A fost odată ca niciodată o prinţesă care se numea Vanda. Şi era frumoasă ca un crin şi zveltă şi gingaşă, de rămîneai împietrit văzînd-o. O iubeau cu toţii, dar mai cu seamă părinţii o aveau mai dragă ca lumina ochilor.
Prinţesei îi plăceau trandafirii. Şi iată că, într-o zi, pe cînd culegea trandafiri din grădina cea mare a palatului dobrogean, îşi aruncă din întîmplare ochii spre gardul ce împrejmuia curtea şi zări un flăcău atît de frumos, că nu-l mai putu uita.
Acesta, pasămite, era Navon, fiul împăratului vecin, care, plecat la vînătoare, ajunsese tocmai prin acele locuri anume ca s-o vadă pe Vanda, că doar auzise şi el de frumuseţea şi gingăşia ei.
Şi, de cum o văzu, se îndrăgosti pe loc de ea şi nu mai gîndea decît cum ar putea face s-o ştie soţia lui.
Într-una din zile, însă, cînd Vanda ieşise să se plimbe prin împrejurimi, într-o poiană cu mii de flori, de toate culorile, văzu deodată în mijlocul lacului o dihanie cu gura lată, care fu lîngă ea într-o clipă. Prinţesa căzu leşinată de spaimă. Zmeul iute o ridică şi dispăru cu ea în undele lacului cu atîta repeziciune, că slugile care o-nsoţeau n-au apucat să spună o vorbă măcar.
Cînd s-au dezmeticit, au alergat să povestească împăratului ce se întîmplase.
Şi-a dat împăratul zvon că aceluia care-i va aduce fata îi va da împărăţia.
Iar Vanda, deşteptîndu-se, se văzu într-un palat mare şi luxos, ce se afla pe fundul lacului.
Cei doi zmei fraţi care stăpîneau palatul încercau de multă vreme s-o răpească pe prinţesă, dar abia acum izbutiseră.
În vremea asta Navon, auzind ce se petrecuse, se hotărî să plece numaidecît în căutarea prinţesei.
Merse el ce merse şi văzu deodată un şarpe uriaş ce aluneca de pe o stîncă. Lîngă stîncă era aşezat un cioban care habar n-avea de pericolul ce-l pîndea. Navon se repezi ca fulgerul şi reteză capul şarpelui cu paloşul. Drept mulţumire, ciobanul îi dărui un fluier fermecat, care avea puterea de a preface în pitic pe acela care ar fi suflat o dată în el. Apoi, dacă-l azvîrleai în sus, te făceai din nou om, ca mai înainte.
Mai departe, trecînd el pe lingă un rîu, văzu o caracatiţă gata să înghită un peşte. Prinţul azvîrli paloşul în ea şi-o omorî, iar peştişorul, mulţumindu-i, îl rugă să ia de la el doi solzişori, drept mulţămită.
— La nevoie, îi spuse el, uită-te doar la solzişori şi-atunci te vei putea preface în peşte.
Şi-aşa, tot mergînd, ajunse la poiana cu flori multe şi minunate. Pe malul lacului găsi un trandafir pălit şi-şi aduse aminte că numai la domniţa Vanda văzuse asemenea trandafiri minunaţi.
Tocmai se pregătea să intre în lac, cînd zări o albină ce se zbătea pe apă, gata gata să se înece. Navon o luă repede pe o frunză şi o salvă, iar ea, drept mulţumire, îi dădu o aripioară care avea puterea de a da chip de albină celui ce-ar fi sărutat-o o dată.
Navon privi un solzişor şi dintr-o dată se făcu peşte, astfel că ajunse cu uşurinţă la palatul zmeilor. Aici, cercetă cu atenţie în toate părţile şi observă că în jurul palatului erau o mulţime de slujitori pitici. Atunci, amintindu-şi de cioban, prinţul suflă în fluier şi apăru şi el ca un pitic, amestecîndu-se printre ceilalţi, uşor.
Aşa a putut afla cine locuia la palat.
Cînd s-a înnoptat, s-a apropiat tiptil, s-a suit încetişor pe o scară şi a privit înăuntru. Şi ce să vadă ? Vanda era acolo şi privea tristă în bezna de-afară. Văzîndu-l, prinţesa se sperie straşnic la început, dar el îi făcu semn să tacă şi-i spuse de ce venise.
Cum între timp Navon îşi reluase înfăţişarea lui obişnuită, aruncînd fluierul în înaltul cerului, fata nu mai putea de bucurie.
Sărutînd aripioara ce-o avea Navon de la albina pe care o salvase, se prefăcură amîndoi în albine şi putură ieşi din palat, fără ca nimeni să-i vadă. Cînd ajunseră la lac, prinţul dădu un solz domniţei şi unul îl opri pentru sine şi astfel, prefăcuţi în peşti, s-au înălţat spre faţa lacului. De acolo, căpătînd iarăşi înfăţişarea omenească, au pornit spre castelul în care locuiau părinţii îndureraţi ai Vandei.
În vremea asta, însă, piticii care aveau sarcina de-a o păzi pe Vanda, observîndu-i lipsa, îi anunţară pe zmei, care plecară îndată mare după fugari.
Navon îi întîmpină cu paloşul. Pe primul îl omorî dintr-o lovitură, cu celălalt trebui însă să se lupte îndelung pînă cînd, într-un tîrziu, îşi azvîrli paloşul în gura dihaniei şi-atunci un nor de sînge ţîşni, sleind puterile zmeului ucigaş.
În sfîrşit, Domniţa şi prinţul Navon ajunseră fericiţi la castel.
Fără de margini fu bucuria împăratului cînd îşi văzu fiica şi, aşa cum promisese, o dădu pe Vanda de soţie feciorului de împărat care o salvase.
Nunta ţinu zile în şir…