Schiţă de călătorie

  • 191 minute
  • 30146 cuvinte
  • 13 vizualizări

I

Dragii moşului,

În anul Domnului 1884, iulie, 10, într-o marţi, am plecat şi eu la Cîmpulung. Eram la număr cu toţii opt, toţi trup din trupul meu, os din osul meu, sînge din sîngele meu, cum am zice, şi cu slujnica nouă, mai mari şi mai mijlocii, mai mijlocii şi mai mici, mai mici şi mai mărunţei, de toată mîna.

Cu două zile mai înainte a început să plouă. Se vede că triştea1 mea simţise că voi să merg la primblare şi începuse a mă prigoni, precum m-a prigonit şi altă dată, singura cînd am fost şi eu să mă preumblu afară la ţară. Eu spusesem de mai-nainte alor mei să nu meargă cu mine, căci eu sunt piază-rea, n-am parte pe lume. Ei nu m-au crezut şi mulţumită lor, pe lîngă dînşii m-am bucurat şi eu de cîteva zile senine, cît am fost în Cîmpulung. Se vede că vreunul din ei fu cu pieze bune.

Şi aşa, cum vă spusei, într-o marţi, pe ploaie, cu trenul pe la 9 ore dimineaţa, am plecat la Cîmpulung. Să nu cereţi, dragii mei, să vă povestesc ceva de acest drum; căci n-am ce, de nu că a plouat o ploaie mărunţică şi deasă, că pomii, cu ierburile de pe cîmpii fugeau înapoia noastră ca luate de Iele, că huruiturile vagoanelor nu te lăsa să te înţelegi la cuvinte cu soţii de călătorie, ci trebuia să strigi tare; că fluierăturile locomotivei te deştepta din cînd în cînd. Ce să vă mai spui? Aţi călătorit vrodată cu drumul de fier? Ei apoi ce mai umblu dar să lungesc vorba. Am ajuns la Piteşti.

Aci am pogorît la gară, am aşteptat în salon două ceasuri pînă să se gătească trăsurile ce trebuia să ne ducă la Cîmpulung.

Am fi voit ca în timpul acesta de două ceasuri să fi văzut şi noi o parte din oraş. Dar unde fu cu putinţă? Ploua şi nu mai isprăvea. Dacă am văzut aşa, ne-am pus şi noi în pizmă2, ne-am înarmat cu răbdarea şi am aşteptat acolo pînă s-au gătit trăsurile, ne-am încărcat în ele şi seara pe la 9 1/2 ceasuri, ne-am dus în Cîmpulung, uzi ca nişte şoareci.

Şi despre acest drum, iarăşi n-am ce să vă spui, decît că furăm tescuiţi, făcurăm la cuie de bleau şi la piroane, din pricina frigului ce se lăsase, căci într-o ploaie ne-a dus pînă seara. Acum se ostoise oarecum ploaia, dar se lăsase întunerecul.

Am tras în gazdă la preotul Nicolae Diaconescu, în uliţa Gruiului, unde închiriasem case.

A doua zi, cel dîntîi lucru ce izbeşte băgarea de seamă a călătorilor sunt multele biserici. Sunt locuri unde nu faci o sută de paşi şi dai de o biserică, peste tot 20 de biserici pentru 5.500 de locuitori, adecă o biserică pentru 55 capi de familie. Se vede că cîmpulungenii sunt ori au fost religioşi, sau, cum se zicea mai de demult, evlavioşi. Cam aşa erau şi bucureştenii, mai acum patruzeci şi mai bine de ani. Era o mulţumire sufletească să auzi dumineca clopotele de la 120 de biserici, trăgîndu-se dimineaţa toate deodată şi în frunte cu clopotul cel mare de la Mitropolie, chemînd creştinii la rugăciune… Dar acum, bucureştenii sunt, iaca cum sunt şi ce sunt. Acum s-au civilizat oamenii, nu mai merg la biserică, ci unii la lucrul lor de toate zilele, cei mai mulţi la instrucţia militărească şi alţii dorm pînă în prînzul mare.

De atunci pînă acum s-au desfiinţat vro trei, patru biserici; dar s-au ridicat o mulţime de case mari, toate cu cîte două sau trei turnuri, de nu se mai cunoaşte din biserici. De unde pînă atunci era numai o bărăţie3, acum, sunt pe lîngă bărăţia veche, arsă la 1847 şi înfiinţată din nou, încă un paraclis, o mănăstire cu o şcoală de fete, o alta la Cioplea, sat de pavlicheni4, unde s-a înfiinţat şi un seminar papistăşesc şi acum în cele din urmă o catedrală măreaţă catolică; şi de unde era doi, trei, baraţi, azi este un arhiepiscop şi o ceată foarte numeroasă de popi şi de călugări d-ai Papei.

Ce să zici? Ne-am civilizat!

Azi mai avem ce nu aveam pe atunci; avem o biserică evangelică şi una luterană; mai avem o sinagogă măreaţă şi o sumă de lavre5 mai mici.

Avem, avem multe lucruri noi azi în Bucureşti, numai sunt vro patru, cinci biserici ortodoxe mai puţin, căci în acest timp, adecă de vro patruzeci de ani încoace nu s-a mai făcut nici o biserică din nou, adecă nu s-au mai adăogat nici una, cu toate că obştea a crescut.

Cîmpulungul este aşezat d-a lungul gîrlei Rîul Tîrgului, pre un loc înclinat spre sud-est. El este înconjurat la est de muscelele6 Creţişoara şi Măţău; la sud de urmele cetăţii Jidova şi de muscelul Rîpa lui Panu; la vest de dealurile Gruiului, cu şesurile de pe înălţimile lor; la nord de dealul Măgura. Alte vîrfuri mai însemnate, înconjurătoare, sunt: Piatra Nămăieştilor, piscul munţilor Portăreasa şi Strîmtu.

Locuitorii sunt deştepţi şi negustoroşi. Lauda cea mai mare ce li se cuvine este că-şi păstrează naţionalitatea neatinsă.

[…] Arendaşii de moşii, de hanuri şi cîrciumarii sunt numai români. Un singur tinichegiu se află în oraş şi, acela, se zice că are să-şi încarce tărăbuţele şi să se ducă de unde a venit. Mai acum cîţiva ani, spun localnicii, că a fost venit o colonie de bulgari, cerînd să li se vînză locuri preste rîu cu îndatorire ca ei să canalizeze rîul. Cererea lor n-a fost primită. Ei s-au dus de s-au statornicit în Ploieşti şi azi se zice că le pare rău cîmpulungenilor că nu i-a primit.

Nemţi sunt toţi, toţi, şapte la număr: şase tîmplari şi un croitor, precum mi-a spus gazda mea. Cu toate astea au o bărăţie. Această biserică catolică este mai bogată decît toate bisericile ortodoxe: are moşii, codri de munţi cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaş foarte sistematic; mai are binale în oraş şi locuri date cu embatic7. Se zice că bărăţia este înzestrată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru-vodă.

Atît locuitorii din oraş, cît şi de pe la sate, nu sunt beţivi. Au ţuică berechet, şi încă ţuică bună, curată de prune, şi cu toate astea nu sunt căzuţi la patimă. […]

Mai fiecare locuitor are vite: vaci, porci şi pasări de curte de tot felul.

Atît în oraş cît şi pe la sate, casele cele vechi sunt fără coşuri. Fumul iese prin poduri. Ferice de ceea ce păstrează acolo! Casele cele noi se fac după moda de astăzi.

Cîini în oraş mi s-a părut a fi puţini, judecînd după numărul caselor şi aceşti cîini nu sunt răi. În Bucureşti, prin multe locuri eşti silit să ocoleşti pe unii cîini de teamă să nu te pomeneşti cu pantalonii croiţi.

Acum ori că locuitorii din Bucureşti, tăind cîinilor frunză, sunt mai zvăpăiaţi decît cîmpulungenii, de îi întărîtă şi-i fac să turbeze sau că cîmpulungenii sunt mai aşezaţi şi dă pace tutulor. Cine ştie să vie să ne spuie, că eu nu ştiu ce să zic.

Am aflat în urmă că şi în acest oraş de munte sunt cîinii răi; dară stăpînii lor îi ţin legaţi de le păzesc curţile, iară nu uliţele, ca la Bucureşti; vezi că aici stăpînii unor astfel de cîini se vede că au trecere şi aşa cîinii lor, sub ocrotirea stăpînilor lor, sfîşie pulpele trecătorilor, fără milă de păcat şi fără să se sfiască măcar de laţul hingherilor. Pare c-ar fi sudiţi8. Oraşul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Rîul Tîrgului, pentru trebuinţele locuitorilor şi pentru stropitul uliţelor.

Locuinţele, atît în oraş, cît şi de la sate, sunt mai bune decît ale cîmpenilor. Muntenii trăiesc în mai belşug decît locuitorii de la cîmp.

Mai toate uliţele sunt aşternute cu piatră. În această privinţă au dreptate, pentru că piatră, slavă Domnului! se găseşte mai multă decît le trebuie.

Pe lîngă tîrgoveţi şi săteni cu împestriţate haine, nu arareori vezi prin mijlocul tîrgului stoluri de gîşte, gîrîind, vacile mugind şi căutîndu-şi prăsila; viţeii zbierînd şi chemîndu-şi mumele. Primarul de astăzi a oprit umbletul rîmătorilor pe uliţele de căpetenie, sub pedeapsă de a-i împuşca. Şi totuşi vezi pe cîte unul din aceşti rîtani făcînd nişte marşuri grohăinde, tocmai pe lîngă casa comunei, cu partea-ntr-o căciulă, cum s-ar zice, fără leac de teamă. Merge ţanţoş, nesupărat de nimeni, se vede că se bizuie în puterea stăpînului lor, care, deh! este cu vază în oraş.

Afurisitul de hatîr şi aici este încuibat. Ba, bine că nu, cînd la Bucureşti a scos şi pui.

Oraşul are şi un bulevard. El este în lăţime ca de cinci metri, iară în lungime ca de 180 de paşi. Aşa cum este, el poate să fie de ajuns pentru preumblarea celor locali, dară neîndestulător pentru mulţimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos.

Îmbulzeala este aşa de mare, încît daca vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ţi iei o tăgîrţă cu pardonuri, să împărţi în dreapta şi în stînga, înainte şi înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipseşti de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult ameţeşti în înghesuiala şi învîrtitura cea în loc. Bucureştenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înţepoasă, l-au numit „Bulevard-Pardon“. Serile, muzica regimentului de dorobanţi sau cîte vrun tacîm de lăutari se silesc, pe cît pot şi ei, să deschiză inima preumblătorilor şi să le facă o bună petrecere.

În copilăria mea auzeam zicîndu-se celor ce sau îşi rădeau mustăţile, ori se îmbrăcau şi vorbeau cîte vreo gugumănie ca să semene a strein, auzeam zicîndu-li-se „neamţ din poartă“, nu ştiu pentru ce.

Ce aţi zice dumneavoastră azi cînd veţi auzi că pe acest „Bulevard-Pardon” franţuzeasca are mare căutare? Nu ştiu ce vor să arate acei ce nu te mai slăbesc din franţuzeşte, procopseală ori altceva? Spuneţi dumneavoastră, că eu, uite, nu mă pricep la d-alde astea. Sau mai bine zis, învinovăţiţi-mă pe mine că sunt pizmaş unde nu ştiu îndruga şi eu la franţuzeşte. Vezi că nu voi să-mi aprinz paie în cap…

Două şcoale de băieţi şi una de fete, cu cîte patru clase primare este vatra de unde se răspîndeşte lumina cunoştinţei în popor.

Măsura de propăşire şi de învăţătură la popor într-o localitate se judecă pare-mi-se după gustul de citire al locuitorilor. Numiţi d-voastră pe cîmpulungeni cum veţi socoti că e mai bine, după ce veţi şti că în oraş nu se află nici o librărie. Eu nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră.

Vina nu este a mea dacă vă voi mai spune că pe lîngă cărţile didactice ce se află de vînzare la un cofetar şi la un băcan9, se mai găsesc la aceştia şi cîteva din romanţele bucureştene ce terfelesc literatura noastră naţională. Cărţi de ştiinţă şi de literatură sănătoasă nici nu se pomeneşte. Vă spusei acestea numai să nu mă credeţi vrun gură-cască, vrun pierde-vară, altfel nici că mai deschideam gura, de aceea vă mai spui încă o dată: nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră: facă cîmpulungenii cum vor pofti; numiţi d-voastră cum veţi voi. Eu nu voi să ştiu, nu voi să auz, mă spăl pe mîini ca Pilat din Pont.

Mai toate balcoanele caselor mari şi pălimarele10 caselor mai mici sunt împodobite cu ghiveciuri de flori. Ortensia însă şi cerceluşu sunt răspîndite foarte în oraş. Nu vezi o casă mai de Doamne ajută! să nu aibă două sau trei ghiveciuri cu ortensia, ori cu cerceluşi, şi se vede că le merge bine, căci sunt foarte frumos înflorite. Pe lîngă dînsele mai vezi muşcate şi colea şi colea cîte un trandafir de lună, garoafe şi puţini oleandri.

Grădiniţele tutulor caselor sunt pline de amgrişai, cafea, ochiul boului, călţunaşi şi încă cîteva feluri de flori, pe lîngă zarzavaturi.

La Cîmpulung dacă vrei să mănînci carne în ziua aceea, trebuie să fii în piaţă la 4 ceasuri dimineaţa. Adecă povestea ăluia: cînd o trage fleica la bărăţie, să sfîrîie clopotul pe grătar. Altfel la 6 ceasuri găseşti pe măcelari răzuindu-şi scaunele şi spălîndu-le ca să fie gata pentru a doua zi.

Laptele de vacă era mai ieftin decît cel de oaie.

Tîrgul de la S-tul Ilie este însufleţit. Neguţătorii veniţi în bîlci aşteaptă cu nerăbdare pe rucăreni şi pe propietarii de moşii şi de codri de munţi cu cari fac mare alişverişuri11.

Poamele ce pot dăinui sunt mai gustoase. Zmeura joacă un rol însemnat. Îmbelşugarea în oraş, pentru musafiri este cînd încep a se coborî fetele cu zmeura culeasă de la Lereşti.

Pe lîngă acestea, cu cît ţi se îngraşă ochii văzînd oameni şi femei, frumoşi şi plini de viaţă, cu atît te îngreţoşezi cînd vezi pe guşaţi. […]

II

Povestea ăluia, omul cade dintr-un pom şi tot se odihneşte un an, darămite noi cari veneam tocmai de la Bucureşti, se putea să nu ne odihnim măcar două zile? A doua zi, d-abia ne-am aşezat. A treia zi am dat şi eu cu nasul prin piaţă; după prînz am fost la fîntîna lui Crasan şi seara pe bulevard.

La 13 iulie, sculîndu-ne de dimineaţă, am luat-o apostoleşte cu căţel, cu purcel, cu mare cu mic spre Bughia. Am urcat coasta dealului ce stă cu faţa spre Gropani. Din crîng în crîng, din stufiş în stufiş, am cutreierat mai toată coasta dealului. Soarele era în puterea lui, bun bucuros că scăpase de ploaia ce ţinuse cîteva zile. Viind pe drum priveam uimiţi şi plini de mirare văzînd vîrfurile cele mai înalte ale munţilor albi de zăpadă. Auziţi d-voastră? Zăpadă în luna lui iulie! Soarele arunca săgeţile sale cele arzătoare asupra ei şi neaua de astă dată supusă căldurei se prefăcea în apă.

Pare că vedeai cu ce mîndrie soarele îşi preumbla privirile asupra piscurilor cari, în cea mai mare parte de an, sunt nesimţitoare la dragostea ce le arată cela ce dă viaţă animalelor şi vegetalelor.

Am cutreierat, zic, mai toată coasta dealului pînă am dat peste două tufişuri, aproape unul de altul, cari îşi împrumutau umbra.

Între aceste două tufişuri ne-am aşezat sălaşul. Un prichindel de român vechi, fiu al unei văduve cu locuinţa în satul Bughia, se luase după noi, şi ne-a prins bine, ne-a dat mare ajutor.

Am făcut, parte din noi, o vînătoare de uscături printre crînguri şi am adunat destule spre a ne pregăti mîncarea de prînz. Altă parte ne-am făurit două frigări dintre nuielele stufişului, am tăiat carnea şi am aşezat-o la focul ce aţîţarăm din uscăturile adunate.

Pînă să se frigă friptura, prichindelul ne aduse de la mă-sa o mămăliguţă ce zisesem să ne facă, şi apă rece de jos de la fîntînă.

De ar fi stat cineva de o parte şi ar fi privit la sălaşul nostru, ar fi avut ce vedea.

La umbra stufişurilor ar fi văzut pe cei mai în vîrstă, între cari cel dintîi eram eu, cum stam tolăniţi pe un covor de iarbă verde d-asupra căruia aşternusem un tartan12; pe cei tineri rătăcind printre crengurile vecine cu zburdălnicia vîrstei lor; codăneii, rîzînd şi cu voioşie făcînd şi ei treabă, cum puneau uscături mereu pe foc ca să se facă jăratec pentru friptura de pe frigările ce le întorcea servitoarea; pe cei mici cum alergau zglobii să prinză fluturei şi să se zbenguiască printre floricele.

Mai poftă de mîncare ca aceea ce am avut cu toţii atunci după atîta drum, nu-mi aduc aminte să fi avut de mult.

În mai puţin de o jumătate de ceas mămăligă, pîine, friptură, ouă şi brînză de burduf cîmpulungiană se mistuiră. Le-am stropit şi noi cu niţică apă de sapă de jos de la han şi cu de cea rece nemuritoare de care ne aducea prichindelul de român-vechi de la fîntînă. Acolo ne-am petrecut toată ziua, adunînd flori de pe cîmp, făcînd mănunchiuri şi apoi lepădîndu-le, să culegem alte floricele şi să facem alte mănunchiuri.

Către seară ne-am luat catrafusele şi am plecat. Pe cei mici i-am dus tîrîş-grăpiş, fiindcă am coborît dealul pe un povîrniş foarte înclinat, printre copăcei deşi şi stufoşi pînă în marginea unui pîrîiaş mic, a cărui obîrşie este între dealuri.

Nu făcea el, cît zgomotul ce producea. Susurul apelor de munte se aude de departe. Toate apşoarele vin spumegînde din pricina piedicilor ce întîmpină în scursoarea lor. Şi parcă sunt tot învrăjbite, atîta de tare vuvuiesc.

Se vede că lupta ce au cu pietrele pe care le aduce pe cursul lor, ori lespezile pe spinarea cărora curg, şi pe cari nu le pot urni din loc, le fac de murmură tot a gîlceavă. Aici pe marginea acestui pîrîiaş am stat de ne-am odihnit la umbra unor copăcei.

Cu anevoie am ieşit la lumină ca să mergem să vedem băile de la Bughia. Nu că vreo piedecă a firei ne împiedeca, dar nu puteam urni din loc copiii culegînd la floricele. Mai cu seamă floricica ochiul şarpelui sau urechea şoarecelui, miozotis (nu mă uita) era căutată cu sete şi de cei mari şi de cei mici.

Se putea să nu te ispiteşti a culege vreuna din aceste iubite flori, pe cari o vedeai la vrun loc de care nu te puteai lesne apropia? Din locşorul unde era ea căţărată pe marginea apei, pare că te chema şi pare că era mai frumoasă decît cele pe care le aveam în mînă, căci lepădîndu-le pe acestea ne încumeteam a culege pe cele mai cu greu de dobîndit. Aşa este omul, ce să zici? Niciodată nu se mulţumeşte cu ce are, ar dori să aibă ce nu are.

Şi intrînd în curtea băilor d-lui Gropan, proprietarul unui stabiliment de băi, am rămas mut de surprindere. M-am gîndit la ceea ce i-a dat natura şi la ceea ce el, om necultivat, nu voieşte a face. Totul este în starea sălbatecă în care firea a lăsat fîntînele de apă minerală.

După analizele ce auz că Ie-a făcut doctorul Bernad din Bucureşti, se zice că ar fi nişte ape rari în felul lor.

Se mai zice că o societate de oameni cunoscători de aşa treabă i-a făcut propunere: să-i ia fîntîna în întreprindere pe zece ani. Societatea să facă un stabiliment de băi sistematice şi să-i dea şi 20.000 lei.

El n-a priimit. Eu socotesc că guvernul ar trebui să intervie. Datoria sa ar fi să nu lase să se părăsească un aşa izvor de tămăduire pentru pătimaşi. Are o lege de expropriare pentru utilitate publică. Să-l îndemne a face îmbunătăţirile cerute de progres sau, dacă se va îndărătnici să nu voiască, apoi să-l exproprieze.

Căci dacă norocul i-a dat pe mîini nişte izvoare atît de preţioase, apoi sunt în drept toţi să se bucure de bunătatea lor şi aceasta în folosul lui bănesc şi în al tutulor ca dătătoare de sănătate. Daca el este codaci, legea să treacă peste dînsul în folosul omenirei suferinde.

De aci am trecut în al doilea stabiliment de băi, proprietate a familiei Laurian. Aci se vede însemnate îmbunătăţiri.

Însă se zice că apele nu au atîta putere vindecătoare ca cele de mai sus.

Şi întorcîndu-ne acasă, suind şi coborînd, am ajuns la 7 ceasuri căzuţi de osteneală; apoi somn ce am dormit în noaptea aceea cu anevoie se poate dobîndi în oraş.

Ghimpi să fi fost în aşternut nu i-am fi simţit. Am dormit duşi, încît tocmai a doua zi de dimineaţă ne-am deşteptat, pregătindu-ne pentru alte preumblări ce am mai făcut.

Apoi la 18 iulie dimineaţa am pornit la monastirea Ciocanu. A mers şi gazda cu noi.

Pentru aceasta un car cu doi boi coviltirit şi procoiţat13 am închiriat pentru femei şi copii; noi bărbaţii merserăm pe jos, adică ai noştri, părintele şi încă trei prieteni cu cari ne întîlnirăm în Cîmpulung şi cu cari am făcut mai toate preumblările.

Ca să mergi la monastirea Ciocanul, apuci pe şoseaua ce duce la Bughia, pînă la un loc, apoi cîrmeşti la dreapta şi după ce mai mergi niţel cobori şi mergi printre dealuri pe o scursoare de ape, printr-un sat, pe care îl dai la spate şi ajungi la rîul Bughia.

Peste acest rîu este o punte bună de trecut cu piciorul, iar carul dă prin apă.

Aşa făcurăm şi noi şi ne oprirăm dincolo la han. Hanul era închis. Strigarăm şi un băiat guşat veni să ne spuie ca să mai aşteptăm că vine mă-sa numaidecît. Se dusese, biet, să-şi vază de nişte purcei ce avea.

Daca veni, băgă pe băiat pe o fereastră, deschise uşa şi ne dete niţică ţuică. Cheia de la uşă, vezi, era la bărbatu-său şi el se dusese în tîrg.

Altceva nu mai avea, ni se răspunse, că n-are căutare.

Pînă să bem ţuica intrarăm în vorbă cu dînsa despre mai multe. Ea ne răspunse la toate cum se pricepea şi ea mai bine. Cînd veni vorba despre guşa fiului său, ea ne zise:

„Cum vedeţi, domnilor, guşa fiu-meu este mică; s-ar putea vindeca; s-a vindecat mai mulţi; dară lasă-l mai bine cu guşă, decît să meargă la oaste, că mai am unul în miliţie“.

Poate să fi avut dreptate femeia; noi însă nu i-am stat împotrivă, am plătit şi am plecat înainte.

De ce mergeam, d-aia drumul se îngreuia, el devenea din ce în ce mai anevoios, fiindcă suia la deal şi numai pe pietriş; şi, înaintînd, pietrişul se mărea.

Într-acestea vedeam că începe a se înora şi pînă să băgăm de seamă şi începu a ploua. Deschiserăm umbrelele; şi ca de cînd m-apucai să vă povestesc, ea şi încetă.

Ca să te sui de aci la mănăstire două drumuri se deschide: unul pe la Mlaştini, care este mai de ocol, altul mai scurt dară mai greu de urcat. Noi hotărîrăm să mergem pe acest drum.

P-aici însă în loc de pietre întîlnirăm pietroaie. În urma noastră mai veneau încă două care, fiecare cu cîte patru boi. Al nostru era cu doi, dară nişte boi tineri şi harnici.

Astfel era drumul aşternut, adecă cu pietroaie aduse de apele dealurilor de primprejur şi lăsate spre a arăta trecătorilor ce pot ele cînd vin mari, umflîndu-se de ploi. Ajungînd la poalele dealului pe coasta căruia este mănăstirea, poteca pe care trebuie să te sui este aşa de repede încît d-abia cu piciorul te poţi urca.

Ba încă, după ce că poteca este strîmtă şi cu făgaşuri, cînd într-o parte, cînd într-alta, apoi pe la unele locuri este ştirbită de apele ce curg de din sus. În zadar călugării cîrpesc aceste ştirbituri cînd cu găteje, cînd cu frunzet ori cu alte umpluturi; cînd plouă se ştirbeşte la loc.

Urcarăm, mai cu hăis, mai cu cea, mai cu umărul pe la loitrele carului, mai făcînd gălăgie şi ajunserăm la poarta monastirei. Un călugăr o deschise şi noi intrarăm; după noi intrară şi celelalte două care. Am uitat să vă spui că aceşti mosafiri erau însoţiţi de un tacîm de lăutari, cari ne-au scîrţîit cît fu drumul de lung.

Celalt drum pe la Mlaştini dă pe la satul Albeşti, unde sunt carierele de piatră; dară acela este mai lung şi mai puţin greu de suit.

Deoarece timpul era cam noros, şi deoarece din acestă pricină am intrat în curtea monastirei, am crezut de cuviinţă să cerem voie de la părintele stareţ să ne lase a mînca în curtea monastirei. Ne urcăm într-un fel de cerdac, locuinţa stareţului, pe o scară ce d-abia se ţinea de veche ce era.

Stareţul nu era acasă; se dusese la vreo altă monastire pentru ceva chiverniseală14, căci aci la Ciocanul, călugării sunt, cînd mîncaţi, cînd nemîncaţi. Atîta sărăcie n-am mai văzut.

Pe zidurile locuinţei stăriţeşti erau însemnate cu condei de plumb o mulţime de nume, ale celor ce cercetase monastirea. Proză şi versuri franţuzeşti şi româneşti, cari mai de cari pricepute de cei ce le-au făcut, iar nu de cei ce le-au scris, erau d-asupra mai fiecărui nume. Franţuzeasca nici de aici nu lipsi. Se vede a fi o molimă, a ne arăta, noi românii şi mai cu seamă femeile, că ştim limbi streine, către cei ce nu le cunosc. Învăţăm pe dinafară, cîteva rupturi de stihuri, ale nu ştiu cărui scriitor, şi apoi cu loc, fără loc, cu timp, fără timp, ţoropoc! ne pomenim că le spunem tocmai la cei ce nu ştiu boabă din ceea ce vorbim sau scrim. Păcate părinteşti!

Nu mai spui ce am văzut în chilia stareţului, că n-am ce; destul că ne-am grăbit a ne da mai curînd jos, de frică să nu cadă cu noi pălimarul ce-i înconjura chilia. Atît de vechi era.

Ne-am aşezat şi noi, două tabere: cei ce veniseră în două care, o tabără, şi noi alta; ei în partea dreaptă a bisericii, noi în partea stîngă. Biserica despărţea amîndouă taberile. Am întins două mese. Lor le cînta lăutarii; nouă ne cînta păsărelele.

Am început a mînca. Aveam două gîşte fripte, brînză, ouă, vin, aduse în coşuri, şi o sticlă de ţuică. Se întîmplase să fie într-o zi de miercuri, preotul şi preoteasa, fără să ştim, şi fără să ne fi adus aminte de Sfînta Miercurea, îşi aduseră măsline şi ceapă verde. Fu însă cu neputinţă a face pe preot şi pe preoteasă să mănînce din merindele noastre. Atunci noi am făcut, ceea ce a făcut popa nemţesc cînd l-a luat la socoteală nu ştiu cine că de ce merge la biserică pe mîncate şi apoi se grijeşte.

Ştiţi ce a răspuns baratul? Apoi dacă nu ştiţi să vă spui eu. El a răspuns: „Mai bine să fie Christos d-asupra purcelului, căci el să vede că mîncase friptură de purcel, decît să fie purcel d-asupra lui Christos.”

Aşa am făcut şi noi cu preotul, dară nu ni s-a trecut. Am început a mînca din măslinele lui, zicîndu-i să facă şi el ca noi, adecă postul să fie d-asupra dulcelui, iar dulcele d-asupra postului. Felul lor de a judeca fuse altul; ei ziseră: „Cînd e zi de post, apoi post să fie. Cînd e zi de dulce, dulce să fie.“

Dacă am văzut că nu-i putem încredinţa să judece ca noi, îi lăsarăm în plata Domnului, să fie de post.

Încă mîncînd vedeam că încep norii a se aduna. Ne-am sculat de la masă. Musafirii cei ce veniseră cu două care, se vede că tocmai tîrziu se deşteptară şi cunoscură că nu era tocmai bine să mănînce cu lăutari în curtea monastirei, se încărcară şi porniră de acolo. Noi lăsarăm copiii la car cu servitoarea, şi împreună cu cei mai mari, ne urcarăm tocmai în vîrful dealului, trecînd printre nişte fîneaţă în floare, de-ţi era mai mare dragul să priveşti la dînsa. Cîteva umbre de călugări, nişte căzături de oameni, nişte fiinţe, fleoşi de bătrîni, o cosea cu nemilostivire.

Ca să ajungem în vîrful muntelui, trebui să sărim pîrleazul, gardul care îngrădea coprinsul monastirei.

Priveliştea ce ni se arăta ochii noştri o sorbea cu nesaţi. Dacă ar fi fost senin, am fi putut vedea mai limpede oraşul Piteşti şi Curtea de Argeş. Aşa cum le-am văzut noi, printre negură, nu se deosebeau lămurit. Privind într-o parte şi într-alta, în depărtare şi la vîrfurile dealurilor şi munţilor vecini, numai iată că auzim lunînd. Noi nu băgăm de seamă ce se petrecea prin văi. Şi, aruncîndu-ne ochii şi într-acolo, văzurăm ce n-am mai văzut pînă atunci, la vîrsta în care mă aflu.

Norii, pasămite, se adunară prin văi, se îndesară, se înghesuiră, şi începură a ieşi fulgere dintr-înşii şi a bubui tunetele.

Am rămas încremenit. Eu eram învăţat să văz fulgerele şi să aud tunetele d-asupra capului meu, acum să văz şi să auz tunetele sub picioarele mele! Mă uitam şi tot nu-mi venea să crez, şi cu toate astea aşa era.

Atunci i-am adus aminte de chir Zeus, zeul zeilor elineşti, şi drept să vă spui, pare că o mîndrie oarecare mi se furişă în inimă. Pare că îmi şoptea cineva la ureche: „Cu ce era acel Zeus al elenilor din vechime mai cît tine? N-ai şi tu acum fulgerele la mult de picioarele tale?“

Din uitucia aceea de mine, mă deşteptară tovarăşii mei, cari mă siliră să ne coborîm mai curînd, daca voim să nu ne boteze ploaia, care se urca acum pe munte. Le-am mulţumit pentru aducerea aminte ce mi-au făcut, că eram om păcătos şi nevoiaş, ca toţi oamenii. Mi-am scuturat haina, lepădîndu-mă de fumul mîndriei ce umbla să mă cuprinză, am nesocotit şoaptele ce-mi zbîrnîiau pe la ureche, şi am gonit de la mine deşertăciunea de a mă asemăna cu un Zeus, mai lacom, mai berbant15 decît toţi oamenii, precum spune la cărţile lor elineşti, că era acel zeu al zeilor lor.

Am rămas creştin, precum sunt, şi am lăudat în fundul inimii mele pe Cel ce a făcut lumea din nimic, cu toate minunile ce se pot vedea şi ce nu se pot vedea.

Abia am ajuns în curtea monastirei, şi unde începu să plouă, şi ce ploaie, Dumnezeule! ploaie d-alea de parcă se deschisese cerurile şi dîndu-se drumul tuturor izvoarelor de sus.

Abia am apucat de ne-am aciuit, cari prin tinda bisericuţei, cari pe sub pălimarul locuinţei stăriţeşti, pe după nişte tocitori, printre nişte mese stricate şi printre trăcănaie de tot felul, puse acolo la adăpost.

Şi, adăstînd acolo, ca să înceteze ploaia, am avut prilej să văd că toată obştea aceea era alcătuită din şase ori şapte călugări şi din vro doi ori trei frăţoi.

Casele cari înconjoară monastirea ca o jumătate de cerc în cari şed aceşti oameni, închinaţi monachiei, sunt mici, pitulate şi povîrnite într-o parte de vechi; murdare, cu uşi de trebuie să se aplece cînd intră în ele, cu ferestre mititele şi nu toate ochiurile cu geamuri. Case de lilipuţieni, adică de pitici. Călugării, jigăriţi, de pare că nu se pieptănaseră de nici ei nu mai ţineau minte, hărtăniţi şi nespălaţi, cu chipurile macre şi ajunşi de bătrîneţe şi de post.

Ce să zici, sărăcia este zugrăvită în această obşte, cu toate grozăviile ei.

Aşa cum erau, unii ieşeau să bage în chilie te miră ce catrafuse, ca să nu le plouă; alţii duceau cîte o doniţă sau putină la picătura streşinilor, alţii ca să îngrijească cine ştie de ce lucru de nimic, şi mai toţi cu picioarele goale, în cap cu cîte un comănac pleoştit sau turtit în vreo parte, cu zdrenţele de pe dînşii sumese.

Intrînd şi ieşind de prin chiliile lor, mi se înfăţişa o icoană tristă a nemernicii omeneşti. Gîndurile mi se duse departe, foarte departe, înapoi la timpii de sălbăticie a oamenilor.

Atunci mi-am zis: „Oare această mănăstirică să nu fi fost ea înzestrată de cei ce au înfiinţat-o cu o cît de mică avere?“ Eu crez că da; dară societatea în timpii din urmă a crezut de cuviinţă să ia averile monastirilor şi să le dea statului. Bine. Dară atunci societatea trebuia să îngrijească de acele umbre de oameni ce să găsesc adăpostite pe la monastiri, ori să desfiinţeze cu totul obştea. În ce vor fi vinovaţi aceşti nevoiaşi să sufere cea mai îngrozitoare ticăloşie?

Un frătoi pe aşa ploaie îşi găsise să se ducă de vale să aducă apă de la fîntînă. Cînd se întoarse era ud pînă la piele. Ne dete de băurăm. Drept să vă spui, aşa apă ca aicea mai rar. Două pahare mari am băut şi n-am simţit cîtuşi de cît vreo greutate, şi rece de pare că era pusă în ghiaţă. Halal de aşa apă!

Ploaia stătu şi, pînă una alta, încărcarăm femeile şi copiii în car, iară noi călări pe picioarele noastre ne găteam a porni. Călugării stau pe dinaintea chiliilor lor şi se uitau la noi cu jind. Văzîndu-i aşa stînd, te coprindea mila; inima ţi se înmoaie cînd vezi dobitoacele, rîvnind la bucătura ce bagi în gură, şi te milostiveşti. Ce inimă să fie aceea, cînd vezi pe seamănul tău, poftind lucrul de care tu te îndestulezi în veselie, şi el, seamănul tău, n-are şi nu poate, şi nu ştie cum să-şi agonisească cele spre traiul său? Mi se pare că datoria societăţii ar fi să se gîndească şi la aceste fiinţe neînvăţate şi nepricepute, spre a le asigura un trai, deşi nu îmbilşugat, dară măcar îndestulător pînă cînd îşi vor mai tîrî zilele pe această lume, pe care, ei, fără să ştie de ce, o urăsc.

Noi îi chemarăm şi puserăm cîte ceva fiecăruia în mînă; şi bine făcurăm; căci deodată patru din cei oarecum mai tineri, ne încongiurară carul, ne ajutară la scoborîş, de scăparăm cu faţă curată. Pare că era năzdrăvan carul, mergeam mai mult pe sus, de parcă n-atingea de pămînt. Nu se mai simţi nici făgaş, nici ştirbiturile ce mai făcuse potecii ploaia ce căzuse. Cînd ne văzurăm în vale, ne luarăm încă o dată ziua bună de la aceşti oameni uitaţi şi de Dumnezeu şi de lume, şi mergînd încet, încet, cum se merge cu boii, am ajuns acasă pe la şapte ceasuri seara, adecă în amurg.

De cîte ori mă gîndesc şi azi de ceea ce am văzut Ia monastirea Ciocanul, de atîtea ori mă înfiorez de mărirea lui Dumnezeu şi de uitarea de sine a călugărilor de acolo.

III

Aflasem că la Berivoeşti se afla un orb din naştere, care are o ţinere de minte foarte însemnată. Se zicea că ştie orînduiala bisericii mai bine decît un dascăl, cîntă în strană, se duce, chemat fiind, pe la mesele unora şi altora şi spune fel de fel de bazaconii, de unde capătă cîte ceva şi cu aceea trăieşte.

Am voit să-l văz, ca daca s-ar putea, să ştiu de la dînsul vrun basm, vro poveste sau altceva. Mi s-a spus că e bolnav şi d-aceea n-a venit anul acesta la bîlci, el carele în toţi anii venea.

Mă hotărîsem să mă duc eu la dînsul. Cînd în dimineaţa de 21 iulie văz pe gazdă că mi-l aduce.

Am intrat în vorbă cu dînsul. Mi-a spus că se numeşte Moş Florea orbul, că este de peste 65 de ani, că locuieşte în sat la Berivoeştii pămînteni, judeţul Muscel, pe lîngă Cîmpulung. După acestea a început să-mi spuie de Alexandru Machedon, de Xantipa filosoful, de Halima. Eu l-am oprit.

L-am rugat să-mi spuie, daca ştie, ghicitori, basme ori poveşti d-alea de care se spun pe la şezători. Din tot ce a putut să-mi povestească în timp de aproape un ceas şi jumătate, m-am ales cu o poveste, cu cîteva ghicitori şi cu următoarele versuri. L-am rugat să mai vie, mi-a făgăduit, dar nu s-a ţinut de cuvînt.

STIHUL BUCHILOR

Az Azi a mea iubită floare,
Garoafă mirositoare,
N-ar fi bine şi cu cale
Să facem o plimbare?

Buche Bine eşti împodobită
Ca o garoafă-nflorită.

Vide Văz că eşti foarte cuminte
Şi-nţeleaptă la cuvinte;
Că de vreai mai dinainte
Erai om foarte cuminte.

Glagol Grăieşte-mi vreun cuvînt
Să mă mai ţiu pe pămînt.

Dobro Dă-mi mie vro bucurie
Să-mi fie spre veselie.

Est Eu sunt cel om streinat
De dumneata depărtat.

Juvite Jeluită, puică, tu vei fi,
Dacă nu mă vei iubi.

Zalo Zapis ţie ţi-aş fi dat
De nu te-ai încredinţat.

Zimble Zi-mi tu ca să viu la voi
Să mai vorbim amîndoi.

Ije Ismă creaţă şi-o lalea
Iubi-m-aş cu dumneata.

I Ispitit-ai în tot chipul
Şi mai cercat cu cuvîntul,

Caco Că eşti floare asomie
Să-mi fii dragă numai mie.

Lude La dumneata, puiculiţă,
Aci-n dos în grădiniţă;
De la vale de portiţă
Răsări o garofiţă.

Mislete Mîhnită, puică, vei fi
Daca nu mă vei iubi.

Naş Nădăjduind, puică, la tine
Rămăsei ca vai de mine.

On O! mijloc, mijloc subţire,
Vrei să mă dai de ruşine?

Pocoi Pentru tine, puiculiţă,
O să mor fără credinţă.

Riţa Rău fusei eu rinduit
Cu ast pustiu de iubit.

Slovo Să-ţi zic floare asomie
Că placi multora şi mie.

Tferdo Tu eşti a mea mîngîiere,
Dragostea vieţii mele.

Uc Umblind m-am tot tulburat
De-al tău dulce sărutat.

Fita Focul ce este în mine
Arză rochia de pe tine.

Her Hiarele de m-ar mînca
Nu mă las de dumneata.

Ţi Ţine, puică, vin de bea
De la mînuşiţa mea.

Cerf Ce te făleşti aşa tare?
Că nu eşti de vrun neam mare.

Şea Şi te ţii în fandosii
Cum că eşti cea mai dintîi.

Ştea Ştergeţi această mîndrie,
Nu te-arăta cu prostie;

la Ia vezi lacrimile mele
Cum se varsă cu durere;
Şi se varsă pe obraz
Pentr-un puişor cu haz.

Ius Iubitul este cu haz,
Despărţirea cu necaz.

Iu Iubita mea m-a lăsat,
De mine s-a depărtat.
Dar eu nu voi ca s-o uit
Pînă la al mormînt.

Gea Gerul, frigul nu mă ţine
Pînă nu dau pe la line.

În În calea ce am venit,
Ah! să nu mă laşi lipsit.

Ipsilon I psihi mo surioară,
Dorul tău mă bagă-n boală,
Sprîncenile mă omoară.

Ami Apa curge şi se duce
Pietrele rămîn şi plînge.

Ghici ghicitoarea mea:
Dintr-o piatră albă
Prooroc se naşte
Nici creştin, nici păgîn,
Şi la moartea lui
Se botează în apă fiartă.
(Cocoşul.)

Trup de femeie sus, trup de femeie jos, ţi zece trag pe patru la judecată.
(Femeia cînd mulge vaca.)

Belit şi mîncat
Şi zbiară prin sat.
(Cimpoiul.)

Să fiu albă nu-s cucoană,
Să fiu neagră nu-s ţigancă,
Să fiu verde nu-s mătase.
(Coţofana.)

Cinci capete, patru suflete, şi o sută de unghii.
(Mortul cînd e dus la groapă.)

Iepure-mpănat,
Şarpe potcovit,
Poruncă de domn,
Meşteşug de om.
(Plugul.)

Merge pe drum: Două ascultă, două vede, două ară, patru merg; una mînă şi umblă gemând, nefiind bolnav.
(Porcul.)

Cine în cer nu s-a suit
Pe pămînt n-a umblat,
Şi pe Dumnezeu a lăudat?
(Ioan Prorocul.)

În aceeaşi zi am prînzit într-un fel de chioşc clădit din frunzări pe cursul apei Rîul Tîrgului, aproape de mănăstire.

Vîjîitul morilor din apropiere, murmurul apei ce trecea pe sub acest chioşc, te face să mănînci mai cu poftă! Acest chioşc era rădicat vremelnic, numai pentru bîlciul de Sfîntul Ilie, ce se face la Cîmpulung în tot anul, cum este moşii în Bucureşti.

După ce am mîncat, am trecut podul cel lung făcut peste rîu, şi am luat drumul către Flămânda.

Flămînda este o mică mănăstire pe vîrful unui deluleţ în marginea Cîmpulungului, de ceea parte de rîu. Ce va fi fost în vechime nu ştiu. Dară ştiu, după cum mi s-a spus, că aci a fost închis Ienăchiţă Văcărescu poetul, de către fanarioţi, pentru gîndurile lui patriotice.

Urcîndu-te pe deal, ca să ajungi la mănăstire, pe coastă la dreapta pe o întindere de loc îngrădită, este cimitirul papistaşilor şi al protestanţilor. După cum se vede, pare a fi înfiinţat din nou. Sau că, morminte sunt puţine, unde nici streini nu sunt mulţi la Cîmpulung.

În vîrful dealului, daca ajungi, stai şi te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuinţă omenească. Nici chilii de călugări, nici nimic. Biserica se vede ridicată în locul celei vechi, însă neisprăvită, se zice că a luat-o prin licitaţie un meşter ca s-o facă; însă înşelîndu-se la preţ, a făcut-o pînă unde i-a ajuns banii ce a fost luat. Se zice iar că meşterul n-a făcut-o după contract, că nu e destul de trainic lucrată. Pentru aceasta fu tras în judecată; meşterul a pierdut la judecată, dar e sărac, nu poate să o isprăvească după cum le-a fost vorba, şi lucrul stă baltă.

Prinde orbul, scoate-i ochii.

Clopotniţa s-a părăginit şi dînsa. Nu va trece mult şi o vei vedea şi pe dînsa o grămăjuie de dărîmături, precum a şi început.

O cruce de piatră ce era acolo lîngă clopotniţă s-a rupt în două, partea de d-asupra a căzut cu capul în jos, aşa că nu se ştie ce este scris pe dînsa. Pe trunchi, care mai stă în sus, am putut citi lămurit numele lui Leon-vodă. Ce o fi zicînd mai la vale nu ştiu, fiind acoperit de partea căzută de d-asupra.

Ar fi bine, socotesc eu, să fie ridicată şi să se dea în stampă scrisoarea întreagă de pe cruce, spre ştiinţa tutulor. Fiul meu, George, s-a atîrnat ca maimuţele de grinzi, de ziduri, şi s-a urcat tocmai la clopote, cari mai stau atîrnate la locul lor, a bălăngăit niţel cu ele, apoi s-a dat jos.

Dacă n-ai ce vedea mai deosebit ceva pe acest deal, apoi eşti răsplătit cu vederea cea frumoasă asupra Cîmpulungului şi a prejmetelor.

Vezi Cîmpulungul întinzîndu-se d-a lungul rîului, cu cele trei uliţi ale lui, căci trei uliţi are Cîmpulungul, lungi ca şi dînsul, din cap pînă în cap. Aceste uliţi sunt străbătute de alte uliţi lăturaşe ce leagă între ele uliţele cele mari.

E frumos să vezi Cîmpulungul de aici, oraş cu mulţimea lui de biserici, şi încins de Rîul Tîrgului. O panoramă din cele mai încîntătoare. De cîte ori vorbesc de Cîmpulung, de atîtea ori stă de faţă numărul său de biserici. Dar ia să stăm strîmb şi să judecăm drept.

Oare Bucureştiul este mai breaz? El are nu 20 de biserici ca Cîmpulungul, ci numai 130. Să fie oare că atît în Bucureşti, cît şi în toată ţara, bătrînii noştri nu erau aşa de procopsiţi pre cît erau de evlavioşi şi de patrioţi? se poate. Crez şi eu. Astăzi ne-am umplut de procopseală.

Din vîrful dealului Flămînda, dacă îţi întorci privirea de la oraş spre munţi, apoi frumuseţea firei e mai măreaţă, vezi dealurile trîmbe, trîmbe, şi dincolo de ei ridicîndu-se munţii falnici, ale căror vîrfuri pare că vor să atingă cerul.

Ne-am grăbit să ne coborîm şi să mergem acasă, căci prin văile dealurilor, negura ne arăta că plouă, şi nu voiam să ne botezăm în ziua aceea. Ne-am temut de ploaie, fiindcă prea ardea soarele.

La 21 am fost la Lereşti.

În ziua aceea am luat două care, coviltirite şi procoiţate, cu gînd să mergem pe sus. Dar te lăsa inima să mergi în car, noi ahtiaţii de preumblări pe la munte?

Copiii şi femeile au mers. Noi bărbaţii nu; căci nu degeaba aveam cu noi patru cîrji de preumblat prin munţi, cîrji cum altele ca dînsele n-am mai văzut, eu cel puţin, acolo la Cîmpulung. Şi luînd-o pe trepăduşe, haide, haide cînd înaintea carelor, cînd după dînsele şi oprindu-ne la toate hanurile, ca să le gustăm ţuica, am ajuns în satul Lereşti, l-am străbătut pînă am ajuns la locuinţa părintelui Ţuluca, unde am desjugat.

Era către nămiezi.

Părintele Ţuluea ne-a primit bine. Găzduirea românului este de poveste. Bucuria cu care primeşte el oaspeţii, nu se poate spune. O astfel de găzduire am primit şi noi la părintele Ţuluea. Şi e harnic părintele. El e şi preot în sat, şi învăţător al copiilor din sat, şi mai ia şi petece de loc de la unii, alţii cu arendă spre a le cosi, face negoţ cu scînduri, cu vite şi cu ce poate; d-aceea este, se vede, chiabur.

Coprinsul lui este coprins la dînsul şi casă bună. Nu e vorba, la munte mai toate casele sunt bune: nalte, încăpătoare, învelite cu şindrilă, făcute de zid de piatră şi ridicate de la pămînt. A părintelui Ţuluea mai cu deosebire; curăţenie în odăi, căci casele lui au mai multe odăi, îmbrăcate pe dinăuntru într-un chip ţărănesc, dar frumos. Plocate16, foarte albe, aşternute pe paturi, de ţi-e drag să şezi pe dînsele, pereţii acoperiţi cu velinţe, toate lucrate de mîna preotesei.

Casa cea mare, casă de musafiri, este împodobită cu o canapea şi scaune ca la oraşe, iar pereţii cu fel de fel de ţesături supţiri şi scumpe: vîlnice, lucrate cu fir şi cu fluturaşi, ii cu altiţe lucrate numai în mătase şi cu fluturaşi, marame de borangic, subţiri de să le spargi cu limba, vezi că preoteasa ştie a lucra bine, şi apoi e harnică ca şi părintele.

Ce să vă mai spui? Casa părintelui Ţuluea este casă de om cu dare de mînă. Rostul este rost şi plină cu de tot ce trebuie omului la ţară.

Cum am ajuns, ne-a cinstit cu ţuică veche, nişte ţuică, ce rar se găseşte, apoi ne întinse masa, căci era şi timpul. Scoaserăm şi noi merindea ce aveam la coş, puserăm la mijloc şi vinişorul ce adusesem şi ne-am ospătat sub nucul din livedea de lîngă biserică, unde secerătorii coseau iarba.

Şi fiindcă preotul se îndeletnicea cu lucrătorii a sfîrşi de cosit în acea zi, îl lăsarăm să-şi vadă de lucru, iar noi traserăm cîte un somn la umbră de nuc, de să se ducă vestea.

După ce ne scularăm, încurcarăm şi noi locul p-acolo pe lîngă oamenii ce lucrau pînă seara. În acest timp preoteasa găti masa pentru lucrători; masă mare, cu nu ştiu cîte mămăligi şi legumă.

Noi întrebarăm pe părintele, ba despre una, ba despre alta, şi la toate ne răspundea, ca un om cunoscător de locurile de p-acolo. Ne arăta fiecare vîrf de munte ce se vedea de acolo, ba şi pe cele de la spatele lor şi de primprejur. De la dînsul am aflat o mulţime de nume de munţi, dintre cari mai ţin minte următoarele:

Păpuşa, Dragoslavele, Mateiaşul, Iezerul, Buliga, Leaotul, Rogozu, Măgura, Piscul Calului, Muntele Boldu, Voivoda, Piscul Caprei, Portăreasa, Cernatu, Obîrşa, Groapele, Brătila, Zîrna, Piscul Netotului, Nisipurile, Muşeteasca, Galbenele, Valea Vladului, Luţa mare, Luţa mică. Comisul, Tamasul, Piatra lui Crai, Baciul, Înfundata etc. Am întrebat daca ştie să ne povestească ce se vorbeşte prin sat despre numirile munţilor; d-o pildă: de ce se zice Păpuşa, Mateiaşul, Piscul Calului, Valea Vladului, Piscul Netotului, Piatra lui Crai şi altele.

Ne-a răspuns că nu ştie. Acum stau şi mă gîndesc: să fie oare că nu ştia în adevăr, ori că avea de lucru şi nu putea să stea să ne povestească? Văzurăm şi noi că timpul nu era tocmai priincios pentru asemenea întrebări. Ne-a făgăduit însă, ca şi d. Bădescu, profesor în Cîmpulung, că va cerceta, şi de va afla vro poveste mi-o va face cunoscut. Seara, după ce am cinat, preotul, preoteasa şi încă vro doi săteni d-acolo ne-a petrecut pînă ne-a scos din sat, şi e cam lung satul, ca toate satele de la munte, cari sunt cu casele risipite.

Viind pe drum ca să ne mai treacă de urît, şi ca să şi mai rîdem oleacă, am început a cînta. Cîntecele noastre zădăriră17 şi pe unul din chirigii18, nenea Ion Nicolae Diaconul, locuitor în mahalaua Malu, din Cîmpulung, bătrîn trecut de 60 de ani, şi se scăpă de spuse că ştie şi el un cîntec din tinereţele lui. Atîta fu de ajuns. Ne alegarăm de dînsul şi nu-l slăbirăm pînă nu cîntă. I se aprinsese călcîiele bătrînului, vezi că îi dădusem de gustase din sîngele Domnului, şi din aghiasma de prune, de pe unde stătusem pentru popas.

Cînta bătrînul de răsunau văile. Boii chiar pare că se veseleau şi ei de veselia stăpînului lor. Trăgeau mai uşor, aprinşi de focul cu care cînta nenea Ion. Şi nu ducea glasul rău unchiaşul, se vede a fi fost un pui de românaş în vremea lui. Noi îi furarăm vorbele şi iată că le aşternem aici aşa cum le apucarăm din gura lui.

CÎNTECUL NUMERILOR

De la una pîn-la două
Anicuţo nene,
Mi se rupe-inima-n două
Anicuţo etc.

De la două pîn-la trei,
Mult mă faci p-aici să piei.
De la trei pîn-la patru
Inimioara mi se bate.

De la patru pînă la cinci
Mult mă faci să viu p-aici.
De la cinci pînă la şase
Inimioara mi se arse.

De la şase pîn-la şapte
Inimioara mi se bate.
De la şapte pîn-la opt
Inimioara mi s-a copt.

De la opt pînă la nouă
Inimioara-mi rupi în două.
De la nouă pîn-la zece
Inimioara-mi stă tot rece.

Anicuţo nene.

Şi cu cîntece şi cu glume am ajuns acasă pe la zece ore seara, de nici n-am simţit osteneala drumului. Ba încă părea că am fi dorit să fie drumul mai lung.

IV

Cîteva zile ploioase cîte le-am avut la Cîmpulung nu le-am lăsat fără să le întrebuinţez şi pe dînsele la ceva. Am stat de vorbă cu gazda la care trăsesem.

Şi ştiţi d-voastră că vorba vorbă aduce. Am vorbit despre ceea ce ştia dînsul de oraş; despre ale bisericii, căci gazda mea era preot; despre vreme; despre multe şi de toate.

Preotul Nicolae Diaconescu este un om între 25 şi 30 de ani. Absolvent al seminarului din Bucureşti, cursurile seminariale şi le-a început în seminarul din Curtea de Argeş. De cîţiva ani numai este preot la biserica Muceniţa Marina. Inteligent, om de bună-cuviinţă şi harnic, este iubit de toţi cei ce îl cunosc.

— Noi suntem mîndri cu oraşul nostru, îmi zicea el odată. El este leagănul naţionalităţii noastre. Monumentele ce întîlneşti în tot locul stau dovadă despre cele ce-ţi spui. Ar fi bine să se ia măsuri de cei ce sunt în drept să o facă, ca ele să se păstreze, căci altfel va ajunge, precum ajunsese curţile boierilor Goleşti.

— Şi cum ajunsese curţile alea ale boierilor Goleşti?

— Ai fost prin piaţa noastră, ai văzut ce întindere are. Tot locul acesta era al boierilor Goleşti. Pe dînsul era nişte case mari, boiereşti, care odată, odată trebuie să fi fost fala Câmpulungului. Grădina acestor case era plină de fel de fel de pomi roditori, tot soiuri unul şi unul; în mijloc avea un eleşteu cu peşte. Eu însumi mi-aduc aminte cînd eram copil că am prins peşte ziua.

Ce trebuie să fi fost de aceste case, de grădina şi de curtea lor în vechime nu pot să-ţi spui, că n-am apucat. Ceea ce ajunsese în timpii din urmă, de pe cînd ţiu eu minte, apoi erau nişte căzături.

Casele erau dărăpănate. Uşi, ferestre, vraişte. Ajunseseră să fie locuinţa bufniţelor şi a cucuvaielelor. Pustietatea se răsfăţa într-însele. Stafiile şi joimariţele19 băgase groază între vecini. Seara nici un locuitor nu mai cuteza să treacă p-acolo. Ziua însă copiii mai intrau, dîndu-se jocului, prin curţi, şi alţii, ca şi mine, prindeau peşte.

Decît să rămînă aşa pustii, bine a făcut primăria noastră de le-a cumpărat, le-a dat jos, şi a făcut piaţă; căci piaţa cea veche nu era destul de încăpătoare.

Eleşteul era atît de adînc, încît tot materialul netrebuincios din case l-a pus acolo şi împreună cu multă umplutură, adusă de aiurea, abia a ajuns de a putut să niveleze suprafaţa pieţei. Bîrnele, grinzile şi stîlpii erau numai de stejar. Le-a vîndut unor tîmplari, cari le-au cumpărat ca pîinea caldă, pentru lucrul lor de tîmplărie.

Azi, dintr-un loc pustiu care îngrozea lumea, s-a făcut piaţa pe care o vezi, destul de încăpătoare pentru tîrgul de sîmbăta, pe care îl avem in Cîmpulung. Ar mai trebui, după părerea mea, cîţiva copaci pentru umbră, în zilele cele călduroase.

Despre un lucru nu-mi dau seamă de ce nu s-a făcut. În piaţa cea veche era aşezată baniţa lui Şerban-vodă, săpată în piatră, şi de jur împrejur cu slove pe dînsa. Cine din cumpărători voia să cerce dacă n-a fost înşelat la măsurătoarea de cereale mergea acolo, turna coprinsul baniţei în ea, şi era sigur daca a fost înşelat sau nu.

Nu ştiu de ce această baniţă zace în curtea primăriei, unde inscripţia de pe dînsa se poate strica, căci nu e ferită de lovituri şi de ciocnituri, şi n-a pus-o în mijlocul pieţei celei noi.

Am stat mult pe gînduri şi m-am întrebat: „Ca ce ursită rea, prigoneşte pe biata noastră ţară, de voieşte să-i stîrpească orice urmă veche de fiinţa ei. Să nu se mai găsească nici un punct de legătură între vechiul trecut şi între viitorul ei?“ M-am întrebat, m-am gîndit, şi n-am putut să-i dau de căpătîi. Cei ce vă pricepeţi în d-alde astea, cei ce ştiţi să judecaţi mai matur, luminaţi-mă şi pe mine şi, dacă vă stă prin putinţă, puneţi o stavilă acestei uitări a trecutului.

Căci la Cîmpulung, ca şi la Bucureşti, la Dorohoi, ca şi în Oltenia se strică, se dărîmă, cu nemilostivire, se rade de pe faţa pămîntului tot ce a mai rămas de la moşi de la strămoşi. Mai toţi cei ce vin dinăuntru, de la învăţătură, pare c-ar intra într-o ţară de sălbatici, fără trecut, fără tradiţii. Şi anume:

Doctorii nu vor să ţină seamă de loc de doctoriile poporului, ba încă le prigoneşte şi omoară ţinerea lor de minte, în loc să le cerceteze, să le îmbunătăţească, să le ridice pînă la ei, ca să le aducă în stare de ştiinţă.

Mai-nainte vreme, aveam doftori mai puţini; dar babe şi unchiaşi cari ştiau să descînte şi să tragă mai mulţi. Înmulţindu-se doctorii s-au prigonit pînă la desfiinţare doftorii populari; descîntecele şi trăsăturile s-au uitat cu desăvîrşire. Azi mulţi oameni se lasă a muri neavînd cu ce plăti vizitele doftorilor. Atunci, cu lucru de nimic, avea pe cine să cheme, ca să-i tragă şi să le descînte. Cel puţin avea o mîngîiere că au un ajutor. Ce e drept, s-au înfiinţat mai multe spitale, în cari se caută fără plată bolnavii cari vin. Dar nu toţi oamenii vor să meargă la spital.

Ceea ce prigoneau doftorii mai-nainte, acum ei o scot la maidan. D-o pildă, unde ziceau că trăsăturile sunt o nimica toată, o secătură, azi ei o scot ca foarte folositoare. Numai i-a schimbat numele. Ei nu-i mai zic azi trăsătură ci masagi.

T-ei pomeni că, ca mîine vor scoate la maidan şi descîntecele sub numire de ipnotism, de magnetism, sau cine mai ştie cum. Şi iată că cercetarea bolnavilor costă mai scump, de nu se pot căuta toţi.

Cu doftorii populari, creştea numărul populaţiei. Cu doftorii de azi, scade, după cum ne-o spun ziarele pe toată ziua. Să mă ferească Dumnezeu a zice ceva rău de meşteşugul doftorilor noştri. Eu spui ce am apucat eu. D-apoi, poate să fie şi lipsa de cunoştinţa morţilor de pe atunci, pe cînd azi trîmbiţează ziarele necontenit numărul lor.

Advocaţii, dară pe dînşii să-i lăsăm în pace, ca să nu ne mai aprindem paie în cap. Se vede pe toată ziua de toţi, cum croiesc la legi, şi la paralegi, cum le strică şi le fac iarăşi din nou, fără a ţine seamă de ceea ce am avut.

Arhitecţii ridică nişte stîrpituri, în locul trainicilor clădiri vechi. Nu ţin seamă nici de trebuinţele noastre, nici de climă, nici de nimic. De e niscaiva călduri vara, cum este la noi, şi de se întîmplă să fie casa ce se clădeşte astăzi în bătaia soarelui, apoi te coci în ea. N-ai tu niţică umbră, n-ai tu puţină răcoare. De se întîmplă să dea niscaiva geruri de să crape lemnele şi pietrele, cum este la noi uneori iarna, apoi degeri în ea, cu tot focul ce dai la sobă.

Clădirile însă cele vechi se luptau cu timpurile de trainice ce erau, vara găseai răcoare în ele, şi iarna cu puţine lemne încălzeai casa în care şedeai.

Cercaţi de dărîmaţi o casă din cele vechi şi veţi vedea, cum am văzut şi eu în Bucureşti, scăpărînd tîrnăcopul cînd loveşte în zidărie. Cercaţi însă de dărîmaţi una din clădirile de modă, şi veţi vedea ieşind cărămizile din zidărie pînă a nu le fi atins cu tîrnăcopul… vezi că aşa e moda!

Numele uliţilor care aducea aminte cîte o faptă istorică se şterge, fără teamă, şi li se dă cîte o altă numire, cine ştie cum, şi fără să aducă aminte nimic.

Şi cîte altele pe care nu ţi le aduci aminte.

De s-ar împreuna ştiinţa cu practica ce este în ţară la noi de la moşi de la strămoşi, asupra tuturor ramurilor economiei noastre de trai, mult bine ar ieşi; dar aşa cum se face astăzi, nu ştiu, zău, unde o să ajungem! Poate la cucuiata!

Într-o altă dată, preotul Nicolae Diaconescu, ‘mi da dovadă despre vechimea Cîmpulungului, pe lîngă altele, biserica la care slujea: Muceniţa Marina.

— Tovarăşul meu, îmi zise el, un preot trecut de şaptezeci de ani, care de cincizeci de ani slujeşte la această biserică, îmi spune că data ei cea veche este 6723 (adică 1215), scobită într-o piatră ce se află în altar sub fereastră şi tencuită de către cei ce au reparat biserica. Aşa zice că i-a spus şi lui un alt preot bătrîn pe care l-a apucat şi dînsul şi care a răposat demult.

Inscripţia actuală de d-asupra uşii bisericii, pe care însumi am citit-o, zicea aşa:

„Această sfîntă şi dumnezeiască biserică aflîndu-se din zile vechi părăsită şi neaflîndu-se ctitori ca să o mai înoiască, şi ştind biserica necăutată, îndemnindu-mă eu robul lui Dumnezeu, Barbu de o am înoit-o întru slava sfintei muceniţei Marina, pe cît mi-a fost putinţa, cele ce se văd şi cele ce se vor înnoi de aci înainte, şi am făcut şi clopotniţa din temelii, precum se vede, şi am cumpărat două candele de argint şi o vie am cumpărat de o am dat bisericii de pomană, în zilele luminatului domn Io Constantin voievod.

Meseţa septemvrie 20, d-nei leat 7205 (1697).”

Înăuntru, pe grosimea uşei la dreapta, este o altă inscripţie, scrisă întru pomenirea celor ce au zugrăvit biserica la 7274 (1766).

În partea stîngă a bisericei este o colimvitră20 săpată în piatră cu inscripţia pe dinafară. Această colimvitră este îngropată în pămînt astăzi, fiindcă biserica de vechime rămăsese ca în groapă, pămîntul pe dinafara ei crescuse.

Cei ce au reparat-o au umplut cu pămînt biserica pînă au adus-o în faţa locului de dinafară, şi astfel colimvitra a rămas îngropată în pămînt. Literile au început a se toci de loviturile picioarelor. Poate că cele îngropate să fie mai bune.

Socotesc că o cercetare amănunţită şi serioasă de cei în drept, poate că ar descoperi lucruri destul de importante.

Altă dată, stînd iarăşi la vorbă, şi venind vorba despre vremea, iată ce mi-a povestit:

— Este aici în curtea bisericii noastre, un bătrîn ca de optzeci de ani, anume moş George Frăţiloi, un sărman care şade de pomană, de felul lui din Cîmpulung. Stînd de vorbă cu el zilele astea de vremi şi de vlogul21 ce a început de cîteva zile, îmi spuse istoria următoare: „Tata cînd era copil mic s-a dus cu tată-său de a încărcat nişte scînduri din munţi. Viind, a mas noaptea în cătunul Cîndeşti, între munţi, lîngă lacul Cîndescu.

Acest lac este fără fund şi are împreunare pe sub pămînt cu lacul ce se află pe vîrful muntelui Iezerul, unul din cei mai înalţi munţi. Se zice că şi acest lac este fără fund. Apele unuia şi altuia sunt negre; ele nici nu se seacă, nici nu se umflă. Cînd este să se facă vreme rea, adecă să se schimbe timpul, să vie vreo vijelie sau vreo furtună, vesteşte pe oameni de mai-nainte, căci începe a urla. În noaptea aceea cînd tată-meu, copil, cu tată-său, om matur, a mas lîngă lacul acela Cîndescu, tată-meu s-a deşteptat din somn, preste noapte de zgomotul ce se făcea în lac.

Ascultă el, şi ce să auză? Bîltăcăind în lac, un glas striga:

«Hăp! hăp! hăp!
De ce merge tot mai rău.
Hăp! hăp! hăp!
De ce merge tot mai rău…»

Bietul tata, s-a speriat; mă rog copil, ce vreţi?

Mai ascultă, şi aude şi d-a doua oară.

Acum începu să-i clănţănească dinţii în gură de frică.

Daca văzu aşa, deşteaptă pe alde tată-său, şi-i spuse.

Taica moşu împacă copilul şi, ascultînd, auzi şi el bîltăcind, şi glasul care zicea aidoma omului:

«Hăp! hăp! hăp! De ce merge tot mai rău. Hăp! hăp! hăp! De ce merge tot mai rău.»

Atunci sculîndu-se în sus tata moşul s-a închinat şi a zis şi tatălui meu să se închine. După ce au săvîrşit amîndoi sînta închinăciune, mai ascultară, şi nu mai auziră nimic.” Şi iată că se împliniră cobirile acelui glas necurat: Cîte nevoi şi greutăţi nu mai căzură de atunci pe biata ţară? Răscoale, dăjdii22 preste dăjdii, oşti străine, războaie, biruri grele, secete, ape mari, şi cîte şi cîte neajunsuri de a adus pe bietul ţăran în sapă de lemn.

Iaca nu mai departe, anul acesta de cu primăvară, se arăta an mănos în toate. Deodată se lăsă un timp şi ploi reci şi toate poamele se stricară. Zăpada din iulie de mai zilele trecute, puţin rău a făcut şi ea?

Acum la începutul lui august, cînd toată lume nădăjduia în adunatul finului, ce sunt ploile acestea reci şi dăinuitoare, decît sărăcie şi iar sărăcie?

Altă dată iarăşi stînd eu la taifas cu părintele gazda mea, şi întrebîndu-l dacă nu ştie ceva basme, ghicitori sau poveşti populare, mi-a spus:

Ghici ghicitoarea mea:

Apucai p-o haia,
Mă-ntîlnii c-o haia,
Scosei (luai) o haia,
Să dau în haia,
Haia intră în haia
Şi eu rămăsei cu haia.
(Şopîrla.)

Eu fug de tine, şi tu te fii de mine.
(Umbra)

Am un bou, unde se culcă nu mai creşte iarbă.
(Focul.)

Viind vorba despre jocuri de copii, bietul preot îmi zise: „Da unde am avut eu vreme, domnule, de jocuri, căci sunt înstrăinat de copil“.

Ar fi voit să-mi spuie păţeniile sale de copil, după cum am băgat de seamă, dară tocmai atuncea îl chemară la masă.

Totuşi mi-a făgăduit părintele să-mi trimiţă o colindă frumoasă pe care o ştie preotul cel bătrîn.

Cînd n-aveam cu cine vorbi, stam afară în pridvor şi mă uitam spre munţi şi spre dealuri. Şi această vedere este frumoasă la munţi. Vezi cum se ridică norii de prin văi. Cînd aceşti nori ies numai dintr-o parte a munţilor, adecă d-o pildă numai despre răsărit, ţi se pare că un foc mare sau vrun pîrjol trebuie să se fi întîmplat prin văile muntelui de unde ies aburii ca nişte fum.

Aceşti nori părea că sunt lipiţi pe munte, se tot îndesează, şi se tot ridică, pînă ce odată îi vezi că se dezlipesc de munte şi stau atîrnaţi în aer. Apoi îi ia vîntul la trei parale. Îi plimbă pînă ce împreunîndu-se cu alţi nori de aiurea, ori că se întind şi îngreuindu-se cad în formă de ploaie, sau că îi mînă vîntul cine ştie unde.

În preumblarea lor, vîntul le dă fel de fel de închipuiri. Cîte vro bucată de nor, ce se ridică deodată de pe vrun munte, vezi că ţi se arată ca un moş bătrîn cu barba lungă şi te uiţi la dînsul cum din ceafă îi mai iese un nas, o gură şi te pomeneşti cu un cap cu două chipuri: unul dinainte şi altul dinapoi, la ceafă; apoi ori că îi creşte vreunul din nasuri, ori că i se lungesc urechile, ori că îi iese vrun cucui din cap sau din fălci, că numai te pomeneşti cu un alt chip: vrun balaur, vro pajore cu două capete, vrun leu cu ghiarele întinse, vro femeie foarte frumoasă cu un trup potrivit şi bine făcut, şi apoi cît ai clipi, te pomeneşti că îi creşte cîte un coc cît toate zilele de mare, şi îndată se schimbă în vrun mototol ce n-are nici o formă şi, tot lăţindu-se, se închipuieşte în vro jiganie spurcată, în vrun lucru ce se mănîncă ca cele de pe pămînt, pînă ce îl duce vîntul de se împreună cu alţi nori, ori de se pierde din vedere, schimbîndu-se în fel de fel de lucruri.

Cînd ies norii de prin mai multe văi ale mai multor munţi, atunci se schimbă socoteala.

Fost-aţi, dragii moşului, vrodată la panoramă? Văzut-aţi vro cadră în care este zugrăvit cîte vro bătălie d-alea marile? Ei apoi dac-aţi văzut, îmi este uşor ca să vă fac să înţelegeţi vedeniile de pe munţi în zilele ploioase, cum se înjghebează norii.

De unde pînă aci vedeai munţii şi toate dealurile de prin toate părţile cum se văd ei cînd nu sunt nori pe dînşii, deodată ţi se arată norii ieşind încetinel din văile vrunui munte dintr-o parte, despre răsărit d-o pildă, şi într-o clipă vezi ieşind alţi nori de prin văile dealurilor despre apus; n-apuci să-i bagi bine de seamă, şi numai iată că zăreşti pe alţii ieşind de printre cele din miazăzi, şi mai totdeodată pe alţii de prin munţi de miazănoapte.

Pare că într-un loc ar fi tunuri multe la număr; într-alt loc mulţime de ostaşi, împuşcînd unii dintr-o parte, iar alţii dintr-altă parte.

De ai auzi şi bubuiturile ai crede că te afli de faţă la o bătălie mare. Dară asta se întîmplă mai tîrziu.

De cum se dezlipesc norii de munţi, se ridică şi se împreună, nu trece mult şi, îndesîndu-se şi înghesuindu-se, unii într-alţii, numai începe a fulgera şi a tuna. Pasămite acolo în aer încep norii a se freca, a se năcăji şi a se bate între dînşii.

Bine că nu le vine poftă să se bată şi pe pămînt, căci atîta ne-ar mai trebui! Pare că nu suntem noi destul de bătuţi de toate nevoile pămînteneşti, de…

Pune, Doamne, strajă gurii mele! Vedeţi ce păcat eram să fac? şi d-voastră, dragii moşului, tăceţi, căscaţi gura la mine, şi mă lăsaţi să bat cîmpii. Ti! bine că mă deşteptai la timp, îmi îngrădii buzele, că cine ştie ce păţeam! Mă luau şi pe mine la ochi.

Astfel îmi petrecui zilele la Cîmpulung. Pe timp senin m-am veselit de frumuseţile ce se pot vedea în asemenea timp, şi pe cît m-a iertat mijloacele; iar pe timp de ploaie, minunîndu-mă de potrivelile ce fac norii în aer, aidoma cu cele de pe pămînt.

Acum, Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu ce să zic, „precum în cer şi pre pămînt”, ori: „precum este pre pămînt, aşijderea şi în cer?” Cine ştie să o spuie, că eu unul nu ştiu ce să zic. Mi-e frica să nu greşesc.

V

Marţi la 24 iulie, la 9 ceasuri dimineaţa am pornit din Cîmpulung să mergem la Cetăţuia. Un car cu doi boi, coviltir şi procoiţat era pentru femei, copii şi pentru mine. Ceilalţi şase mergeau călări.

Ieşind din Cîmpulung, se uita lumea după noi, văzînd un car cu copii, înconjurat de şase călăreţi şi pe mine pe jos cu o caţă23 în mînă şi cu o batistă sub pălăria de paie, ca arabii, spre a-mi apăra ceafa de arşiţa soarelui. Tocmai eu fui cela care am păţit-o, ca neamţul cînd s-a dus la bătălie. De m-ar fi întrebat cineva în minutul plecării:

— Unde te duci, domnule?

Eu aş fi răspuns ţanţoş şi cu glas sumeţ:

— La Cetăţuia lui Negru-vodă.

De m-ar fi întrebat cineva cînd m-am întors acasă:

— De unde vii, domnule?

Eu aş fi răspuns umilit şi cu grai miorlăit:

— De la Cetatea lui Negru-vodă.

Mergeam înfipt, tot înainte, şi înapoi nu mă mai uitam.

Mergeam, vezi bine, că era şosea întinsă. Ea este făcută şerpuită pe coasta muntelui Mateiaş. Cînd te uiţi de pe înălţime la dînsa, li se pare a vedea un şarpe uriaş, grozav de mare, urcîndu-se ca să ajungă pe piscul muntelui, în vîrful căruia este un stei de piatră cît toate zilele de mare, tăiat drept de seamănă cu un zid de cetate şi fără pic de verdeaţă, piatră-goală.

Călăreţii şi dînşii, ahtiaţi de călărit, nu se puteau opri de a nu umbla zglobii, cînd luînd înaintea carului, cînd aşteptînd şi ducîndu-l cu alai ca pe cine ştie ce.

Mergeam mîndru pe şosea, ne ploconeam şi noi la cei ce se ploconeau la noi. Pare că noi eram ce eram.

Voind să mergi la Cetăţuia lui Negru-vodă, drumul este pe şoseaua Rucărului, pînă la un loc, apoi abaţi spre dreapta pe drumul lui Dumnezeu, pe unde umblă mai multă lume, şi drumul este bătut; apoi cobori în vale la stînga pe un loc foarte înclinat, pe drum nebătut, făcut numai de picioarele a cîtorva vite şi a oamenilor din satul Stoeneşti ce este aşezat tocmai in fundul văii. Eu nici că voiam să ştiu de unele ca acestea, ca unul ce mă bizuiam în caţa mea, şi dreptul vorbind, aveam în ce mă bizui.

Cîrja mea era formată din lemn de scoruş sau paltin, dat la strung şi lustruit, în cap avea un cîrlig de oţel ca cîrja papei, înţepenit în şurub şi nituit, jos avea un bold iarăşi de oţel.

Soarele era în puterea lui. Un vînticel însă ce venea din văile munţilor muia oarecum arşiţa.

Mergînd pe drumul cel bătut al lui Dumnezeu, nu băgăm de seamă osteneala şi truda ce mă bîntuia pe mine, neînvăţatul la umblete lungi, căci fînul carele era necosit încă-mi atrăgea toată luarea aminte.

De-aţi fi fost în locul meu, dragii moşului, şi voi aţi fi făcut ca mine.

Toate firicelele de iarbă erau în floare; nu ştiai la care să te uiţi mai întîi. Pare că te îmbiau zicînd:

— Vezi-mă şi pe mine. Vezi-mă şi pe mine!

Şi se putea să nu te uiţi la ele? Cit puteau ochii să-ţi coprinză, vedeai o împestriţătură de toate feţele. Atunci mi-aduceam aminte de basmele noastre, cari, cînd vor să-ţi spuie de vro frumuseţe altă potriveală n-are decît: cerul cu stelele şi cîmpul cu florile.

Noi la oraşe ne silim să căutăm florile. Este adevărat că li se preface oarecum soiul. Din simple muntence le fac cochete de salon. Omul a ajuns pînă să schimbe şi forma şi vopseaua florilor. Prin cultură, dintr-o ruje de munte, a făcut un trandafir de grădină. Florile ce cresc pe coastele munţilor şi prin văi, ajung să fie învoalte în grădine. Totuşi mirosul cel bine deosebit şi dulce al florilor sălbatice nu-l poate ajunge florile cultivate de grădinar.

Mergînd după car, cugetam şi mă minunam de armonia ce domnea în vopselele cele vii ale florilor de pe cîmpul ce străbăteam.

Lîngă o floare albastră vedeai una galbenă, lîngă aceasta, una roşie, apoi una albă şi toate aceste colori îngînîndu-se cu verdeaţa plaiului.

Cele mai multe din ele semănînd la formă cu florile grădinăreşti, însă mai dezvoltate. Mirosul ce împrăştiau, te făcea să rîmneşti24 la viaţa săteanului, care se culcă noaptea în mijlocul acestor flori, le primeşte mirosul, pe care ele îl dau cu îndestulare, şi doarme liniştit, repauzîndu-şi trupurile obosite pe sîn de flori fără ca ele să ceară cuiva ceva în schimb.

Nu mi se puteau sătura ochii de priveliştea ce înfăţişa smălţata întindere de loc prin care treceam. Eu mergeam şi un mers aşa de plăcut încît nu simţeam oboseala.

Cu cît mi se veselea ochii, privind în stînga, spre valea pe unde aveam să coborîm, adecă pe calea vitelor şi a oamenilor din satul Stoeneşti, cu atîta mi se întrista inima uitîndu-mă spre dreapta, unde coasele a cîtorva secerători doborau la pămînt floricelele cele frumoase lăsînd în locu-le pajişte.

Cugetul meu merse pînă acolo, încît văzînd prăpădul ce făcea omul printre floricelele plăpînde, îmi închipuiam viaţa noastră a muritorilor, pe care după cum se zice, o curmă coasa morţii.

Şi aşa, cufundat în gînduri, am ajuns la drumul vitelor, o potecă îngustă, printre fîneţe, cu făgaşuri adînci cînd într-o parte, cînd într-alta.

Se vede că plouase de curînd p-acolo. Soarele nu avusese timp să zvînteze suprafaţa.

Coborîşul era repede şi ne urmam drumul încet. Eu m-am deşteptat din visurile ce mi le aducea gîndurile ce mă coprinsese numai atunci cînd coborînd, cu toată cîrja ce ţineam în mînă, picioarele îmi alunecară pe iarbă şi dădui înapoi ca bobocii de raţă cind ciupesc din vro buruiană. Eu am căzut; eu m-am ridicat. Atunci deschisei nişte ochi mari, mă uitai în toate părţile, şi văzui pe călăreţii noştri care mergeau răspîndiţi, şi carul care se depărtase, nu de hărnicia boilor, ci de sila povîrnişului, măcar că se împiedecase roata.

Pămîntul era negru şi clisos. La unele locuri, coborînd, şi pe unde făgaşul era mai adînc, dam de cîte un bolovan de piatră preste care carul trecea cu anevoinţă.

Pare că pe unde răsărea atîtea fire de iarbă înflorită, răsăreau şi pietroaiele. Pasămite, acesta fiind cel din urmă dintre dealurile de lîngă munţi, bolovanii începuseră a se arăta. De unde pe celelalte dealuri este pietriş, pe acesta la o adîncime oarecare de la suprafaţa pămîntului, zăceau bolovanii, sau rupturi din stînci, pe care vremile le acoperise cu pămînt bun pentru răsărirea fînului celui mai gustos.

În cele din urmă ca să nu mai întinz vorba, cu chiu, cu vai am ajuns de vale la marginea satului Stoeneşti către unsprezece jumătate ceasuri. Apoi pe matca pîrîiaşului ce curge p-acolo am mers cale de un ceas pînă să ajungem la celait cap al satului, ca să dăm de han unde să mîncăm de prînz.

La munte, casele satelor sunt rari, risipite pe o întindere de cîte un ceas cale. Drumurile sunt pe matca rîurilor, cari cînd se umflă trecerea de la un loc la altul încetează, sau se face cu mare anevoinţă, de nu cu primejdie de viaţă de om. Este greu de umblat cu piciorul, de teamă să nu ţi-l scrînteşti printre bolovani şi pietroaie, pe care nu le-ar putea urni din drum, pe unele, nici zece oameni. Dară cu carul cu boii este o truda. Nu scapă roatele de un pietroi şi se găsesc împiedicate de un bolovan. D-abia urcată pe dînsul, şi roata scăpată de pe dînsul pe pămînt, zdruncinînd pe cei dinnăuntru carului de să-şi muşte limba. Zguduituri, zdruncinături, scuturături, de voie, cîte vrei şi cîte nu vrei. Cînd te dai jos din car, eşti zdrobit, şi mai rupt de osteneală decît cînd ai fi umblat pe jos. Trecînd prin acest sat pus cam pe coastă, vedeai printre casele oamenilor cari erau destul de rari, locuri pe unde apele ploilor din munţi îşi făcuseră loc ca să se coboare în rîu. Te coprindea jalea văzînd aceste locuri, acoperite de pietriş, bolovani şi pietroaie pe care apele le urnise din munte, şi pe cari nu le putuse tîrî pînă în matca rîului, stau risipite pe toată faţa povîrnişului pe unde se lăsase apele munţilor.

Privelişte tristă. Parcă o răzmiriţă fusese înfrîntă de tunurile oastei, care sfărîmase tot şi lăsase in neorînduială şi stricăciunea cea mai spăimîntătoare.

Şi in adevăr, ce sunt acele ploi de toarnă cu găleata, acele spargeri de nori, ale căror ape cad pe munţi uneori; ce sunt acele scurgeri de ape ce nu li se poate împotrivi nimic in calea lor, decît nişte rezmiriţe ale elementelor?

În sfîrşit, dăm de han. Ne aşezăm sub umbra unui nuc mare, şi din merinda ce luasem cu noi şi din niţel lapte bătut, foarte prost, am prînzit, cam pe la două ceasuri după amiazi.

Şi pornind iarăşi la drum către Cetăţuia lui Negru-vodă printre munţi, prin satul Cetăţenii din vale, de aci înainte aveam a face cu Dîmboviţa, cea care curge prin Bucureşti, în mod aşa de nevinovat.

P-aici, dragii mei, să veniţi a vedea Dîmboviţa. Ca să ajungem la Cetăţuie, de opt ori a trebuit să o trecem, nu pe vrun pod, aşi ci prin cursul ei repede, care aduce o mulţime de buşteni, tăiaţi din munte, şi lăsaţi pe cursul ei, spre a veni la fierăstraie, ca să se schimbe în scînduri.

O zicătoare a poporului spune că oaia îmbătrîneşte de ţăcănitul foarfecelor cu cari o tunde ciobanii.

Eu zic: călătorului care vrea să cerceteze Cetăţuia lui Negru-vodă, i se albesc perii trecînd mereu Dîmboviţa. Sunt vaduri cunoscute numai de oamenii locului, pe unde trebuie să treacă carele şi călăreţii. Cine se încumete a trece prin alte părţi o păţeşte: sau că se răstoarnă, sau că dă în bolboacă. Ca să ne ferim şi de una şi de alta, noi am luat un călăuz din sat de la Stoeneşti, unde am prînzit. Şi bine am făcut. Căci de opt ori am trecut Dîmboviţa, şi de opt ori a trebuit bietul om să ducă boii de funie prin apă pînă la brîu, apă rece şi repede.

Trecînd prin apă, nouă celor din car ni se părea că carul merge d-a curmezişul în susul apei; apoi ţipete de copii, bătăi de inimă, frică cît nu vă puteţi închipui.

Totuşi frumuseţele şi vederile plăcute şi de tot felul ale munţilor printre care este drumul, te fac să uiţi trudele călătoriei.

Pe coastele unor munţi la înălţimi foarte mari, vezi cîte un stei de piatră ieşit afară din rînduiala lui. El seamănă unui balcon de casă, înconjurat de brazi măreţi. În alte locuri vezi cîte o scosătură de piatră, ce-ţi închipuieşte forma unui bust de om, şi totul pe munte o verdeaţă de brazi, de parcă tot muntele este îmbrăcat într-o haină lipită pe trupul lui. Numai colea şi colea se vede cîte o stîncă ieşită mai afară din coastă, de parcă ar vrea să cază preste călători, şi înfăţişînd deosebite forme, după cum fantazia îţi porunceşte să le vezi.

La cîte o întorsătură de munte, adecă în unghi, stîncă ieşită de sus pînă jos, ţi se arată ca un turn de cetate, la alte locuri ca un fel de castel d-al feudalităţii. Ce vreţi? nu este condei care să puie negru pe alb toate frumuseţile, nu este cap care să spuie toate potrivelele ce arată munţii, potriveli ca cele ce vedem prin oraşe făcute de măiastra mînă a omului. Şi nu se poate tăgădui ca omul să nu se fi nevoit a se lua după făpturile fireşti în multe din meşteşugitele sale lucrări.

Străbătînd tot acest drum sălbatec şi totodată plăcut, ajungi la cea din urmă trecătoare a Dîmboviţei. Aci stai şi te miri cum s-a despicat stîncă în două de-a făcut loc apei să treacă. De o parte şi de alta a Dîmboviţei bucăţi nemărginite de mari, stau să-ţi zică: „Bine ai venit“. Mai la vale stîncă iese din apă ca o jumătate de cerc foarte grozav de mare, stă ameninţătoare să te zdrobească dacă ai cuteza să spurci locurile pe care le cercetezi.

Treci Dîmboviţa încă o dată şi ajungi la poalele muntelui numit Cetăţuia lui Negru-vodă, în vîrful căruia este bisericuţa în care se închina viteazul domn şi urme de zidărie de cetate.

Suind pe potecuţă, întîlneşti la un loc piatra goală ieşită d-asupra pămîntului şi aşezată ca o lespede foarte mare pe care trebuie mai mult să te tîrăşti decît să umbli. Şi urcînd, călăuzul nostru, un unchiaş, sta pe la soroace şi ne arăta spuindu-ne:

— Iată colo, domnişorule, este poarta cetăţuiei acum sfărîmată, muntele din faţă se numeşte muntele Doamnei. Acolo Negru-vodă îşi ţinea avuţiile. Pe vîrful lui nu se poate urca nici ciuta cea uşoară şi cu ţepene picioare. Doară pe partea de din dos, să se poată apropia cineva de pisc, căci eu nu ştiu să se fi putut cineva urca.

Şi pe poteca cotită şi nu fără primejdie la un loc, aproape de vîrf, ne-am urcat tocmai sus.

Acum las pe unchiaş să vă povestească mai departe.

— Din strămoşi a rămas povestea că oarecînd tătarii cotropise ţara noastră, că Negru-vodă s-a luptat cu dînşii multă vreme, dară nu-i putu dovedi. Ca în cele din urmă aci se aciui cu oastea lui şi locuitorii îşi găsiră scăpare prin văgăuni de munţi. De aci din cetăţuia ce şi-o făcuse el cu multă osteneală, ieşea de hărţuia pe spurcatul de tătar, care umpluse ţara cu spurcăciuni de ai lor. Şi ţinu piept multă vreme năvălirilor acelor nelegiuiţi.

Dar venind de peste munţi ajutor lui Negru-vodă oastea de la Roma, cu dînsa birui pe cotropitori, îi tăiă fără milă, îi zdrobi şi îi puse pe goană. Cei rămaşi cu viaţă au dat dosul, au fugit cu coada între picioare, s-au dus in smîrcuri şi duşi au fost pînă în ziua de astăzi.

Din vîrful acestui munte şi pînă în piscul muntelui Doamnei, care este colo, Negru-vodă puse de făcu un pod de piei de bivol, pe care se ducea viteazul domn de-şi cerceta avuţiile ce grămădise şi pe doamna sa, care locuia acolo.

Se zice că podul de piei de bivol îl ridicase acolo cu nişte macarale grozav de mari. Acum nu se mai cunoaşte nici urmă din acel pod, nici nimic. Ca ce fel de oameni să fi fost aceia cari au clădit podul; ca ce fel de macarale să fi fost acelea, nu pot şti. Destul că eu nu-mi aduc aminte să fi auzit că a putut cineva să se urce acolo.

Iacă ici este bisericuţa Iui Negru-vodă, mai dincolo, iată şi biserica papistăşească a doamnei, căci doamna lui Negru-vodă a fost papistăşoaică.

Urcîndu-te tocmai în vîrful muntelui se întinde un şes unde se vede o bisericuţă cu totul şi cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui pînă sus, nu se zăreşte nici un pic de apă piştind, aci în altarul acestei bisericuţe, lîngă proscomidie25, este un izvoraş de apă mic de tot, ce iese din piatră, şi stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, daca ajung sus, zicînd că e bună de leac. Mai la o depărtare, cît arunci cu piatra, se văd urmele unei bisericuţe ce se zice că a fost papistăşească.

În bisericuţa lui Negru-vodă se vede o piatră pe care sunt întipărite mai multe urme de picioare de oameni: două micuţe, ce zic să fie tiparul picioarelor fiului lui Negru-vodă; două mai măricele, ale doamnei lui, şi două mai mari ale însuşi viteazului domn.

Pre cealaltă parte a şesului, se ridică o stîncă pe care te urci cu mare greutate, de nu cu primejdie de viaţă. Dacă ajungi sus vezi tiparul săpat in steiul de piatră a două copite de cal.

Zic oamenii să fi fost acolo urmele calului lui Negru-vodă, de pe cînd s-a aruncat în prăpastie.

Frumuseţea priveliştii ce ţi se înfăţişează de pe şesul din vîrful cetăţuiei, nu se poate zugrăvi.

De jur împrejur se văd piscurile Gărgăunului, Şoimului; munţii Cetăţenii, Pleşile, Frunţii, Doamna şi Marginea Doamnei. Ei ţi se par nişte uriaşi ce se întrec care de care să-şi ridice mai sus grumajii către cer.

Apoi văile Kiliei şi Coman pe Dîmboviţa. Aci alte frumuseţi îţi izbesc ochii. Cînd te vezi sus, îţi pare că eşti altul. Te simţi mai aproape de Dumnezeu şi gîndurile te năpădesc, de nu ştii pe care să alegi.

Abia crezi că ai apucat pe unul, şi alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînţeleasă ţi se strecoară în inimă; rămîi uimit de atîta mare mărire, şi pari că eşti pe altă lume.

De n-ar fi călăuzul care să-ţi spuie că e timpul să te cobori, te-ai uita acolo; de n-ar fi stomacul, bată-l nevoia! să-ţi aduc aminte că trebuie să-i dai şi lui ce i se cuvine, te-ar apuca noaptea pe vîrful Cetăţuiei.

Şi coborîndu-ne tot întrebam pe călăuz, ba despre una, ba despre alta, pînă veni vorba iarăşi de biserică.

Atunci unchiaşul îmi povesti următoarele:

— Să vezi dumneata, domnule, eu unul nu ştiu să fi fost părăsită biserica ca azi. Totdauna s-a făcut slujbă în ea. Mai ales la Isvorul tămăduirei, venea lumea după lume la slujbă, venea toată megieşimea şi se închina cu evlavie, luau apă din izvorul din altar, se spălau, o beau, că mult era folositoare de suflet, şi tămăduitoare de metehnele trupeşti!

Totdauna era măcar cîte un pustnic; carele nu s-ar fi coborît din munte pentru nu ştiu ce de i-ai fi dat.

Mai acum cîţiva ani, se aşezase un călugăr, pare-mi-se a se fi chemat Isidor şi, din agoniseala lui, strînsese şi el vro două, trei parale; că n-avea pe ce le cheltui. Pasămite că îl mirosiră nişte oameni răi, şi îndemnaţi de satana, tat-al răilor, veniră de-l jefuiră.

Se vede că bietul călugăr nu vru să le spuie aşa numaidecît unde avea banii, că-l chinuiră, că-l munciră, de să ferească Dumnezeu şi pe duşman de aşa nevoie grea. Îl legară, îl duseră în muntele vecin şi acolo îl lăsară după ce-i luară tot ce adunase şi el după sufletul lui.

O fi strigat bietul călugăr, o fi răcnit el, dară cine era să-l audă în pustietăţile astea? Cine ştie la cîte zile după asta nişte oameni ai lui Dumnezeu îl găsiră şi îl aduseră bolnav iarăşi la locul lui. Mai boli el ce mai boli, şi-şi dete sufletul. Eu socotesc că s-o fi odihnind acum în corturile drepţilor, că mult a pătimit pentru lege sărmanul!

De atunci s-a părăsit bisericuţa. Nici tu candelă, nici tu odoare, nici tu slujbe sfinte nu se mai aude în ea. Ba mai acum două luni îmi pare protopopul de la Cîmpulung a venit p-aici. Cică avea poruncă să scrie cum se află bisericuţa, ca să trimită Mitropolitul preot să înceapă iarăşi a face liturghie. Ajuta-i-ar Dumnezeu să-şi împlinească gîndul.

Şi cu poveşti, şi cu vorbe glumeţe, nici n-am simţit cînd ne-am scoborît.

Tocmai după ce am prins să ne odihnim oleacă, am simţit că sunt obosit. Ceilalţi asudase, nu asudase; dară eu ştiu că asudasem de cămaşa de pe mine se făcuse leoarcă.

Jos ne aştepta o frigare de friptură, brînză de burduf, pîine şi ce se mai afla în coş, am mîncat, şi apoi ne-am încărcat, care pe cai, care în carul cu boi cu care venisem.

Era şase ceasuri seara. De silă de milă, am apucat de am trecut Dîmboviţa, de cele opt ori înapoi, mai cu ajutorul luminei de zi, mai cu al Junei care răsărea de cu vreme, fiindcă luna da înainte, am trecut satul Cetăţenii şi am ajuns în satul unde prînziserăm.

Pînă aci călăuzul nostru fiindcă era din acest sat, zicea că ştie el drumul mai d-a dreptul, şi mai uşor, ca să ne scoaţă în şoseaua Rucărului. Aci însă îşi luă seama, începu a se codi a mai merge cu noi.

Ştia el, vezi, ce ştia.

Ştia că minţise; fiindcă alt drum nu se afla, decît acela pe care venisem, şi îi era să nu-l dăm de minciună; mai ştia că, cu carul cu doi boi, ne-ar apuca ziua pe drum, ori poate să stea boii şi să ne lase în drum.

Noi însă nu ne împotriveam a mai lua cu chirie încă doi boi; nevoia era că nu se găsea. În sfîrşit cu neică, cu dragă, călăuzul găsi pe văru-său, care, pentru patru lei, priimi să ne scoaţă în şoseaua Rucărului. Iară el, călăuzul, ne zise că deoarece merge văru-său, el ştie drumul. Îi dădurăm pentru că ne-a călăuzit la Cetăţuie, cît socotirăm, ne luarăm noapte bună, şi deşteptarăm cîinii din sat, cu carul acum cu patru boi, care ne duseră cu alai pînă ne văzură afară din satul lor.

Începurăm a sui dealul de la Stoeneşti ca să ieşim d-asupra. Ziua cînd ne-am scoborît fusese cum fusese, povestea ăluia, rău la vale greu la deal; dară urcuşul fu şi mai oleoleo. Numai în puterea lunei ne-am bizuit a merge, fie şi cu patru boi; altfel ne-am fi oprit să mînem noaptea în sat.

Către miezul nopţii furăm d-asupra. Am stat să ne odihnim olecuţă şi noi şi dobitoacele. Noaptea era în toiul ei. Cerul senin şi colea, colea cîte o steluţă sfioasă abia se zărea pe albastrul limpede, întunecate fiind de lumina dulce a lunei. Ea, ca o doamnă a întunerecului, răspîndea umbrele, se uita cu milă la noi, şi pare că ar fi voit să ne fie de ajutor, ne trimitea duioasele sale raze, care ne înlesnea calea.

Tocmai pe locul acela pe unde preste zi cositul fînului îmi răpise cîteva cugetări asupra vieţei floricelelor, ce o potriveam cu viaţa noastră a muritorilor, tocmai acolo acum la miez de noapte stăturăm să ne odihnim. Încă o dată, lumina lunei ne fu de mare ajutor în noaptea aceea. Prin acest ajutor vedeam stîncă Mateiaşului goală, de piatră văroasă, ca un uriaş ameninţător. Tăcerea cea mai adîncă, şi noi singuri în mijlocul ăstui noian de munţi şi de văi, ne făcea vrînd nevrînd să ne apuce fiori de frică.

Vedeam căpiţele de fîn adunat, stînd risipite pe cîmpie într-un chip neregulat, ce se arătau ca nişte popîndăi, de după care ni se păreau că stau să iasă cîte vrun răufăcător, gata a sări să ne jertfească. Văile peste care se întindeau umbrele munţilor vecini ni se păreau ca nişte guri de uriaşi ce stau gata să înghiţă nu o nimica de noi toţi cîţi eram acolo cu vite cu tot, ci şi munţii ce stau ridicaţi către cer atît de falnici. Din fiecare buriană ce sta pe coceanul ei în sus, şi care în ziua următoare era să fie secerată de coasa nemilostivului om, din fiecare buriană ce se mişca zic, închipuirea noastră făcea un om, sau o fiară sălbatecă, ce se apropia spre a ne bîntui. O! taină a lui Dumnezeul O! Înţelepciune nemărginită, în mijlocul acestor închipuite grozăvii de noapte, pe lîngă lumina lunei, o păsărică singură, pare că voi să ne însufleţească coragiul, să facă a goni urîtul ce ne coprinsese.

Gonite de prin cuiburile lor de coasa nemilostivă a omului, şi rătăcind şi ele fără adăpost, pare că se încuragiau pe dînsele chemîndu-se una pe alta, pitpalacele ne încurajeau şi pe noi.

Glasul lor cel strigător de pitpalac! spărgea tăcerea cea fioroasă a nopţii şi ajungea pînă la urechile noastre, de pare că ar fi voit să ne dovedească că nu numai noi, în temeiul nopţii, suntem deştepţi şi pe drum, nu numai noi singuri avem trebuinţă de odihnă în culcuşurile noastre, ci mai sunt pe lume şi alte fiinţe care gem după un asemenea lucru.

Caravana noastră cea mică, încuragiată de păsărică cea pribeagă, de pitpalac, începu a o lua la drum; mergeam şi vorbeam şi glumeam pe cît ne da meşii în asemenea împrejurări.

Unul din noi, mai vioi, încurajat de glasul pitpalacei, începu a cînta. Răsunetul glasului lui deştepta văile, şi pare că da putere caravanei obosite de a întinde la drum. Apoi luîndu-se la vorbă cu un copil ca de 12 ani, ce mergea cu noi ca să aibă grije de cai, trimis de tată-său, începu să-i spuie că de va ajunge acasă, are să-i arate lucruri ce n-a mai văzut. Are să-i arate cum se mănîncă jăratec şi cum se scoate panglice din gură. Copilul, carele pare că se deşteptase şi el din atîta tăcere a nopţii, şi din amorţirea firei întregi, nu voia să crează. El răspundea:

— Lasă, domnule, tale (adică dumneata voia să zică) tale mănînci pîine ca şi noi. Numai comedianţii se fălăluiesc că fac pehlivanii; şi cînd colo dau şi ei de ruşine.

Alăturîndu-mă, intru şi eu în vorbă. Eu îi zisei:

— Să crezi, băiete, ce spune domnul acela, căci el are pe spiriduş şi-l ţine într-o sticluţă.

La aceste vorbe copilul tresări. Îşi făcu semnul crucii, şi îmi răspunse:

— O! ducă-se în pietre. Ce stai, domnule, de vorbeşti? Eu nu crez una ca asta. Iacă aci în Cîmpulung fu un spiţer care avea un spiriduş, lovi-l-ar săgeata! pe care îl ţinea într-un pahar la fereastră. In fiecare zi spiţerul îi da de mîncare, lapte, cu degetul cel mic pe marginea paharului.

Într-o zi nu ştiu ce făcu el, că uită să-i dea de mîncare, şi se duse, că avea nişte trebi. Spiriduşul, trăsni-l-ar în cocoaşe! se luă după dînsul şi-l omorî prin şanţuri de marginea oraşului.

Am rîs de nevinovăţia bietului copil, am voit să-l facem a crede că spiriduş, ori dracul sunt faptele cele rele ale omului şi am rămas cu vorba, iară el cu credinţa lui.

Întru aceste înaintasem, şi era aproape a da în şosea. Flăcăul, care venise cu boii ce închiriasem să ne scoaţă în şosea, se opri. El vru să desprinză tînjala înaintaşilor de la proţap, sub cuvînt că pînă aici a vorbit el să vie.

Noi voirăm să-i dăm o dovadă învederată că nu este aici şoseaua, ci puţin mai-nainte. El nu voi să ţie seamă de zisele noastre şi stăruia să se întoarcă. Noi ziserăm chirigiului să mîne înainte. El se supuse, şi carul cu boi începu să meargă. Atunci el ne răspunse:

— Eu mă întorc şi d-voastră sunteţi răspunzători pentru boii mei.

— Întoarce-te, daca vei, şi mîine să vii la Cîmpulung, să-ţi iei boii de la poliţie.

El rămase ca zece paşi înapoia noastră. Şi deodată începu a răcni:

— Nea cutare! Nea cutare!

Pasămite el ştia că nişte prieteni d-ai lui se dusese la coasă p-acolo prin preajmă. Socotea să-i cheme să ne încredinţeze că aşa ne fusese vorba, cum zice el.

Răcnetul său, ieşit ca dintr-o gură de leu, se pierdu prin văi, dară nu fu în stare să deştepte pe adormiţii săi prieteni obosiţi de munca de peste zi.

Noi înaintam şi ne cătam de treabă. El, daca văzu că nu-i vine nimeni într-ajutor, se luă binişor după noi, ne ajunse, luă boii înaintaşi de funie şi merse pînă în şosea, care era aproape, ameninţînd de astdată pe chirigiu, că are să-i facă şi să-i dreagă iaca ce, şi iaca ce, cînd l-o prinde, că acum îl cunoaşte.

După ce îi plătirăm ce era cu dreptul, după învoială, înaintarăm pe şosea. Oboseala ne coprinsese, şi somnul, căci era timpul, ne mîngîia ochii. Pleoapele mi se lăsau în jos de pare că erau de plumb. Şi astfel, mergînd pînă ce începuse a se îngîna ziua cu noaptea, ajunsesem, eu mai cu seamă, de a dormita mergînd. Înaintînd către casă, vorbind, cum se vorbeşte în asemenea împrejurări, deodată vorba înceta şi într-o clipă somnul mă coprindea deodată cu visele, şi în aceeaşi clipă mă şi deşteptam; căci altfel aş fi căzut, astfel de somnoroşie pentru întîiaşi dată mi s-a întîmplat în viaţa mea.

La urma urmelor către trei ceasuri despre ziuă, zdrobiţi de osteneală şi copleşiţi de somn, am ajuns acasă.

Acum de m-ar fi întrebat cineva:

— De unde vii, domnule?

Aş fi răspuns cu grai obosit, somnoros, cu jumătăţi de cuvinte:

— De la Cetăţuia lui Negru-vodă.

VI

Şi viind trăsura în ziua de 26 iulie, pe la amiazi, ne-am urcat şi am pornit la monastirea Nămăieşti.

În ziua aceea mergînd prin bîlci, de dimineaţă am trecut pe la un han din oraş, am vorbit cu un birjar şi la 2 ceasuri ne-a pus la poarta mănăstirei.

Poarta acestei mănăstiri este în poalele muntelui. Cum am intrat, din a dreapta văzurăm cîţiva românaşi făcînd una din cele zece slujbe mari ce spun în basmele păgîneşti că făcea Hercule viteazul, sau Iraclie.

E ciudat lucru. Cum ieşi la munte şi vezi frumuseţile şi măreţiile lui, trebuie să-ţi aduci aminte de basme: acum fie d-ale noastre, fie păgîneşti.

Încărca românaşii noştri carele cu aurul grămădit în mormane mari pe dinaintea grajdurilor mănăstirei, aur lăsat de vite. Şi în loc ca mănăstirea să fi făgăduit ceva cum făcu Augias împărat lui Ercule, voinicii noştri plătiră ei mănăstirei, ca să le dea voie să-i cureţe grajdurile şi curtea.

Bine a zis cine-a zis că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă.

Urcînd şi ajungînd la mănăstire, te miri de casele călugăriţelor, cocoţate pe colţi de piatră ale munţilor; iară mai multe te miri de biserică. Ea este scobită într-un gomoltoc de piatră foarte mare.

Dumnezeu să mă ierte. Acum îmi vine şi mie să crez ceea ce spun învăţaţii că munţii s-au făcut mai tîrziu decît pămîntul, că ei n-au ieşit din mîna ziditorului o dată cu pămîntul.

Învăţaţii spun că soarele se învîrteşte împrejurul lui. Că în învîrtitura sa cea repede o bucată din focu-i s-ar fi rupt dintr-însul şi aceea, învîrtindu-se şi ea mereu, s-a statornicit la o depărtare de dînsul foarte mare, dar care stă tot în puterea lui. Acolo unde s-a statornicit, această bucată de soare groaznică de mare, se învîrteşte împrejurul ei o dată în 24 de ceasuri şi tot învîrtindu-se aşa ocoleşte şi soarele o dată pe an.

Această bucată de soare este pămîntul pe care locuim noi.

În curgerea veacurilor faţa pămîntului răcindu-se încetul cu încetul, a început să se închege. Această închegătură se îngroaşe din ce în ce, pînă ajunse de se făcu o coaje de pămînt tare precum o vedem şi astăzi. După o mare trecere de timp a venit o vreme cînd a dat un potop năpraznic; şi s-a adunat pe coaja pămîntului deosebite potmoale cari au mai îngroşat-o o toană. Focul înfundat de toate părţile şi înăbuşit, materiile din care era compus începură a clocoti şi a căuta o răsuflătoare. Atunci cutremure groaznice şi bubuituri, s-ar fi făcut d-asupra pămîntului venind din rărunchii lui. Focul înfundat şi materia clocotind a trebuit să izbucnească şi să-şi facă răsuflătoare, precum şi astăzi vedem ieşind materie înflăcărată din fundul unor munţi pe care îi numim vulcani. Atunci s-a format munţii pe cari îi vedem astăzi, şi rotunjala pămîntului se strică.

Cîte şiruri de munţi sunt, atîtea şi locuri de răsuflători se făcură.

Aceasta o vedem cu ochii astăzi dacă umblăm pe munţi. Ieşind materia clocotindă şi întîlnind deosebite feluri de potmoale adunate pe coaja pămîntului cea formată de potop, a topit-o şi pe dînsa, şi ridicîndu-se, formînd munţii, şi răcindu-se, s-au închegat şi s-au împietrit. Se vede că materiile n-au fost tot de un fel preste tot pămîntul, căci, pe unele părţi pe unde materia n-a fost totuna, vezi că s-au format strate, strate de piatră, şi se poate dezlipi în table. Pe unde a fost materia totuna s-a format în gomoltoace.

Şi se vede bine că materia clocotindă din pîntecele pămîntului şi-a făcut loc de răsuflătoare; căci stratele de piatră sunt curmezişate pe unii munţi; adică cum s-ar zice: lespezile aşezate una peste alta, de o parte se urcă în curmeziş de la dreapta la stînga în sus, pînă unde se vede bine a se fi făcut vîrf, pe unde adică a răsuflat focul; iară de partea cealaltă lespezile se urcă de la stînga la dreapta în sus, pînă iarăşi uncie se închipuieşte vîrful.

În alte locuri materia clocotindă, pare a fi fost de un fel şi ieşind d-asupra pămîntului s-a închegat şi a format cîte un gomoltoc de piatră uriaş de mare.

De o astfel de piatră este şi muntele de la Nămăieşti.

Închipuiţi-vă un stei de piatră sau de pietroi cam gogoneţ, format dintr-o materie de acelaşi fel, aproape cît o cetăţuie de mare, ieşit din coasta muntelui. În acest gomoltoc de piatră este scobit cu dalta o gaură mare cît o chiliuţă, şi în astă chilie înfiinţată o bisericuţă.

Şi arătîndu-ne maica stariţă toate aceste minunăţii, ne-a povestit şi chipul înfiinţării acestei biserici, precum a auzit şi dînsa de la cele de dinaintea ei stariţe, adecă cum curge povestea din gură în gură din timpi uitaţi.

— Să vedeţi, dragii maichii, ne zise stariţa, biserica aceasta, nu se ştie hotărît de cînd s-a făcut, dară eu crez, după cum am auzit, să fie făcută de pe vremea păgînătăţii, de pe cînd oamenii erau închinători de idoli.

Cică pe vremile acelea, pe cînd străbătuse şi pe la noi lumina Evangheliei, sfînta lege a Domnului nostru Isus Christos, făcătorul cerului şi al pămîntului, nişte ciobani cucernici îşi păşteau turmele pe acest munte, pe unde nu era nici neam de sat, ori locuinţă omenească, ci numai o sălbăticie îngrozitoare. Într-una din nopţi, mai marele lor, baciul, culcîndu-se aci visă un vis frumos!

El visă că unde veni la dînsul o cucoană, înconjurată de mare cuviinţă şi strălucitoare, de d-abia putea căta la dînsa.

Şi apropiindu-se de dînsul îi zise: „Sculîndu-te să te apuci să sapi în acest bolovan de piatră, să-mi scoţi chipul de acolo, unde zace de veacuri”. Ciobanul căzu cu faţa la pămînt înaintea acelei cocoane, la auzul cuvintelor ei, şi cînd se deşteptă, se pomeni în genuche. Acum creştin să fi fost omul acela, ori păgîn, nu pot să vă spui; numai după ce se sculă, prinse a se închina în limba noastră şi cu cutremur se depărtă de acel loc.

A doua noapte, de frică, el se culcă în altă parte. Peste noapte visă iarăşi că veni acea cocoană, şi de astă dată îi porunci ca negreşit să sape unde îi arătase în noaptea trecută, şi să-i scoaţă chipul la lumină, că de unde nu, bine de el nu va fi. El, ca şi de la rînd, se sculă tremurînd de frică, el, care nu ştia de frică, şi se hotărî să părăsească aceste locuri peste care el se credea nevrednic să calce.

Cum zise şi făcu. De cum se lumină de ziuă, îşi luă catrafusele, îşi mînă turma din urmă şi se mută în alt munte.

A treia noapte unde visă că vine iarăşi acea cucoană strălucită şi îi zise: „Sculîndu-te, să te apuci să sapi în muntele de unde ai fugit, şi acolo vei găsi o comoară mîntuitoare de suflet. Şi altfel să nu cutezi să faci, că nu vei scăpa de cuvîntul meu nici în gaură de şarpe.“

Atunci ciobanului, pare că i se deschise ochii, ochii minţii, judecata lui se lumină şi o dorinţă neînvinsă de a sluji lui Dumnezeu, se deşteptă într-însul. Vezi că se coborîse darul Domnului peste dînsul. Cum se sculă se închină şi o slavoslovie26 de mulţumire aduse Domnului. Apoi viind la muntele cel arătat, se închină încă o dată, zise: „Doamne ajută!“ şi începu a scobi gomoltocul de piatră. Cît va fi lucrat el acolo, nu se ştie; dar dacă s-ar socoti ce poate face omul astăzi, negreşit că mulţi ani trebuie să se fi muncit el ca să facă atîta scobitură ce se vede. Se crede însă că cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, în trei ani a isprăvit.

Şi aşa scobind în munte, cînd era pe la mijlocul scobiturei, se pomeneşte ciobanul cu o candelă aprinsă, că se coboară din nori, şi sta atîrnată, d-asupra locului aceluia unde scobea. Se dete el ca să o apuce, candela însă se ridică în sus; se întoarse ciobanul la lucrul său, candela se coborî iară.

Atunci, văzu el că acolo trebuie să fie ceva sfînt. Se desculţă de opinci, şi aşa desculţ lucră ce mai lucră, şi îndată o lumină cerească se răspîndi împrejurul lui, şi căutînd văzu acolo în piatră o sfîntă icoană. Chipul de pe această icoană era aidoma cu acela al cucoanei ce i se arătase în vis, şi, plecînd genuchile, i se închină. Candela însă sta atîrnată în văzduh şi ardea şi nu se mai isprăvea undelemnul dintr-însa.

Dacă găsi el sfînta icoană în pîntecele muntelui, cu mai mare rîvnă se apucă de lucru, scobind, şi făcu boltitura asta, scobind şi potrivind faţa de dinăuntru cu mare meşteşug, precum se vede. Din astă boltitură făcu el o biserică a lui Dumnezeu, şi într-însa aşeză cu mare cinste şi cu slavoslovie sfînta icoană cea găsită. Mai tîrziu nişte oameni, aprinşi iarăşi de dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, vrură să facă o altă scobitură într-un stei de piatră, mai dincolo de bisericuţa aceasta. Însă nu putură isprăvi nimic: una, pentru că fură stăpîniţi de patima mîndriei; ei voiră ca scobitura lor să fie mai frumoaşă şi bisericuţa lor să fie mai mare; al doilea se vede că darul lui Dumnezeu nu fu cu dînşii, căci nu făcură nici o ispravă; se vede şi acum începuturile muncii lor.

Mai acum vro patruzeci şi mai bine de ani, Mitropolitul Neofit, plecînd în cercetarea mănăstirilor din ţară, cercetă şi bisericuţa aceasta.

Văzîndu-i preasfinţia sa micşorimea, puse meşteri cu cheltuiala preasfinţiei sale, de mai făcu niţică scobitură spre a o mai lărgi, după cum se vede, în partea despre apus; şi ar fi mai scobit, dară meşterii dădură peste o vînă a muntelui şi conteniră din lucrare, fiindcă pe acolo începu a pişti apă. Ca să nu se întîmple vro pagubă bisericuţei din această pricină, preasfinţia sa puse alţi meşteri şi astupă vîna cu ipsos şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

Nişte oameni ai lui Dumnezeu puseră de zidi clopotniţa d-asupra altarului, după cum se vede astăzi. Cine a făcut-o chinovie de maici, nu se ştie. Aşa s-a pomenit de la moşi de la strămoşi.

Am văzut şi noi bisericuţa şi icoana. Intrînd, un aer rece te coprinde şi un respect pentru lucrarea cea uriaşă. Te miri ce răbdare, ce stăruinţă trebuie să fi avut acel om ca să facă în rărunchii muntelui o atîta scobitură cu dalta, cît să închipuiască o bisericuţă. Această bisericuţă este aşa de mare ca bisericuţa lui Bucur din Bucureşti.

Zugrăveala de pe icoană nu se mai cunoaşte de veche ce este. Nici văpseaua nu se mai ştie ce faţă să fi avut. De reveneala vecinică ce se află în această boltă, văpseaua a venit şi s-a lăsat, formînd nişte cărărui, care nu te mai lasă să cunoşti ce chip să fi fost, ce să fi însemnat şi cu ce măiestrie a fost lucrat chipul de icoană. Ne-am închinat şi noi, precum face toată lumea care vede astă bisericuţă, şi am ieşit dintr-însa. Suindu-ne pe munte, am ajuns d-asupra bisericuţei. Piatra în care este săpată pe d-asupra se vede, pare a fi fost dintr-o singură materie închegată. Aţi văzut vrodată smoala topită şi apoi închegată, ori săpun de care fac săpunarii noştri în tiparele lor cele mari? Ei, apoi dacă aţi văzut, degeaba mă silesc eu să vă fac să pricepeţi ceea ce ştiţi. Tocmai aşa este suprafaţa acestui pietroi grozav de mare, în care este scobită bisericuţa. Păcat că nu sunt învăţat şi meşter să scriu cum aş dori, că atunci aş fi ştiut eu cum să vă fac să înţelegeţi minunile naturei. Nu-mi mai arunc dară vorbele în vînt, ci vă rog pe toţi, mari şi mici, bogaţi şi săraci, să mergeţi să vedeţi mănăstirea Nămăieşti. Şi urcîndu-ne pe munte în sus pe potecele greu de urcat, făcute pe spinarea pietroaielor celor mari, netede şi cam cu burtă de scurgerea apelor, lăsasem bisericuţa la vale, mult. Pe spinarea acestor pietroaie grozav de mari, ce formează scofălcitura munţilor, creşte pădure de copaci de munte. Aceşti copaci şi copăcei îşi înfig rădăcinile lor în puţintelul pămînt ce se adună, adus de vînturi, şi fiindcă ele nu se pot înfige adînc în pămînt, deoarece lipseşte, apoi îşi întind ramurile pe d-asupra pietrei, se întîlnesc cele ale unui pom cu celea ale altora, se împleticesc de formează un fel de plasă de ramuri şi de rădăcini.

Aceste împletituri de ramuri de rădăcini ale copacilor de munţi ne-a fost de mare ajutor, ca să ne putem urca. Şi eu crez că de n-ar fi fost acestea, nu ne-am fi putut urca, fiindcă piatra aci, cum zisei mai sus, este lucie, şi n-ai în ce să-ţi sprijineşti călcătura. De umbletele celor ce cercetează mănăstirea, a călugăriţelor şi a sătenilor de devale, aceste împletituri de rădăcini s-au făcut ca nişte trepte, pe care te poţi cu lesnire urca.

Ajunşi în vîrful muntelui am rămas uimiţi de mirare cînd am dat de un drum făcut pe care umblă sătenii cu carul la trebuinţele lor.

Şi de aci puţin mai sus, este piscul muntelui. Priveliştea ce se înfăţişează ochilor, de aici, este fermecătoare. Vezi casele şi bisericile din Cîmpulung cum sunt înşiruite d-a lungul lui, de o parte, de alta vîrfurile altor munţi, ale căror coaste pline de verdeaţa pădurilor, fac o icoană de la care nu te înduri a-ţi lua ochii.

În sfîrşit, după ce ne-am odihnit pe cît ne-a trebuit, ne-am coborît, am mulţumit maichii stariţei pentru bunavoinţă cu care am fost primiţi, ne-am luat ziua bună şi am plecat.

Întorcîndu-ne de la mănăstire, am ieşit la poartă pe alt drum, pe la fîntîna mănăstirei; stai şi te tot miri de răbdarea şi de măiestria cu care sunt făcute chiliile şi drumurile, pe faţa muntelui scofîlcit. La fîntînă am băut apă. Şi ai tot bea, că bună mai este. Fîntîna este acoperită şi zidită. Pe ziduri, înăuntru am citit o mulţime de nume ale celor ce mersese pe acolo înainte de noi. Multe din aceste nume ne erau cunoscute; multe ale celor ce nu mai sunt în viaţă, şi mai multe ale celor ce nu i-am cunoscut.

Ieşind de la fîntînă, am dat cu ochii de grădiniţa unei maici ce este în faţa fîntînei. Ne-am dus să privim florile cele frumoase, pe care călugăriţa le îngrijeşte. Ea se coborî numaidecît din chiliuţa ei, rupse vro doi trandafiri şi dete femeilor. I-am mulţumit cu căldură şi am plecat.

Ajungînd la poartă, priveliştea se schimbă.

Aci peste drum de poarta mînăstirei este hanul salului Nămăieştii. Hanul îl tine în arendă un anume Căprarul, om slujit în miliţie mai mulţi ani, vînător bun şi curagios. Numele lui este răspîndit cu groază printre cetele de urşi de prin munţii învecinaţi.

Nu e destul că-i omoară de cum aude că vrunui a făcut vreo stricăciune, te miră în ce loc, apoi el le prinde şi puii vii viuleţi. Şi cum este de negustoros, apoi îi vinde cu preţ, pe la doritorii de a face cunoştinţă cu urşii vii.

În anul acesta încă are unul viu, ca de un an. Are un lanţ atîrnat de gît, dară umblă în voia lui pe dinaintea hanului şi prin vecini. Cîinii din sat s-au dedat cu dînsul, nu-l mai latră. El umblă în voie, şi mănîncă pîine şi alte legume ca şi cîinii.

Cind am ajuns de vale, el umbla pe dinaintea hanului. Şi ca să privim la dînsul, ne oprirăm, şezurăm pe laviţa de dinaintea hanului şi cerurăm să ne dea cîţiva covrigi.

Cîteva trăsuri ce venise cu mosafiri la mănăstire stase acolo, aşteptîndu-şi muşterii[i]. Caii de la trăsuri cum îl văzură fără să ştie că ursul era puiandru şi oarecum domesticit începură să sforăiască, vizitii[i] îi ţineau în frîu cu multă osteneală şi cu anevoie îi domoliră.

Se vede că stăpînul ursului nu-i dă destulă mîncare, ori că ursul este învăţat a se împrieteni cu călătorii cari trag acolo la han, că văzîndu-ne mîncînd se apropie de noi.

Noi îi aruncarăm vro două-trei bucăţi de covrig, pe care el le mîncă cu poftă şi atîta fu de ajuns, ca să se apropie de noi mai mult şi să mai ceară. Noi îi mai dădurăm. Dară ursul este tot urs. Pui puiandru, domesticit ori ba, el este tot puiul ursului, şi apoi vorba ăluia: năravul din fire n-are lecuire. Sfîrşindu-se covrigii ce avurăm, el nu vrea să ştie de asta. Venea şi cerea mereu. Cererea el şi-o arătă dînd cu laba. Da el cu laba, ce e drept şi da uşurel; dară ghiarele nu şi le lăsase acasă; era cu el; ghiarele se înfipse în haina mea, şi o sfîşie. Eu mai cerui cîţiva covrigi, îi aruncai unul şi întrebai cîte parale fac covrigii ce ni-i adusese, vrînd a plăti şi a pleca ca să nu se întindă preteşugul ursului mai departe. D. Căprarul, stăpînul ursului, veni să-şi priimească banii şi, văzînd ce făcuse ursul, luă un bici, şi începu a-i croi cîteva d-ale bunele. Ursul mînca şi mormăia, crezînd că vrea să-i ia demîncarea şi cum este el gros la piele, trebui să-i dea cîteva lovituri bune şi dese pînă să le simţă. Stăpîn, stăpîn, dară ursul simţind usturimea loviturilor, şi necăjindu-se şi mormăind, sări asupra-i şi cu ghiarele ii rupse şi lui mîneca de la haină. Apoi pare că se ruşina de ceea ce făcu, fugi repede şi se ascunse subt scară.

Un localnic, cum văzu mînia ursului, dete fuga şi aduse o roabă.

Cum văzu puiul ursului că vine roaba spre dinsul, o tuli d-a fuga de sub scară. Ursul fugea, localnicul după dînsul cu roaba. Şi fugi într-o parte, fugi într-alta; daca văzu că n-are scăpare de roabă, ursul se acăţă de trunchiul unui arbore şi cît te-ai freca la ochi, fu în vîrful copacului.

Acum ce şi-o fi închipuit ursul că este roaba care venea după dînsul; ce i-o fi făcut stăpînă-său cu roaba de-a prins ursul frică de dînsa, nu ştiu să vă spui; destul că, după cum spuneau toţi cei de primprejur, cu dînsa domoleşte mînia ursului d. Căpraru.

Şi, lăsînd ursul acolo în vîrful pomului, noi am plecat de acolo ca să ne întoarcem acasă.

Eu socotesc că mai bine ar fi să ţie ursul legat, decît să fie lăsat în voia lui. Căci ori ce s-ar zice, pe urs nu poţi să-l domesticeşti pînă într-atîta încît să legi prietenie cu dînsul. El din firea lui fiind făcut ca din topor, şi apucăturile lui sunt grosolane, şi cum este şi de cu putere, cînd s-o supăra el şi i-o veni bine, el face ceea ce firea l-a învăţat şi l-a lăsat pe dînsul să facă. În deşert s-or sili oamenii să-l subţieze, el tot grosolan şi bădăran rămîne.

VII

Fiind la Cîmpulung, am făcut cunoştinţă cu d. Şerbănescu, bătrîn ca de 70 de ani.

Acestui om, vesel de felul său, îi place să facă cunoştinţe, îi place să vorbească şi să spuie la glume, dară îi place mai mult să vorbească de întîmplările din 1848.

De cîte ori aduce vorba de aceste întîmplări, de atîtea ori găseşte să spuie cîte ceva.

De fel din Cîmpulung, a fost prin Bucureşti, unde a studiat psaltichia şi muzica vocală. După ce a sfîrşit învăţătura, a fost profesor multă vreme la Slatina, apoi s-a întors la locul naşterii sale iarăşi ca profesor, unde este şi acum.

Vorbind despre una, alta, după ce mi-a spus că este amărît de răutatea oamenilor, îmi arătă prigoanele ce a suferit. Eu începui a duce vorba cercetînd despre tinereţile sale şi despre cele ce se întîmplase pe acele vremi.

El îmi răspunse:

— Cînd eram băieţandru, aveam glas frumos, pentru care am fost primit între anagnoştii27 episcopului Ilarion, de la Argeş. Ce fericite timpuri!

Pe mine nu mă răbda inima, şi-l întrebai dacă nu cumva ştie ceva de cîntecul Mugur mugurel.

— Cum să nu ştiu, îmi răspunse el; dară nu l-am cîntat împreună cu ceilalţi băieţi anagnoşti, tovarăşi ai mei, cînd boierii se traseră unul cîte unul cu coada între picioare, ca nişte curci ploate?

Şi gîndindu-se niţel, începu a mi-l cînta în chipul următor:

Mugur, mugur, mugurel,
Mugur, mugurel,
Ia fă-te mai măricel,
Mugur, mugurel,
Că ni s-a urît cu iarna
Mugur, mugurel ele.
Şi cu greutăţi în ţară.
Cărînd fîn cu sarcina,
Sarcini de mii de oca,
De pe dealul Oltului
Şi de p-al Gilotrului.
Mugur, mugurel.
Bate-i, Doamne, pe ciocoi,
Săracii de noi
Cum ne bat şi ei pe noi,
Săracii de noi,
Dă-le, Doamne, bani mai mulţi
Săracii etc.
Ca să fugă iar prin munţi;
Să fugă-n ţara nemţească
Banii să şi-i cheltuiască
Cu toţi să se prăpădească,
Satură-i, Doamne, de bani,
Mai scurtează-le din ani,
Săracii de noi.

Eu de mai mult timp umblam să culeg acest cîntec.

Încă în 1880 mi l-a procurat d. Racoviţă, student în drept, precum i l-a spus tatăl d-sale, locuitor în Bucureşti.

Îl alătur aici şi pe acesta, spre a fi cercetate amîndouă versiunile de cei ce îl vor şti mai bine, ca astfel să se aleagă neghina din mazăre. Nici într-unui, nici într-altul n-am adăogat nimic; n-am scăzut nimic.

Puneţi mîna pe cel ce va fi adevărat şi acela să rămîie de pomenire spre aducere aminte de timpurile fanarioţilor:

Mugur, mugur, mugurel,
Mugur, mugurel,
Ia fă-te mai măricel,
Mugur etc.
Că ne-am săturat de iarnă
Şi de greutate-n ţară,
C-a mai fost oştire-n ţară,
Şi n-a fost aşa supărare.
Mugur, mugurel.
Bate, Doamne, pe ciocoi,
Săracii de noi,
Cum ne bat şi ei pe noi.
Săracii etc.
Dă-le, Doamne, bani mai mulţi
Să mai treacă prestre munţi.
Să treacă-n ţara nemţească,
Ş-acolo să se prăpădească.
Săracii de noi.

De trei ori m-am întîlnit cu d. Şerbănescu şi de atîtea ori am şi stat la vorbă timp îndelungat cu acest om respectabil.

În chioşcul din grădina sa unde ii place să-şi bea cafeaua, două chipuri sunt aşezate faţă in faţă: chipurile tatălui şi al mumei sale. Spuindu-mi de întîmplările din 1848, mi-a povestit cum a fost prins, cum a fost, întemniţat şi cum a scăpat. Şi, deschizînd o carte scrisă de mîna lui, mă îndemnă să copiez, el dictîndu-mi următoarele versuri, cari erau la modă pe vremea lui. Versurile lui Ienăchiţă Văcărescu, cum fu închis de fanarioţi la Flămînda, monastire lîngă Cîmpulung, judeţul Muscel.

Suflet altul n-are
Chin astfel de mare
Foc astfel de greu. (bis)
Trăiesc moarte vie
Fără să mă ştie
Altul decît eu. (bis)
Ziua nu-mi dă pace,
Noaptea n-am ce face,
Greu mi-e-ntru ascuns, (bis)
Unde cer dreptate,
Surdă răutate,
Nu-mi dă vrun răspuns, (bis)
Mă-ntinz în putere,
Cu glas de durere,
În sus şi în jos. (bis)
Ce e sus s-ascunde,
Cine ştie unde,
Sub acea perdea, (bis)
Care n-o ridică
Zicînd că l-e frică.
N-o putem vedea, (bis)
Ale lui slugi sfinte,
Mii de seci cuvinte
Celor ce vorbesc, (bis)
Cine nu-i cunoaşte,
Că sunt vulpi, şerpi, broaşte,
Ce-n zadar trăiesc, (bis)
Vii la omenire
Mai rea nesimţire
De piatră sunt toţi. (bis)
Mai d-aproape rude
Mai rău nu aude
D-ai striga cît poţi (bis)
Căci n-am o putere
Să trec printre sfere
Doar va fi vrun loc. (bis)
Unde este-astîmpăr,
Nu vînd nici nu cumpăr.
N-am stăpîn noroc, (bis)
Un loc prea departe
De vecinica moarte
Ce-acum pătimesc. (bis)
Numai pentr-un nume
Să mă aflu-n lume
Şi-adecă trăiesc, (bis)
Cînd paharul morţii
Stă în pragul porţii
Alt ce-a mai rămas? (bis)

Cîntec de pe la 1830.

Alt nu este în viaţă
Decît tot lucrul mai bun
Şi din dulci mai cu dulceaţă,
Ca iubirea de comun.
Uniţi dar şi noi să fim,
Şi cu toţi să ne iubim.
Că unirea cînd domneşte
De obşte între norod,
Fericirea în el creşte
Şi trecînd aduce rod.
Uniţi dar etc.
Unirea întemeiază
În tot locul bunătăţi,
Iar ura înveninează
Şi aduce mari răutăţi.
Uniţi dar etc.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,
Veni-va şi primăvara.
Lasă, dragă, pîn-la vară
Să scoatem războiu-afară;
Să chemăm vecinele
Să descurce firele.
Toată vara Ion cu Ioana;
Dar cînd fu la sfîntu-Ioan
Lăsă Ioana pe Ion.

Cîntec haiducesc.

Rău, maică, m-ai blestemat
Să şez în puşcă răzmat,
Să mănînc carne de miel,
Să beau vin de burduşel.
Alei! codre! frate codre!
Mai sloboadeţi poalele
Să-mi acoper armele:
Vînturile, ploile
Ruginesc pistoalele.
La pivniţa Braţului
Bea Ghiţă-al şelarului
Şi Stoica-al ploscarului
Şi închină cu ploschiţa
D-o vadră şi cinci oca,
Mai cerea cu poloniţa, (10 oca)
Dar ei bea pîn-se chefea
Şi d-un somn că ei dormea,
Dormea pîn-la orice vreme,
Visa, nişte vise rele.
Alei, frate Stanciule,
Visai pistoalele tale.
Le visai fără oţele
Şi nici cu paturi la ele.
Şi visai şi flinta ta,
Şedea-n cui făr-de vergea,
Sărăcuţ de maica mea!
Ne coprinde potera.
Şi visai şi flinta mea
Dată-n patru, frîntă-n două.
Dar la capu dealului
Văzui vîrful bradului.
Nu e vîrful bradului,
Ci aripa steagului.
Căpitanul Bălăcanu
Cum vine cu potera.
— Dă-te, Stanciule, legat,
Să nu te iau ferecat,
Şi cu gîtul tău tăiat.
— Nu mă dau ţie legat
Că nu-s muiere cu conci
Să zic că eu nu mai poci;
Ci-s voinic cu comănac
Ştiu poterii ce să-i fac.
Dară soru-sa Florica
Din gură aşa zicea:
— Adu-mi mie pe durda
Că e fără giuvergea,
Să bag praf cu chivără
Şi gloanţe cu tecşila.
Iar din gură-aşa zicea:
— Capitan Balaure,
Îndărăt cu potera,
Că te fac de mascara.
cruciuliţa ta,
Căpitanul răspundea,
— Mai ţineţi fata de rău,
Verde foaie de lalea,
Că-mi prăpădi potera,
Mă făcuşi de mascara;
Că mulţi voinici prăpădişi.
Dar cum nu mi te gîndişi
Că sunt voinicel de lotru
Şi să mergi cu mine-n codru.
Frunză verde de vioară,
Iubita mea surioară,
Că mi-am urît zilele
Mutînd căpătîiele
Ni la cap, ni la picioare,
Ni la dalbe brăţişoare.
Eu, neicuţă, ni-oi scula
Dacă lu mie mi-i da
Apă rece din vedriţă.
Sloi de ghiaţă din guriţă.
Foaie verde, foaie lată.
Iubita nenii dodală
Cu tine nejudecată
Ori de vrei să mă iubeşti
Ori în ce chip socoteşti.

În caietul său, d. Şerbănescu avea mai multe bucăţi; dară n-am avut timp să le copiez, ba nici să le citesc, căci acel caiet nu l-a slăbit din mîini. Ce va mai fi acolo, numai Dumnezeu şi d. Şerbănescu ştie. […]

Altă dată îmi spuse iarăşi:

— Era timpul lui Alexandru Ghica. Ispravnic la Slatina era Costache Otetelişanul. El împreună cu alţii erau înţeleşi să facă o răzmeriţă. Deşi se făceau pregătirile în taină, ajunse insă şi la urechile noastre a profesorilor, căci eram profesor în Slatina, uneltirile Otetelişanului. Noi făcurăm cunoscut la Bucureşti, despre cele ce se urzeau la Olt.

Poporul iubea pe Alexandru Ghica. Trecuse vreme la mijloc. Noi credeam că arătările noastre nu s-au luat în băgare de seamă. Cînd într-o dimineaţă oraşul Slatina se deşteaptă într-o pleznitură, troznitură, chiote şi răcnete a vro trei poştaşi care mînau doisprezece cai de olac28, de mîncau foc, înhămaţi la o droşcă. Ei străbătură oraşul şi se opriră drept la casele ispravnicului.

P-atunci cînd se vedea prin Slatina un asemenea echipagi era lucru rar, o întîmplare însemnată.

Din trăsură se coborî la scara ispravnicului, Păucescu, adiotant domnesc, şi intră drept la boierul. Acesta o sfecli cînd văzu pe Păucescu. Adiotantul domnesc, nici una, nici două, puse mîna pe ispravnic şi îi spuse că din poruncă domnească este arestuit.

Apoi, ducîndu-se la isprăvnicie, împuternici pe sameşul isprăvniciei să ţină vremelnic locul ispravnicului. În acelaşi timp alţi boieri, credincioşi ai lui vodă, călca satul Dimitreşti din jud. Olt, şi după arătările noastre găsiră o mulţime de gloanţe, fabricate în taină, pe care le ridicară îndată.

Nu trecu mult şi veni ispravnicul la Slatina boierul Ioan Lahovari, om drept, milostiv şi avut; păcat însă că nu prea vorbea bine româneşte.

Eu cîntam bine p-atunci, aveam un glas foarte frumos. Boierului îi plăcea cîntecele. Pentru aceasta îi căzusem tronc! la inimă. Vezi că eram muieratic şi iubăreţ. Eram nelipsit din casa şi de la masa boierului. Cînd da la mese şi erau boierii şi cucoanele poftite, boierul îmi făcea semn, pe la soroace, şi eu mă sculam şi începeam a trage din gură cîte o oltenească, sau cîte un cîntec de lume, care era la modă şi toţi mesenii se întreceau care mai de care să-mi zică bravo, iară cuconul ispravnic se îngrăşa de mulţumire.

Deosebit de leafa mea de profesor, boierul îmi da de la sine altă leafă. Apoi la Crăciun şi la Paşte, se ştia rîndul de haine. Numai mă pomeneam cu croitorul că vine. ,,Ce vrei mă?“ îi ziceam. „M-a trimis cuconul ispravnic să-ţi iau măsură.“ „Nu-mi trebuie. Am haine destule. Să am eu zile să le port.“ „Nu se poate. Coconul a zis, şi trebuie să se împlinească porunca.“

De voie, de nevoie, mă lăsam să-mi ia măsură. Cînd îmbrăcam hainele, întîi la ispravnicul mergeam cu ele. Se bucura cît un lucru mare, cînd mă vedea cu haine noi.

Cînd era la Crăciun ori la Paşte milosteniile ce făcea erau adevărate milostenii. Şi fiindcă avea mare încredere în mine, mă punea să cercetez prin oraş cine ar fi vrednic de milă.

Cătam şi eu cîte vrun neguţător scăpătat, cîte vro cucoană văduvă, ajunsă în sărăcie, cîte vrun boier urgisit de domnie cărora le era ruşine să ceară, şi i le recomandam. El scotea pungoiul, şi îmi număra gros, nu glumă, şi mă însărcina ca să le duc la unele cîte 10, la altele cîte 20 galbeni, după obraz, şi mă afurisea să nu le spui cine le trimite.

Eu, drept să-ţi spui, mă ţineam cît puteam. Dară uneori îmi scăpa din gură numele, văzînd mulţumirile oamenilor, carii cînd vedea ajutorul neaşteptat, cu ochii plini de lacrămi mulţumea, şi mă ruga cu cerul cu pămîntul să le spui numele, ca să ştie şi ei pentru sănătatea cui sa se roage la Dumnezeu.

Vezi astă pomană.

Mi-a spus el multe; dară cine le mai ţine minte? totul ce ştiu este că azi, bătrîn de d-abia îşi mai tîrăşte trupul, nu mai vrea să ştie nimeni de dinsul. Cei pe cari i-a ajutat cînd era tînăr nu vor să-l bage în seamă. Cîte mi-a spus că a făcut la 48, şi cîte a suferit în urmă, ar avea şi el dreptul socotesc să-l ajutoreze ţara întru a-şi putea căpătui copiii.

Dar oamenii lui 48, azi puternici, au uitat pe bietul Şerbănescu.

Umblă în sus şi în jos. Vine de la Cîmpulung în Bucureşti cu cheltuială, şade la han pe cheltuială, treapădă, se roagă, şi în cele din urmă se întoarce cu mîhnire în suflet, fără ispravă, fără nimic.

Acum îl înţeleg eu ceea ce îmi spunea altădată, de răutatea, de nerecunoştinţa şi de prigonirile oamenilor. I s-a împietrit inima. Nu mai crede pe nimeni. Şi cu toate astea inima îi dă brînci spre ideile progresului.

Iată ce va să zică cînd apucă de se înrădăcinează în inima cuiva din tinereţe o credinţă oarecare. Nu se mai poate dezbăra de dînsa, nici la bătrîneţe, măcar să-l pui pe jăratec.

VIII

Sîmbătă la 28 iulie 1884 am pornit în două birji la Rucăr. O şosea bine întreţinută leagă Cîmpulungul cu Rucărul. Este aceeaşi pe care mergi şi la Cetăţuia lui Negru-vodă. Adecă mergi pe dînsa pînă în dreptul Mateiaşului, şi de aci abaţi la dreapta pe drumul firesc al pămîntului. Ca să mergi însă la Rucăr, ţii şoseaua drept, şi ea te scoate drept la locul unde doreşti să mergi.

Fiecare loculeţ din Cîmpulung sau de prin preajma lui, fiecare cătun, fiecare munte sau vîlcea, îşi are frumuseţele lui particulare.

Mergînd din Cîmpulung la Rucăr nu ştiu din ce să-ţi îndestulezi ochii mai întîi. Cu privirea lacomă cauţi de îndată să te minunezi de lucrarea şoselei, care se ridică şerpuind pe munte în sus. Mult material trebuie să fi ieşit din tăietura muntelui Mateiaş şi altor munţi, şi te miră de va fi ajuns să umple văgăunele pe unde s-a format şoseaua; fiindcă multe şi adînci văi trebuie să fi umplut, ca să ajungă la nivelul ce s-a voit a se da drumului.

Faţa despre şoseaua muntelui Mateiaş este tăiată în jos de pare că formează un zid drept, dar un zid nemărginit de mare, şi piatră goală pe care nu creşte nici muşchi. Este peste putinţă omenească să se suie cineva pe aci, poate pe din dosul lui să fie oarecum mai apropiat.

Trecînd pe lîngă dînsul pe şosea, stai şi te minunezi de înălţimea muntelui la stînga, şi de adîncimea văilor la dreapta. Nu ştii la ce să te gîndeşti mai întîi: la mărirea firii, ori la micimea omului pe lîngă aceste grozăvii fireşti.

Dară trăsura înaintează, şi cu schimbarea poziţiilor, alte gînduri te apucă, fără să fi apucat a te face stăpîn pe gîndurile de mai-nainte, care ţi se şterg din minte, cu iuţimea cu care umblă trăsura, şi cu năpădul de alte gînduri ce te coprind.

Abia poţi să-ţi dai seama, cînd vezi cîte vreun bolovani bucată mare sau mică de stîncă, dezlipită de la tulpina mumă şi căzută la poalele muntelui, ori pe şosea, sau trecută dincolo de şosea, şi căzută în văi, şi dai cu ochii de cîte altceva, ce te pune pe alte gînduri. Printre crăpături de munţi vezi cîte un copaci singuratic, şi uneori grupe de pomi, stînd acolo cocoţaţi, învoiţi sau verzi. Rădăcinile unor astfel de pomi te fac să te miri, cum de, neavînd unde se înfige, ocolesc cîte vrun stei de piatră de parcă-l ţin in braţe, căutînd hrană pentru trunchiul lor. Şi dacă dau prin vrun şenţuleţ, format de colţurile munţilor, niţel pămînt adus acolo de vînturi, să vezi cum mustăţile acelor rădăcioare se înfig şi sug hrană pentru trunchiul din care se nasc.

Te coprinde jalea mai apoi, cînd vezi că acele rădăcini şi rădăcioare, acele rădăcioare cu mustăţile lor cu trunchi cu tot, sunt răsturnate şi atîrnate gata în tot minutul a se nimici. Căci bucata de stîncă sau bolovanul pe care rădăcinele l-au îmbrăţişat, cade din locul său cine ştie din ce împrejurări şi, în căderea sa, tîrăşte după sine cîte vrun pom sau grupă de pomi.

D-alde astea cît pofteşti, şi cîte nu pofteşti, întîlneşti pe lîngă munţi; şi n-ai destul timp să te gîndeşti, căci trăsura înaintează, şi înaintează mereu. Şi alte vederi ţi se înfăţişează, şi alte gînduri te apucă.

Dacă îţi întorci privirile de la grozăvnicia munţilor şi cauţi la dreapta spre văi, alte frumuseţi, nu mai puţin groaznice ţi se înfăţişează. Cu cît muntele este de nalt, cu atît şi văile de adînci. Prin aceste văi cresc pruni, meri, nuci şi alţi pomi roditori şi neroditori.

Ochii nu ţi se satură de o vedere aşa de frumoasă; văile acestea cu Dîmboviţa ce se trecoară pe fundul lor, cu pomii şi cu iarba cea bogată de printre dînsele, văzute de la înălţimi aşa de mari, ţi se arată ca nişte lanuri, acoperite de holde foarte frumos crescute, în care răsfăţîndu-se vîntul, formează din aceste holde nişte valuri de verdeaţă.

Pe marginea acestor văi, de-a dreapta cît ţine drumul de la muntele Mateiaşului, pînă la Rucăr este întinsă o balustradă. Această balustradă ocroteşte trăsurile şi pe călători, ca să nu dea în prăpastie. Ea ţine cale mai bine de un ceas cu trăsura. N-apuci să ţii în minte ceea ce ai văzut pînă aci, şi deodată ţi se arată muntele Dragoslavele, cu forma sa conică, ca o căpăţînă de zahăr uriaşă, munte cheleş, numai piatră, care îţi atrage privirile. Şi tot vorbind despre dînsul, şi despre puii de munţi ce-l încongioară, te pomeneşti că trăsurile se opresc la unul din cele două hanuri din satul Dragoslavele. Dacă am văzut aşa, ne-am oprit, şi noi şi am prînzit aci. Atunci am văzut că vizitii[i], sau cei ce obişnuiesc a face drumul acesta aveau dreptate a se opri aci. Am mîncat cu o poftă nebună, fiindcă numai atunci am băgat de seamă că ne era foame.

Şi pornind şi de aici am ajuns la Rucăr pe la 11 ceasuri.

Un ceas a trebuit să aşteptăm pînă să ne aducă cai, ca să mergem să vedem Dîmbovicioara, şi peştera.

De aci am pornit călări. Şoseaua pînă la hotarul ţării acum se lucrează. Noi am apucat un drum lăturalnic pe unde ne-a dus călăuzul.

Şi, abătîndu-ne, am stat şi ne-am mirat de lucrarea şoselei, căci pe la munte ai de ce să te miri la tot pasul.

Lucrarea acestei şosele este lucrare de uriaşi. Văzînd tăieturile ce se fac în piatra goală a munţilor, nivelînd drumul, să vezi umpluturile văilor ca să ajungă la înalţimea drumului, să vezi podeţele cari leagă stîncile una de alta, să vezi netezind cîte un bolovan mare cît toate zilele, pe spinarea căruia să treacă drumul, nu-ţi vine să crezi să fie făcute astea toate de mînă de om, de mîna astei fiinţe, atît de mică, în comparaţie cu colosurile munţilor; de acea am zis că acestea este lucrare de uriaşi. Dară mai nemerit ar fi să zicem că este lucrarea minţii.

Abia ne-am îndurat să părăsim lucrarea şoselei, ca să ne urmăm drumul. Şi înaintînd, ne-am oprit la vama Buliga spre a răsufla caii.

Gerul era senin cînd am plecat de la Rucăr. Pe d-asupra munţilor ce despart Dîmbovicioara, se zăreau puţintei nori, atît de puţintei, încît călăuzul nostru, om din localitate, nici că bănuia că va ploua în curînd; n-a crezut de cuviinţă a-şi lua ceva care să-l apere de ploaie, ci a mers numai în cămaşe.

Pornind şi de la vama Buliga ne apropiem de Dîmbovicioara, vorbind şi spuind la glume. De la Rucăr pînă aci am făcut mai bine de un ceas.

Aş vrea să vă spun, dragii moşului, ce este Dîmbovicioara. Dar cine poate povesti lămurit ce este asta? Îmi lipsesc cuvintele. Doară să mergeţi să vedeţi, ca să aveţi idee de dînsa.

Închipuiţi-vă o despicătură de munte de piatră goală de o lungime de mai bine de două ceasuri, şerpuită şi întortochiată cînd într-o parte, cînd într-alta.

Despicătură muntelui este înaltă ca de cincizeci de stînjeni, după cîte am putut judeca din vedere. După spusa oamenilor din localitate, aşa s-a pomenit de la moşi de la strămoşi. Prin urmare nu se ştie daca despicătură aceasta de munte s-a făcut în urma vrunui cataclism, vrunui cutremur, sau vrunui trăsnet grozav. Mai mulţi oameni din cei cu doxă la cap zic că apa Dîmbovicioara, cea care curge printr-acest munte, a ros piatra, de şi-a făcut loc să meargă la vale.

Şi aşa poate să fie.

Pentru că patul sau matca apei este de piatră şi uneşte ambele părţi ale despicăturei de munte. Acum stînd şi cugetînd: cam cîte mii şi mii de ani a trebuit, Doamne sfinţiite, acestei ape să tot roază la piatră ca să facă această despicătură groaznică de mare!

Bine a zis cine a zis, că picătura necontenită găureşte piatra.

Este frumos şi măreţ să vezi Dîmbovicioara cum şerpuieşte pe matca ei de piatră, împiedecată mai la fiecare pas, de bolovani, mai mari şi mai mici, rupţi din stîncă. Apa curge repede şi zgomotoasă. Adîncimea ei, pe la unele locuri, ajunge la genuchele calului, iară pe la altele şi mai sus.

De cum apuci şi intri în despicătura de munte şi înaintezi, deodată te coprinde o umezeală şi o răcoreală de parcă eşti prins în copci.

Iacă ideea ce mi-a venit cînd ne-am văzut între aceşti munţi grozavi de nalţi.

Cînd eram copii, ţineam cartea deschisă, şi cum venea vro muscă de se punea pe carte, o închideam repede şi biata muscă rămînea strivită.

De s-ar fi împreunat şi aceşti munţi, întocmai ca muştele am fi rămas şi noi striviţi, căci în comparaţie, noi eram mai mici între munţi, decît musca în carte.

Sunt locuri de umblat şi cu piciorul şi cu calul pe de marginea apei, de o parte şi de alta. Dară lemnele căzute de pe munte şi intrate în putreziciune, cum şi bolovanii aduşi de apă sau rupţi din stîncă, te silesc să treci apa, poate de treizeci de ori, ba încă şi de mai multe ori.

Patul de piatră preste care curge apa şi bolovanii mari şi mici ce se găsesc subt apă, fac trecerea şi mai anevoioasă, de cum îşi poate cineva închipui. Bieţii cai merg nesiguri, şi aci poţi preţui mintea dobitocului. Ei pun piciorul şi nu se lasă pe dînsul; pipăie şi după ce se încredinţează că a călcat bine face alt pas.

Intrînd în despicătura muntelui, norii se grămădeau pe d-asupra, fără să ne îngrijim de ploaie. Numai după ce am făcut vro treizeci de paşi, înaintînd, a început să ne izbească cîte o picătură de ploaie. Ne uitam în sus, ca să vedem norul; dar ce puteai să vezi, decît părticica de cer de d-asupra capului? Noi înaintarăm. Aveam şi haine groase şi umbrele. Înaintînd cu sfiala ce te face să simţi mărirea naturei şi nimicia noastră pre lîngă aceşti uriaşi, la vro sută de paşi, am întîlnit nişte călători, cari se întorceau. Ei ne spuseră că în sus plouă cu găleata, că ei se întorc de teamă să nu păţească ceva. Aveau dreptate oamenii să se întoarcă, după cum am aflat în urmă, şi iată de ce: cînd se întîmplă de plouă, şi ploaia curge nemiluit, se porneşte apele din munţi şi umflă gîrliţa29. Ea, mărindu-se, aduce cu sine bolovani de piatră, buşteni şi copaci luaţi de puhoi, ajunge de se înfuriază şi atunci este peste putinţă a trece peste dînsa. Eşti nevoit să stai două, trei zile pînă să scază apa. N-ai unde te adăposti, n-ai ce să mănînci.

Noi, fără să ţinem seamă de sfaturile călătorilor ce întîlnirăm, înaintam. La o cotitură de drum, căci drumul, şi chiar cursul apei vine cotiş, întîlnim un domn şi o doamnă, cari şi dînşii se întorceau mai uzi decît cei dintîi. Ne spuseră acelaşi lucru. Adevărul îl vedem cu ochii la dînşii; dară noi înaintăm, mai cu seamă că nu vedeam semne de aşa ploaie mare. Cu chiu cu vai, mai mergeam cîtva. Începurăm a simţi cîte un spic de ploaie mai mult, cîte o picătură mai simţită. Eu, drept să vă spui, eram gata a face ca şi călătorii ce am întîlnit; dară nouă capete, nouă glasuri putură mai mult decît capul şi glasul meu singur. Noi eram nouă şi cu călăuza zece. De ce mergeam, de aceia picăturile de ploaie se îndeseau. Am fi grăbit pasul; dară unde era cu putinţă?

Ne înfigeam şi mai adînc în gîtlejul muntelui şi de ce mergeam ploaia se îndesea. Gîrla din limpede ce era începu a se tulbura. Zorind, mergeam şi dăm peste o ploaie deasă şi cu picături mari. Întindem umbrelele, îmbrăcăm haine groase, ca să ne apărăm de udătură. Te-aş! Împotriva cui să stai? Parcă turna cu pîlnia în aste deschizături ce lăsau munţii. În mai puţin de zece minute furăm udaţi pînă la piele. Noroc că orbăcăind prin apa de jos şi prin apa ce pica de sus, am dat de o văgăună în munte unde ne adăpostirăm cei nouă cai şi cei zece oameni. Văgăuna era făcută ca un gang, boltită d-asupra nu de mîna omului. Am golit sticluţa de ţuică ce aveam cu noi, dînd-o din mînă în mînă, şi sărutînd-o cu toţii, am fumat, am vorbit cîte erau de vorbit într-o asemenea împrejurare.

Încetul cu încetul ploaia stătu, soarele se arată şi noi ieşind din văgăună ne-am urmat calea, ocolind unii bolnavi, călcînd peste alţii şi trecînd apa pe unde nu era cu putinţă, să mergi pe margine. Lucru curios. Pînă a ajunge aci, cărarea pe care venisem, deschizătura munţilor, de la o cotitură la alta: într-o depărtare de peste cinci minute, fiind cu faţa spre miazăzi, toţi brazii ce stau înfipţi printre crăpăturile munţilor de amîndouă părţile, de la jumătatea munţilor în sus, toţi erau uscaţi. Ceilalţi brazi şi copaci, de la jumătatea muntelui în jos erau verzi. Pasămite seceta din toamna trecută şi arşiţa soarelui le luase viaţa. Te uitai în dreapta şi în stînga cum stăteau înfipţi ca nişte ace. Mai jos însă puieţii de brazi şi de alţi copaci erau verzi şi plini de viaţă. Astfel mergînd am ajuns la un loc unde la o înălţime de doi sau trei stînjeni din dreapta se deschidea o gură în pîntecele muntelui. Asta era peştera; am descălecat; aci ne-am văzut înconjuraţi de cîteva femei şi de cîţiva băieţaşi. Aceasta fu o ghicitoare pentru noi. De unde şi pe unde să fi venit aceşti copii şi femei gata a ne sluji, mă întreb şi eu, şi ca să-i dau de căpătîi nu pot. Ne-am urcat cu piciorul pînă la intrarea peşterii, pe nişte pămînt negru şi moale, amestecat cu bolovănaşi de piatră. Caii ni i-au ţinut femeile şi băieţii; iară unul dintre ei, împreună cu călăuza noastră, a intrat cu noi în peşteră.

Am uitat să vă spui, dragii moşului, cînd am încălicat la Rucăr, ca să plecăm la Dîmbovicioara, ţăranii cari ştiau patarama30, ne-a îndemnat să ne luăm lumînări de ceară. Aşa am şi făcut. Peştera se deschidea ca un loc de uşe cercuit. Intrînd, dai de o boltă cît o biserică de mare, umedă şi rece. De la zece paşi spre fundul acestei peştere este întunerec beznă. A trebuit să aprindem luminările.

Înăuntrul peşterei pica întocmai ca la baia de aburi, însă nişte picături foarte rari şi reci. Din picăturile aceste, cele care pot scăpa, adică pot a se dezlipi de bolta de piatră din care ies, cad jos, şi se împietresc şi picătură după picătură se formează un fel de trunchiuri. Picăturile care nu pot scăpa, adică rămîn locului atîrnate, se împietrese şi ele şi formează un fel de ţurloaie, care stau atîrnate. Cine ştie cît timp trece pînă ce picăturile astea împietrindu-se, ţurloaiele de sus se împreună cu trunchiurile de jos, şi atunci formează nişte stîlpi de diferite forme. Acestea se numesc stalactite. Cînd te afli în pîntecele muntelui, vrei nu vrei, te coprinde un simţămînt de evlavie pentru marea mărire a aceluia ce ţine toată lumea într-o desăvîrşită întocmire. Orice credinţă vei avea, un sentiment religios te coprinde. Dovadă că o religie, oricare va fie ea, trebuie să aibă omul. Era o frumuseţe înfiorătoare să vezi zece umbre, mişcîndu-se întru întunericul cel gros al peşterei cu lumînările în mîini. Mergînd şi mai înăuntru, se deschid şi în dreapta şi în stînga alte boite, şi mergînd lărgindu-se pînă la un loc, apoi îngustîndu-se, precum ar fi mai multe boite una lîngă alta. La unele locuri bolta se strîmtează pînă într-atîta, încît abia se poate strecura omul d-a buşele, şi dincolo se deschide altă boltă şi locul se lărgeşte, pînă ce ajungi la alte margini ale unor nouă boite. La unele boite în sus se vede cîte o scobitură ca de turn. În alte locuri, daca baţi din picior, răsună de parcă ar fi altă boltă dedesupt, şi poate să fie.

Eu cred că boitele astea sunt formate din stalactitele ce s-au format şi împreunat după vremi.

Închipuirea omului îi plănuieşte fel de fel de lucruri ce a văzut în viaţa lui.

Ochii văd ceea ce ţi se arată. Mintea sau judecata te face să-ţi închipuieşti lucrurile după cum îţi porunceşte.

Aci ţi se pare că vezi la cîte un colţ al boitei cîte un stîlp cioplit de nu ştiu care meşter mare. La alt colţ pare a fi un baptister cum este la bisericele catolice. Mai d-oparte pe păreţi, ţi se pare a fi cîte un chip de om; mai dincolo o fiară sălbatecă; în altă parte o iazmă şi pe cîte un zid întreg o tîmplă de biserică. Stîlpi, boite, sculpturi, chipuri de oameni şi de alte vietăţi: cari de cari mai întortochiate şi mai felurite, ţi se arată la fiecare pas.

Dacă din întîmplare ar fi să auzi niscaiva zornăituri de lanţuri şi niscaiva gemete, plînsori şi vaiete, negreşit că te-ai credea că eşti în iad.

Nici nu mai încape îndoială că dacă s-ar stinge lumînările în fundul peşterei, n-ai mai putea nimeri afară, şi acolo ţi-ar rămînea oasele. Aceasta ne-a spus-o şi călăuza. El, care a fost de mai multe ori, zicea că n-ar mai şti să iasă afară, fără lumînare.

Elinii cei vechi cînd povestesc cîte lucruri de necrezut în religia lor cea cu mulţi zei, trebuie să fi văzut ei undeva acele lucruri; şi fiindcă poporul nu le cunoştea, a împodobit pe zei cu de acele lucruri minunate.

Stînd aci, îţi aduci aminte de Labirintul lor şi de tot ce se povesteşte despre el. Mai toţi cîţi veniseră pe aici îşi scrisese numele. Unii şi-l zgîriase în piatră, alţii îşi lăsase cartea de vizită. Sunt o mulţime de aceste carte şi mai pe fiecare din ele, era însemnată data venirei lui. Noi nu ne-am folosit de acest obicei, ce ni se părea o zădărnicie.

După ce am colindat ca două ceasuri prin acest iad pămîntesc, după ce am răscolit pîntecele cel groaznic al muntelui, ne-am întors. La o apropiere de 10 sau 15 paşi de gura întăririi, călăuza ne-a oprit, ne-a pus de am stins lumînările şi ne-am uitat spre gura intrărei. Aci ni s-a înfăţişat o privelişte anevoie de descris. Lumina zilei ne-a făcut să ne veselim.

Era ceva frumos să vezi cum lumina zilei se lupta cu întunericul să pătrunză înăuntru. Era ceva mîhnitor să vezi întunericul ţiind piept şi împiedicînd lumina să nu meargă mai departe decît îi era ei dat să meargă.

Acest amestec de lumină şi de întunerec la intrarea peşterii era aşa de bine cumpănit, încît îţi plăcea să priveşti. Parcă era ceva ce te împingea de la spate să ieşi mai curînd afară. Pe de altă parte văzînd prin gura peşterii muntele din faţă cu tot ce tinde la viaţă pe dînsul, buruieni, copaci, brazi, parcă te atrăgea către dînsele. După ce ne-am bucurat o bucată de timp de aceste frumuseţi, cari numai aci se pot vedea, am ieşit, bun bucuroşi că am scăpat teferi din peşteră. Ar trebui să meargă cineva de mai multe ori să cerceteze această peşteră ca să poată să dea seamă de dînsa. Pentru întîia oară te uimeşti. Nu ştii la ce să te uiţi mai întîi. Intri în ea, ca într-un hău, ocoleşti ca un buimăcit, şi te întorci cuprins de mii şi mii de gînduri, fără să ştii la care să te opreşti. Tocmai mai tîrziu, cînd te deştepţi ca dintr-un vis, îţi aduci aminte de cîte ceva; dară de tot ce ai văzut niciodată.

Şi, precum am mai zis-o, ca să aibă cineva idee de ceea ce este aici, trebuie să vie să vază şi cu ochii trupului, şi cu ochii minţii, ca să crează. Altfel vorbele mele sunt foarte slabe şi neputinţa mea vădită ca să spuie aidoma, lucrurile cum se află în starea lor firească.

Eu m-aş prinde că frumuseţile naturale din ţara noastră nu crez să fie mai prejos decît cele de prin alte ţări şi totuşi sunt mulţi avuţi la noi cari ştiu să povestească ca dintr-o carte pe de rost tot ceea ce este în ţările străine, fără să aibă măcar o ideie slabă din ceea ce află la noi.

Cînd era să ieşim din peşteră, călăuzul nostru, ca şi băiatul, unul din cei cari îi găsirăm înconjurîndu-ne la sosire care intrase cu noi, începură să ne ceară lumînările care mai rămaseră. Fiecare dintr-întîi voia să le aibă.

Călăuzul nostru le pretinde cu dreptul că ne-a călăuzit, cestălalt cu dreptul că el nu are să fie plătit cu nimic. Noi hotărîrăm să li le împărţim pre din două, şi acestuia din urmă să-i dăm şi lui cîte ceva. Toţi îi dădurăm. Cînd veni şi rîndul meu, îi pusei şi eu în mînă o monedă. El se adresă către mine şi-mi zice:

— Dumneata, domnule, mi-ai mai dat.

— Cînd mă?

— Adineaori cînd am dat mere cuconiţei.

În adevăr, că pe cînd veneam la peşteră, Elena văzuse un măr încărcat de roade şi ceruse, pentru că el era p-acolo. Băiatul, fără preget, şi cu o bună-cuviinţă se sui îndată în pom şi îi aduse cîteva mere. Eu văzînd atîta am scos şi i-am dat un bacşiş.

Vrusei să glumesc cu dînsul şi-i cerui înapoi banii. El îmi răspunse:

— O! o! Domnule, mortul de la groapă nu se mai întoarce.

Vrusei să ştiu ce fac ei cu lumînările, crezînd că le vînd la alţi călători.

— Cu ele, domnule, ne luminăm casa noaptea.

Ne-am mulţumit cu răspunsul lui, am ieşit, am încălecat şi am plecat. Soarele da înde seară. Ne-am grăbit, ca să nu ne apuce noaptea printre crăpăturile munţilor, şi să scăpăm de piedicele ce ne punea trecerea gîrliţei cîrtitoare şi vrăjmaşe. Am răsuflat din rărunchi şi am mulţumit Domnului că am ieşit la liman, cu faţa curată, însă rupţi de osteneală.

Şi viind printre fierăstraie, printre butuci de lemne, răspîndiţi încoace şi încolo, cari aşteptau să fie daţi la lucru, prefăcîndu-se în scînduri, printre bolovanii de piatră, ca să ajungem mai curînd la vama Buliga, unde se comandase la casa unui ţăran pe coastă de munte, să ne pregătească ceva de mîncare. Aci dacă am ajuns, eram lihniţi de foame, de parcă nu mîncasem cine ştie de cînd.

Ţăranca ne-a aşternut mai multe zăblaie31 şi ne-a întins o masă de ne adăoga pofta de mîncare. Mai mulţi flăcăi şi băieţi, sprinteni ca nişte căprioare de munte, alergau în toate părţile ca să ne gătească mai curînd cele spre mîncare.

Am început prin a le gusta ţuica. Apoi aşezîndu-ne la masă, ni se aduse cîţiva pui fripţi, unt proaspăt cu mămăliguţă pripită, lapte bătut, minunat de gustos. Aceste toate fură dumicate, date pe gîturile noastre şi înghiţite cît te-ai şterge la ochi.

Şi…

Ghici, ghicitoarea mea: „Am o vacă lăptoasă, cînd voi s-o mulg, o întorc cu picioarele în sus. Ghici ce e?”

— Plosca.

— Aşa. Aveam cu noi o ploscă ca de trei oca plină cu vin. Nu trecu mult după ce ne puserăm la masă, şi unde începu şi ea, ca o năzdrăvană, a umbla din mînă în mînă, şi a ne săruta, după pofta inimei noastre. Se roti ca de vro trei patru ori, şi ne fu de-ajuns.

Cei ce ne slujiră la masă apoi îi suflară în fund.

Toată cina noastră, căci cină fu, ne-a costat şapte lei noi. Cam scumpişor, nu e vorbă, dar fu ieftină, socotind bunăvoinţa cu care ne-a fost dată la acel loc şi grăbnicia cu care ne-a slujit acei munteni.

Să ne fi văzut cineva cum îmbucam, ca de frica morţii, şi cum îi dam fălci, bolnav să fi fost acel cineva, şi tot i s-ar fi făcut şi lui poftă de mîncare.

Ne-am grăbit să plecăm, că se înserase. Noi ne bizuisem în lumina lunei; căci era lună plină, şi cînd luna este plină, răsare de cu vreme.

De astă dată Mitocanca, aşa îi zice la Bucureşti, cînd luna este plină, nu ştiu de ce, dară îi venise poftă să se joace cu noi d-a ascunsele. De joc ne arde nouă acum? Suind dealuri, coborînd văi, trecînd preste bolovani de piatră, abătînd cîte vro prăpastie, am fi dorit să ne vie luna în ajutor cu lumina sa de noapte.

Dar ea, ursuza, cînd se ascundea printre fundurile munţilor, cînd se da pe după cîte o stîncă, sau pe după cîte vrun copaci, şi ne făcea cu bîz!

Întunerecul se lăsa mereu, drumul se făcea şi mai anevoios. Şi noi sileam să ajungam la Rucăr, pe un drum lăturaş, căci şoseaua era în lucru.

Tocmai după ce suirăm un deal, începu şi ea a ne împrumuta niţică din lumina ei. Eu credeam că se milostivise spre noi, mai cu seamă că era şi copii cu noi; şi voieşte să ne înlesnească oarecum calea.

Şi socotiţi că aşa fu?

Fugiţi d-acolo, nu mai credeţi.

Ea, ca o mitocancă, de după cîte un pisc de munte, ne da cu tifla, şi apoi se ascundea după cîte o perdea de nori, şi tot astfel pînă ce am ajuns la Rucăr.

Şi descălecînd, ne-am suit în trăsuri şi am plecat la Cîmpulung, pe şosea bătută. Seara era liniştită, aerul răcoros. Numai de drag îţi era să călătoreşti. Am fi voit să se ridice şi luna ca să ne bucurăm de încîntătoarea privelişte a văilor dintr-o parte şi a munţilor din alta. Şoseaua era bună. Mitocanca trăgea perdelele, se uita la noi făcînd haz de nemernicia noastră. Noi o rugam cu cerul cu pămîntul să-şi arate faţa în toată strălucirea ei. Ea făcea nazuri.

Cînd socoteai să zici Doamne ajută! atunci ea trăgea perdelele. Pare că auzeam chicotele de rîs mitocănesc şi năzuroase de după perdea. Tocmai cînd suirăm culmele cele mai înalte de pe şosea ale muntelui Mateiaş, şi eram gata a scoborî şi a vedea văile despre Nămăieşti un vînt uşurel ne mîngîia perii şi obrazul. Pasămite i se făcuse şi lui milă de atîta rugăciune ce făcusem lunei. El se hotărî să ne răzbune. Deodată risipi norii, perdelele năzuroasei se şterseră de pe cer, care rămase limpede ca sticla. Ar fi voit capriţioasa de lună să se dea după vîrful munţilor, dară era prea tîrziu. Ea era acum sus. Şi totuşi pare că nu voia să lumineze cu strălucirea ce dă iubiţilor ei. Noi însă ne-am mulţumit şi cu ce vru ea a ne da. Ne-am săturat ochii cu privirea asupra văilor despre Nămăieşti, şi aşa pînă acasă, unde ajunserăm către miezul nopţii.

Aci, dragii moşului, curmez povestea despre cele ce am văzut la Cîmpulung, în anul 1884. Timpul ne cheamă la trebile noastre; ne uşurasem, vezi, de greutatea ce aduseserăm cu noi. Dacă voi mai avea zile, şi voi mai veni încă o dată, vă făgăduiesc să vă mai spui cele ce voi mai vedea.

Totuşi, sfătuiesc şi pe mare şi pe mic şi pe bogat şi pe sărac, ca o dată măcar în viaţa lui să meargă la Cîmpulung, să se îndestuleze de frumuseţile ce firea a dat prejmetelor lui.


  1. triște — destin, fatalitate, menire, predestinare, soartă, ursită, zodie. ↩︎
  2. a se pune în pizmă cu cineva — a ajunge la ceartă cu cineva. ↩︎
  3. bărăție — biserică sau mănăstire catolică. ↩︎
  4. pavlicieni (pavliceni, paulicieni) (< n. pr. Pavel) — membri ai unei secte care îmbină creștinismul primitiv al apostolului Pavel cu gnosticismul, maniheismul și mazdaismul; preconizau suprimarea ierarhiei bisericești, simplificarea cultului, abolirea cultului icoanelor etc. ↩︎
  5. lavră — mănăstire mare din unele țări ortodoxe, unde călugării locuiesc în chilii construite la distanță unele de altele, în felul caselor unui sat. ↩︎
  6. muscel — culme deluroasă prelungită, puțin înaltă și cu povârnișuri domoale, care face tranziția între regiunea de munte și cea de deal, fiind de obicei acoperită cu pășuni, fânețe și livezi cu pomi fructiferi. ↩︎
  7. embatic — formă de arendare a unei proprietăți pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendașul beneficia de toate drepturile de proprietate. ↩︎
  8. sudit — locuitor din Țările Române aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc. ↩︎
  9. băcan — negustor care vinde cu amănuntul diverse produse alimentare. ↩︎
  10. pălimar — stâlp de pridvor sau de prispă, care susține streașina acoperișului. ↩︎
  11. alișveriș — vânzare, negoț, afaceri (reușite). ↩︎
  12. tartan — țesătură specială din lână sau din bumbac, cu carouri mari, divers colorate, folosită în Scoția. ↩︎
  13. procoviță — cergă, cuvertură, procov, pătură, velință, învelitoare. ↩︎
  14. chiverniseală — căpătuire, pricopseală, îmbogățire. ↩︎
  15. berbant — bărbat afemeiat. ↩︎
  16. pocladă — țesătură de casă mițoasă, de obicei din lână nevopsită, folosită ca pătură sub șaua calului, ca învelitoare sau ca așternut. ↩︎
  17. zădărî — a provoca pe cineva. ↩︎
  18. chirigiu — persoană care transporta cu căruța, în schimbul unei plăți, oameni sau mărfuri. ↩︎
  19. joimăriță — ființă imaginară cu înfățișare de femeie respingătoare, despre care se credea în popor că pedepsește, în noaptea care precedă Joia Mare, pe fetele și femeile tinere leneșe la tors sau la dărăcit. ↩︎
  20. colimvitră — vas în care se pune apa pentru botezul copiilor și care ține locul baptisteriului din primele secole ale Bisericii; cristelniță. ↩︎
  21. vlog — cădere de apă; ploaie măruntă și de lungă durată, care cade pe o zonă întinsă. ↩︎
  22. dajdie — bir, dare, impozit. ↩︎
  23. cață — băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. ↩︎
  24. râvni — a simți un imbold puternic spre un lucru, a dori din toată inima, a jindui să ajungă la ceva, să posede ceva. ↩︎
  25. proscomidie — masă sau firidă în peretele de nord al altarului, unde se săvârșește proscomidia. ↩︎
  26. slavoslovie — laudă solemnă. ↩︎
  27. anagnost — dascăl de biserică. ↩︎
  28. olac — curier special (călare) care ducea vești sau corespondență în țară și peste hotare. ↩︎
  29. gîrlița — diminutiv al lui gârlă. ↩︎
  30. pataramă — întâmplare neplăcută sau neobișnuită. ↩︎
  31. zăblău — pânză de câlți sau de păr de capră, din care se fac cergi, lăicere, țoluri etc. ↩︎