l prinză şi să-l mănînce. Dar el aruncă peptenele jos, şi îndată se făcu un bou gras şi, avînd lupii ce înhăţa, lăsară pe Pipăruş să meargă în pace.

Şi merse cît merse, deodată să trezeşte în ţara şoarecilor. Dar nu altminterelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari, şi mulţi ca furnicile în furnicar. Aci începu a se înfiora Pipăruş Petru, dar îi veni în minte cutea şi, cum o aruncă jos, cum se făcu între el şi şoareci un stan de piatră gros cît un munte, de înalt pînă la nori. Şi să duse Pipăruş Petru tot pe lîngă zid, pînă ce ieşi din ţara şoarecilor.

Acum nimeri în cîmpul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasă decît alta şi toate să îmbiau să le ia. Dar Pipăruş nu luă nici una. Colo departe, zări el un cal păscînd şi trase într-acolo. Adecă după ce să apropie, văzu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i păştea printre flori, iar paloşul îi juca în aer pe deasupra lui. Să dă Pipăruş jos de pe cal şi-şi sloboade şi el calul să pască, apoi să gîndi: „Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aş putea prăpădi: numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe cea lume; dar aşa numai un mişel ar face; să mă pun lîngă el să aţipesc şi eu oleacă”.

Şi-şi aruncă şi el paloşul în sus, şi acela începu a-i juca prin aer ca şi al lui Florea-nfloritul, apoi să culcă jos pe flori. Cum era obosit de-atîta amar de cale, adormi ca dus. Dar iată că să trezi Florea-nfloritul şi văzu voinicul dormind lîngă el, iar în flori, lîngă calul lui, mai păscînd un cal, şi în aer, lîngă paloşul lui, mai jucînd un paloş. „Oare, cine să fie?” îşi zise el. „Hm! oricine-i, e viteaz şi om de omenie: cum dormeam, mă putea face tot bucăţele; i-oi da deci pace pînă ce s-a trezi, că te miri cine-i, ştiu că nu-i Pipăruş Petru de care şi zmeii să tem!”

Apoi să puse şi Florea-nfloritul şi mai trase un pui de somn, iar cînd să trezi a doua oară, să trezi şi Pipăruş Petru cu el deodată.

Cînd să văzură voinicii faţă-n faţă, nu să puteau mira destul unul de altul: unul mai voinic decît celălalt, care de care mai spătos şi mai frumos.

— Ce vînturi te-au adus pe-aici pe la mine, vere? zica Fiorea-nfloritul.

— Am venit să te văd, că ţi-am auzit de nume şi nu m-am putut răbda să nu ne cunoaştem.

— Doară nu eşti tu Pipăruş Petru, de care şi zmeii tremură?

— Ba ai chiar ghicit; dar tu doară eşti Florea-nfloritul?!

— Eu, da, că altul nici că are drept a şedea aici în ţara mea; mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici?

— Eu am cap ca toate capurile, dar tu ce cap ai de mă întrebi atîta? De nu-ţi place că ţi-am călcat ţara, ia-te la păruială cu mine, hai la luptă dreaptă, luptă voinicească.

Şi să prinseră voinicii la luptă, şi să luptară o zi de vară, şi nu fu chip să se învingă, pînă mai căzură de pe picioare de obosiţi. Atunci, zise Pipăruş Petru:

— Hai, frate, să schimbăm lupta în paloşe.

Şi apucară voinicii paloşele, şi să vînzoliră, pînă ce în urmă, Florea-nfloritul ciungări oleacă degetul mic al lui Pipăruş Petru. Atunci s-au lăsat de luptă şi s-au prins fraţi de cruce, jurîndu-se pe vîrfurile paloşelor că nu se vor mai lăsa unul de altul nici în bine, nici în rău. Şi ajuns-au şi în năcaz şi în bine, ca omul care trăieşte în astă săcretă de lume, dar ei unul de altul nu s-au lăsat.

Umblînd ei odată la vitejii, nimeresc la o casă în mijlocul codrului şi intrară înlăuntru. Adecă acolo era o fată la război, ţesea, dar fată frumoasă, era chiar Ileana Cosînzeana, din cosiţă ruja-i cîntă, şi cum ţesea, de cîte ori bătea cu brigla²⁰, totdeauna ieşeau cîte două cătane îmbrăcate şi-narmate. Mult să mirară voinicii noştri de această vedenie, dar Pipăruş Petru nu mult stătu pe gînduri şi începu a să drăgosti cu fata, ştiţi dumneavoastră, a o prinde, a o gogoli, mai a o săruta, cum fac tinerii.

Fata, nu-i vorbă, şă ferea şi nici prea, ca toate fetele, „Ci să cam temea de tată-său; deci, le spuse:

— Dragii mei, băgaţi de seamă, că de vine tata, vă omoară.

— Şi cine-i tata d-tale? o întrebară voinicii.

— Tata e Ciută Nevăzută şi încă nici un om nu i-a ieşit în cale, pe care să nu-l omoare.

— Ei bine, dragă, dar ce nărav are cînd vine acasă?

— El — răspunse fata — are nărav că, cum intră în casă, mai întîi să bagă după cuptor şi de-acolo ia o ulcică cu leacuri şi toată o bea, iar de leacurile acelea atîta să întăreşte, de-ar bate şi zece ca voi.

— Aşa? zice Pipăruş Petru — atunci adă încoace leacurile să le bem noi.

Şi le dădu Ileana leacurile, iar voinicii le băură şi din ce erau tari, mai tari să făcură. Dar chiar atunci sosi şi Ciută Nevăzută acasă şi s-a repezit după cuptor, la leacuri; dar acelea erau lecuite!

Văzîndu-se astfel înşelat, într-atîta s-a turburat, de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amîndoi voinicii, şi, de n-ar fi apucat să bea ei leacurile, nu era bine de ei; dar aşa, îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniţă nu s-a ales din el. Apoi Pipăruş Petru să căsători cu Ileana Cosînzeana, şi să încărcară de averi şi plecară de-acolo. Dar, pe lîngă toată prietenia ce era între Pipăruş Petru şi Florea-nfloritul, cest din urmă nu să uita cu ochi buni la Pipăruş, văzîndu-l cu nevastă, iar el nu. Dar Pipăruş pricepu gîndurile lui Florea-nfloritul, de aceea îi zise:

— Frate, să lăsăm nevasta acasă găzdoaie şi să mergem să-ţi aflăm şi ţie una.

— Bine-ar fi — zise Florea-nfloritul — dar oare, unde vom da de una?

— Nu fi îngrijorat, frate — zise Pipăruş — mergem în lumea noastră şi, de nu s-o fi măritat soru-mea, numai bună ar fi de tine.

— Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul.

Şi lăsară pe Ileana Cosînzeana singură acasă şi ei să luară la drum, şi du-te, du-te, pînă ce ajunseră într-o pădure; nici unul nu mai fusese în pădurea aceea. Mergînd ei prin pădure, văzură o casă.

— Hai să vedem cine e în casă, zise Pipăruş:

— Hai, dacă chiar vrei, zise Florea-nfloritul.

Şi intrară înlăuntru. Acolo aflară numai o babă bătrînă, stînd cu picioarele la foc.

— Bună vremea, mătuşă.

— Să trăiţi cu bine, dragii mătuşei, haideţi, şedeţi oleacă şi vă hodiniţi, pînă vă aduce mătuşa ceva de mîncare, iată mă urc în pod să vă aduc slănină, dragii mătuşii.

Feciorii şezură pe-o laviţă, iar baba să urcă în pod, cu numele să le aducă slănină. Dar cum ieşi baba din odaie, veni un şoarece la feciori şi le zise:

— Nu staţi, dragii mei, că nu-i de-a sta: mergeţi că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de mîncare, ci să-şi ascută dinţii, să vă poată mînca; că are în pod o piatră mare de moară de care-şi toceşte dinţii, n-o auziţi?

— Ei, şi cine-i baba asta?

— Hm — zise şoarecele — asta-i Muma Pădurii, a fost drăguţa lui Ciută Nevăzută şi, de cînd l-aţi omorît, tot descîntă să-i cădeţi în brînci²¹; acuma, de nu fugiţi, nu mai scăpaţi din colţii ei.

— Dacă-i aşa, hai la drum, ziseră voinicii.

Şi se luară feciorii mei la drum, nu mergeau ci rumoiau²² locul, de gîndea-i că-i alungă cineva dindărăt, bag seamă şi ei, cu toate că erau viteji, ştiau de frică.

După ce-şi ascuţi baba dinţii să coborî jos şi intră în casă; dar feciorii, ca-n palmă. Şi să cătrăni şi să-nfioră, de gîndeai că toată ţîră²³ să face. Atunci, dă cu ochii de şoarece.

— Aha! numai tu, mişelule, le-ai spus să să ducă.

— Numai eu, de nu te-ai supăra — răspunse şoarecele glumind, ian hai de mă prinde şi-ţi răzbună!

Şi să puse baba a fugi după şoarece; el să sui pe cuptor, ea îşi strică cuptorul; să sui pe un părete, ea îl strică şi păretele, el să sui pe alt părete, ea strică şi acel părete, şi tot aşa strică cîte un părete, umblînd după şoarece, pînă ce-şi strică toată casa, şi tot nu putu prinde şoarecele, că vedeţi dumneavoastră, şoarecele, şoarece şi pace, nu stă să-l prindă chiar o babă, să fie aceea chiar Muma Pădurii.

Dar pînă umblă ea după şoarece, feciorii îşi păziră drumul şi, cînd plecă baba după ei, ei erau hăt departe. Să pune deci baba să fugă, du-te, du-te, pînă ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa Marţolii²⁴; care era mătuşa lui Florea-nfloritul.

— Bună vremea, mătuşă!

— Să trăiţi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vînt te poartă pe la mine? Cine-i voinicul ăsta cu care vii?

— O, mătuşă — zise Florea-nfloritul — am plecat cu ortacul²⁵ acesta, care să cheamă Pipăruş Petru, am pornit să merg la soru-sa în peţite, dar ne urmăreşte Muma Pădurii, căci am omorît pe Ciută Nevăzută, pe ibovnicul ei, şi acum ne pare bine că am nimerit la d-ta, doară ne vei scăpa de colţii ei.

— Nu vă temeţi deloc, dragii mătuşei, haideţi numai în casă şi vă hodiniţi.

Şi ieşi Marţolea afară să aştepte pe Muma Pădurii, şi cum ajunse aceasta, cum să încăierară; apoi să fi văzut bătaie de babe; să încinse între ele o luptă, dar luptă ca de doi lupi turbaţi, iar nu ca de două babe de cînd bucii²⁶, şi să mîncară în dinţi, şi-şi smulseră părul, de gîndeai că sînt două zmeoaice. Iar feciorii, cînd văzură că sînt mai înfierbîntate, de erau oarbe de mînie, porniră încetinel, iar după ce să depărtară, merseră mai tare, să nu le mai vază. Care a fost mai tare? Care pe care a învins? Nu pot să vă spun, că nu ştiu; ştiu însă că voinicii au mers aţă acasă la mama lui Pipăruş Petru. Şapte ani nu fusese Pipăruş Petru acasă, şapte ani nu-l văzură fraţii, şi sora, şi neamurile, şi sătenii, şi totuşi îl cunoscu care, cum îl văzu.

Florica, sora lui Pipăruş Petru, nu era încă măritată, să ţinuse de vorba ce i-o dăduse frate-său la plecare.

Şi era mîndră Florica, mîndră ca o scînteuţă de cîmp, şi cum o văzu Florea-nfloritul, zise cătră frate-său de cruce:

— Asta ţi-e sora, frate?

— Asta.

— Dacă ţi-e asta sora, şi dacă vrea eu chiar azi mă cunun cu ea.

Şi Florica a vrut, fraţii şi mă-sa încă n-au zis ba, apoi au tras o nuntă românească care-a ţinut două săptămîni, şi după ce s-a gătit nunta, şi-a luat Florea-nfloritul nevasta şi s-a cam mai dus cu ea şi cu Pipăruş Petru în ţara lui, unde aştepta Ileana Cosînzeana, nevasta lui Pipăruş.

Cind s-au văzut aceste două cumnate laolaltă, mult s-au bucurat, iar bărbaţii lor să bucurară şi ei de bucuria lor, iar florile din cîmpul înflorit să bucurau şi ele împreună cu cele două părechi vesele. Dar şi eu mă bucur că v-am putut spune povestea pînă-n capăt.

---

1. a mânea — a petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste noapte. ↩︎
2. a însâmbra — a lua pe cineva de tovarăș; a se asocia cu cineva în vederea unui scop, a unei afaceri comune etc ↩︎
3. săcret — Despre locuri, case: neumblat, nelocuit, pustiu; afurisit, blestemat. ↩︎
4. ojină — moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit, cam pe la ora cinci; gustare care se ia în acest moment al zilei. ↩︎
5. modru — chip, fel, mijloc, mod, posibilitate, putință. ↩︎
6. grofoaică — soţie de grof, boieroaică. ↩︎
7. a dăuli — a jeli, a plânge, a boci pe cineva. ↩︎
8. a sodomi — a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) distruge. ↩︎
9. bănat — stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. ↩︎
10. batăr — cel puțin, barem. ↩︎
11. ferie — măsură de capacitate (pentru băuturi spirtoase) de conținutul unei vedre (circa 10 litri). ↩︎
12. făgaș — urmă adâncă (și îngustă) săpată în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul. ↩︎
13. blagă — avere, bogăție. ↩︎
14. pogan — straşnic, grozav, puternic, vânjos. ↩︎
15. cătur — arbore tânăr. ↩︎
16. a dezbăiera — a(-și) dezlega, a(-și) desface, a(-și) deznoda băierile (baieră — curea, sfoară, ață etc. cusută sau prinsă de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc.). ↩︎
17. vâj — om bătrân, moșneag. ↩︎
18. ceteră — scripcă, vioară, violină. ↩︎
19. cute — piatră de gresie pentru ascuțit uneltele tăioase (mai ales coasa) ↩︎
20. briglă — element mobil al războiului de țesut, care susține spata; vatală ↩︎
21. brâncă — fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ↩︎
22. a râmoia — a râma, a scurma, a roade. ↩︎
23. țâră — bucată ruptă (de undeva), fărâmă. ↩︎
24. marțole, marțolea — marți seara; în superstiții, numele unei ființe imaginare răufăcătoare, care ar umbla în noaptea de marți spre miercuri pe la casele oamenilor pentru a pedepsi pe femeile pe care le găsește lucrând. ↩︎
25. ortac — tovarăș (de drum, de muncă etc.). ↩︎
26. buc — fag bătrân; (A fi) de când bucii = (a fi) foarte bătrân. ↩︎