Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazu

  • 85 minute
  • 13524 cuvinte
  • 11 vizualizări

Cuprins

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII

Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazu

I

Pătraşcu-vodă era un domn bun, drept şi temător de Dumnezeu. Cît domni el, ţara începuse a simţi că trăieşte.

Se dusese pomina de blîndeţele lui, pentru care şi poporul îl numi Pătraşcu-vodă cel Bun.

Cînd se dete sfară în ţară că măria-sa a mai dobîndit un fiu, toată lumea se grăbi a sărbători această întîmplare. Mitropolitul ţării cu boierii se duseră la curtea lui vodă, şi văzînd pruncul, se însuflară de sus şi cerură să i se dea numele de Mihail, căci la arătare li se păru a vedea într-însul chipul voinicos al Sfîntului arhanghel, mai-marele voievod al oştilor cereşti.

Domnul se înduplecă şi dete ascultare acestor cereri. De la o margine pînă la alta a ţării se ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi, cînd fu a se boteza pruncul.

După moartea tătîne-său, Mihail creştea în frica Domnului. Mărindu-se şi mergînd la şcoală, el întrecea la învăţătură şi isteţime pe toţi copiii. Iară pe timpul lui Alexandru-vodă III ţara ajunsese în sapă de lemn prin hrăpirile, nedreptăţile şi împilările ce căzuseră pe capul bieţilor locuitori. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-l însoţiseră la înscăunarea sa. El însuşi, ca un nesăţios la inimă ce era, bîntuia cumplit ţara cu asuprelele sale.

Ca să pună mîna pe domnie, avusese trebuinţă de bani; şi ca să aibă bani, se împrumutase pe la turcii cei mai cu vază de pe lîngă sultanul, carii mijlociră să vie domn; se împrumutase adică cu carnete foarte mari şi cu făgăduinţă de a-i lăsa să-şi trămită ei oamenii lor în ţară, ca să le scoaţă datoria.

Ianiceri, spahii, tot felul de ciutaci1 năpădiseră satele. Chinurile, jafurile şi schingiuirile întrecuseră orice măsură. Bisericile Domnului ajunseseră grajduri pentru caii păgînilor. Odoarele sfinte erau de batjocură. Bietul ţăran nu mai era stăpîn pe casa, pe vitele şi pe coprinsul lui, căci lăcomia jăpcanilor nu mai avea hotar.

Femeile şi fetele creştinilor erau răpite şi făcute cadîne. Pînă şi giamii2 începuse spurcatul să ridice pe moşia străbunilor noştri români, cea udată de atîtea ori cu sîngele lor. Nu numai atît, dară păgînii prindeau la tineri şi-i duceau în ţara lor, unde îi turceau şi-i băgau în oastea ianicerilor.

II

Mihai, după ce se mări, neputînd suferi atîtea fărădelegi, trecu peste Olt, şi acolo ştiu să dobîndească iubirea oltenilor. Unde vedea nevoiaşul, văduva şi sirimanul, el, ca un înger păzitor, îi ocrotea împotriva împilătorilor. Cînd auzea de vreo nelegiuire săvîrşită asupra vreunei femei sau fete de român, ca un leu alerga întru ajutorul lor. Ajuns ban3 al Craiovei, nu lăsă ca să se stăviască în Oltenia nici picior măcar de ciutac.

Cu cît era de aspru Mihai cu făcătorii-de-rele şi cu cei fărădelege, cu atît era de blînd cu oamenii cei de treabă. Oastea, căreia numai numele i se mai ştia, o înfiinţă tot din oameni unul şi unul, aleşi pe sprînceană. Mihail îi puse căpitani, şutaşi şi cetaşi pe bărbaţii cei mai viteji şi mai cu dor de moşia lor, Ţara Românească. Se dusese vestea despre bunătatea lui. Ajungînd însă la urechile lui Alexandru-vodă că toată Oltenia iubeşte şi se teme de Mihail, acest domn fu coprins de un neastîmpăr, despre care nu-şi putea da seamă şi puse gînd rău banului.

Atunci veni şi unul din boierii lui, şi-i zise:

— Luminată fie faţa măriei-tale, doamne, iată, eu, smeritul rob al domnului meu, viu a-ţi da în ştire despre cele ce se petrec în ţară. Numele lui Mihai, banul ţării de peste Olt, umblă din gură în gură, şi mişcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine.

Şi să nu stai la chibzuială nici o cirtă4, măria-ta, ci să iei straşnice măsuri pentru odihna măriei-tale şi a supuşilor robilor tăi.

Alexandru se înverşună auzind acestea şi căta vreme cu prilej cum să piarză pe Mihai. Iară Mihai, simţind cele ce i se pregăteau, vru a se duce la Ţarigrad5, la socrul său vistierul Iane, ce era sol al Ţării Româneşti pe lîngă sultanul.

Cînd fu însă a trece Dunărea, oamenii lui Alexandru-vodă puseră mîna pe dînsul şi-l aduseră la Bucureşti. Aci, fără judecată, fără nimic, îl băgară la puşcărie, spre a fi pus la cazne şi apoi să-l piarză pre el.

Temîndu-se însă Alexandru-vodă de vreo răzmiriţă, se grăbi a da hotărîrea de moarte. Pe drum, cînd îl duceau la locul de pierzare, trecură pe la Biserica Albă din Postăvari. Şi fiind tocmai timpul liturgiei, slujitorii îl lăsară să intre spre a se închina. El, rugîndu-se, se făgădui lui Sfîntul Nicolae, hramul acelei biserici, să-i ridice o monastire pre numele lui, de-l va mîntui; ceea ce şi făcu. Această monastire este clădită în Bucureşti, pe un piept de deal lîngă Curtea arsă, şi se numeşte şi pînă azi Mihai-vodă.

Iară dacă fu adus la locul piericiunei, boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreţ şi apucăturile sale cele voiniceşti făcură pe gîdea să pălească. Apoi după ce-şi aruncă Mihai căutătura lui cea cruntă şi dispreţuitoare asupra călăului pe care îl vedea că se cam codea, zise dînsului cu grai răstit:

— Dă, cîine, şi dă nimerit, de-ţi sfîrşeşte mai degrabă spurcata-ţi slujbă cu care eşti însărcinat.

Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor şi începînd a-i tremura mîinile şi picioarele aruncă jos securea ce o ridicase să taie capul lui Mihai, şi fugi prin lume grăind:

— Nu este dat mie să prăvălesc de pe umeri un asemenea cap.

Boierii, cari pînă aci tăcuseră mîlcă, înmărmuriţi de pierderea lui Mihai, strigară într-un glas cu poporul:

— Să se ierte nevinovatul şi, împreună cu mitropolitul, merseră la vodă şi-i cerură iertare. De voie, de nevoie, se înduplecă vodă de-l iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din ţară, şi nici urmă de a lui să nu se mai afle prin toată Ţara Românească.

III

Mare vîlvă se făcuse între români şi olteni, pentru minunea scăpării lui Mihai de la moarte. Pînă şi copiii vorbeau de astă întîmplare fericită după care Mihai rămase viu nevătămat. Toată suflarea da laudă lui Dumnezeu, care a ocrotit pe nevinovatul, cruţîndu-l de osîndă ce era să-l răpuie.

Iară Mihai plecă. Şi ducîndu-se la Ţarigrad se abătu prin Ardeal, şi făcu cunoştinţă cu domnul ţării, Sigismund Batori.

Boierii din România, sătui şi ei de nelegiuirile domnului lor Alexandru, se tînguiseră la poarta otomană împotriva lui. Cînd ajunse Mihai, plîngerile boierilor veniseră mai de-nainte la cunoştinţa sultanului.

Vistierul Iane, socrul banului Craiovei, arătînd nevinovăţia lui Mihai, sultanul se încredinţă despre aceasta şi mai mult după ce ascultă pe însuşi cel nevinovat; şi adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexandru-vodă, ceea ce şi făcu turcul, chemîndu-l la sine.

Cînd era cursul anilor 1593, Mihai banul Craiovei fu numit domn al Ţării Româneşti. Pe atunci domnea: în Moldova Aron-vodă; în ţara leşească Sigismund III; în ţara ungurilor, împăratul Rudolf II; în ţara turcului Amurat III; iară în Ardeal, stăpînea Sigismund Batori.

De la un hotar la celălalt al ţării, toţi într-un glas da mărire lui Dumnezeu pentru că le trămise un om de nădejde.

Mihai, după ce luă cîrma ţărei, adună la sfat pe boierii cei mari şi le zise:

— Boieri dumneavoastră, iată, pronia cerească mi-a ajutat să urc treptele scaunului domnesc al dragei noastre ţărişoare. Ranele ei sunt foarte mari, pe cari trebue să le vindecăm. Visteria este înecată în datorii; legea Domnului călcată in picioare de spurcaţii păgîni; locuitorii obosiţi de podvezi6, angarale7 şi biruri grele; oastea, nici numele nu i se mai ştie. Şi fiindcă un domn trebuie să fie poporului său părinte, iară nu gîde, deci eu vă chemai pe dumneavoastră să ne sfătuim cu toţii cum şi ce fel să facem a duce această ţară la limanul cel de mîntuire, ţară asupra căreia priveghiază ochiul cel neadormit al Maicii Domnului.

Boierii ziseră unii una, alţii alta; iar Mihai adună toate sfaturile lor şi le băgă în cap; apoi se puse pe lucru.

Mai întîi împărţi poporul în pîlcuri, pîlcuri, şi le puse căpitani tot unul şi unul, pe banul Mihalcea şi pe banul Manta, pe fraţii Buzeşti, pe Calomfirescu şi pe alţii. Apoi plănui cum să scape ţara de jugul păgînului spurcat. El trimise soli cu cărţi la domnii Moldovei şi Ardealului, în care cărţi el zicea: „Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Ţara Românească, scriu fratelui meu Sigismund sănătate; şi să ştii că a venit timpul a pune în lucrare cele vorovite între noi cînd fu cu mergerea mea la Ţarigrad. Deci, să binevoiască măria-ta a trimite un boier credincios d-ai mărieitale, ca sol, la scaunul domniei mele, cu care să punem la cale ce se vor găsi de cuviinţă.“

Domnului Moldovei scrise:

„Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Ţara Românească, sănătate scriu fratelui meu Aron; şi să ştii, frate Aroane, că neprietenul se întinde ca pecingenea8; deci, pentru a curma mersul răului, trebuiesc leacuri tari; şi aşa să ştii că este dorinţa mea, dacă va vrea Dumnezeu, să muiem cerbicea9 nelegiuitului; şi măria-ta, fără să zăboveşti nici o cirtă, ori trimite sol la scaunul domniei mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înţelegem gură în gură.“

Răspunsurile nu întîrziară a veni. După ce se înţelese şi cu domnul Moldovei, solii veniră de la amîndoi domnii, şi ţiind tainice sfaturi, la 5 noiembrie se făcu jurămîntul de legătură între cei trei domni cu mîna pe sfînta Evangelie zicînd:

„Jurăm să mergem împotriva vrăjmaşului creştinătăţii. Căpetenia noastră să fie Christos; iar noi să ascultăm cu oastea noastră de găsirea cu cale ce va face sfatul nostru al tutulor. Jurăm să ne dăm ajutor unul altuia, fiecare după putinţă, şi să nu ne lăsăm pînă ce nu vom înfrîna trufia păgînătăţii şi pînă ce nu vom istovi cu desăvîrşire pe nelegiuiţi. Aşa să ne ajute Dumnezeu.“

După aceasta, cei trei domni poftiră şi ţările neamţului şi leşilor a se uni cu dînşii, ca creştini ce erau şi ei, spre a da aprig război necredincioşilor. Împăratul Rudolf făgădui că va da ajutoruri în bani, ceea ce nu făcu deocamdată; iar craiul Sigismund nu vru să-şi strice prietenia cu turcii.

Apoi Mihai chemă iarăşi la sfat pe boierii săi cei credincioşi. În capul lor era mitropolitul Eftimie. Voievodul cel îndrăzneţ le spuse ce avea de gînd să facă şi ceru sfat de la dînşii. Atunci se sculă şi mitropolitul, şi dînd binecuvîntarea sa arhipăstorească cugetelor domnului celui viteaz, îndemnă pe boieri a lua în nume de bine româneştile lui planuri şi a-l urma pe căile adevărului, ale vitejiei şi ale dragostei de ţară.

Iară boierii, dacă auziră sfintele voroave ale Mitropolitului, toţi cu un glas răspunseră:

— Jurăm în cuget curat şi pe româneşte că vom urma domnului nostru oriunde ne va duce şi oriunde ne va porunci să mergem, pentru mîntuirea ţării şi scăparea legii de bîntuielile vrăjmăşeşti. Vom nesocoti orice primejdii, şi vom da prin foc şi prin sabie, ca să biruim ori să murim pînă la unul. Păru mult bine lui vodă cînd văzu că şi boierii lui sunt însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de care era şi dînsul însufleţit.

Şi plecînd genuchii la pămînt cu toţii, se rugară lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi, ca să le ajute întru a face să strălucească adevărul creştinătăţii şi să restatornicească sfînta cruce pe turnurile bisericilor, de unde o dase jos păgînul cel spurcat, mîntuind totdeodată şi ţara de jugul nelegiuiţilor osmanlîi.

Toate pregătirile se puseră la cale; şi cînd fu în dimineaţa de 13 noiembrie 1594, românii şi moldovenii uciseră pe toţi turcii ce se aflau în Bucureşti şi în Iaşi.

Este grozav lucru să vază cineva urgia poporului. Ieşea românul de prin toate unghiurile, de prin toate văgăunele şi năvălea ca un duh de vifor asupra necredincioşilor. Veneau turcii valvîrtej, iar românii îi zdrumicau fără cruţare.

Pe vremea aceea Giurgiu, Brăila şi Turnu erau coprinse de turci. Spurcăciunile de păgîni ridicaseră cetăţi cu nişte ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosimea lor. Satele de prinprejurul acestor cetăţi se numeau raiale. Mahometanii luau biruri grele bieţilor creştini. N-apuca să ouă găina creştinului, şi cîte un nevoiaş de ciutac era aci, gata, gata spre a lua bietului român ouşorul din cuibul unde-l ouase găina. Şi n-avea gură românul să zică ceva, ori să se jeluiască cuiva că îi lua părul foc şi era vai de măiculiţa lui care l-a născut. Mierea, untul şi vitele cîte se scoteau şi se prăseau în ţară, nimeni n-avea voie să le cumpere de la români, fără decît turcii. Ei cumpărau numai cu numele, dară aievea, în loc de bani se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună, sau cu cîte o lovitură, două de iatagan.

IV

Pentru aceasta Mihai, cum istovi pe turcii din Bucureşti, nu se opri locului, ci într-un suflet alergă la Giurgiu cu românaşii săi, dete război de moarte turcilor, tăiară pe cîţi putură apuca; iară cei ce mai rămaseră, se închiseră în cetate. Pînă să se dezmeticească ei din ameţeala în care îi învălmăşise Mihai Viteazul, fură daţi piericiunii toţi cîţi se găsiră răspîndiţi prin ţară, curăţind-o de lifta păgînă.

Auzind sultanul de unele ca acestea, se făcu foc de mînie şi trimise un paşe cu două mii de ostaşi ca să prinză pe Mihai. Iară viteazul dacă pricepu gîndul cel spurcat al turcului, în cea dîntîi noapte năvăli asupra ordiei10 lui cu românaşii săi şi-i făcu oastea ciopăţi, ciopăţi de nu scăpă picior de păgîn.

Apoi, tocmindu-şi oştile, trecu Dunărea pe ghiaţă în luna lui Cărindar11, pe un ger de crăpau lemnele şi pietrele, bătu Rusciucul, pe care îl apăra 7000 de turci, şi dete cetatea în prada ostaşilor. Să fi văzut, nene, cadînele cum mai fugeau desculţe şi cu […] turculeţi în braţe, de le plîngeai de milă. Dar românii, deşi înfierbîntaţi de luptă, deşi biruitori, ei le lăsară în pace să se ducă unde ar vedea cu ochii. Prada însă ce ei făcură în casele turceşti nu este de povestit: şaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir, fel de fel de mărfuri scumpe căzură în stăpînirea oştirilor lui Mihai, mai bine decît să le mistuiască focul. De aci trecu la Silistra, o luă şi pe dînsa, îi dărîmă întăririle, şi păţi şi acest oraş ceea ce păţise Rusciucul. Cînd se duse ştirea aceasta la Ţarigrad, sultanul nu putea da crezămînt auzului său, şi porni o ceată mai mare de turci nenumăraţi, cu Mustafa paşa în capul lor. Mihai, după ce făcu tocmeală iscusită oştilor sale, trimise pe fraţii Buzeşti cu o seamă de oaste către hanul tătăresc ce venea din Crîm şi avea poruncă să intre în Moldova cu 30 mii de tătari; pe banul Mihalcea şi pe banul Manta îi trimise împotriva altei sumedenii de turci şi de tătari; iară Mihai însuşi ţinu piept lui Mustafa paşa.

Se băteau românii cu inimă, căci Dumnezeu le ajuta. Şi tăiară trei în trei părţi, şi zdrumicară pe păgîni ca pe furnici. Fraţii Buzeşti de două ori bătură pe tătari de-i stinseră, şi luîndu-i în goană, românii îi tăie fără milă, ucigînd pînă şi pe însuşi fiul hanului, carele nu se putea mîngîia de pierderea copilului său celui preaiubit. Banul Mihalcea şi banul Manta înfrînseră ostile tătarilor şi ale turcilor şi le sparseră pre ele; şi atîtea prăzi luară, de fură de treaba oştilor româneşti pentru mai multe luni.

Iară Mihai, trecînd iarăşi Dunărea, nimici cu totul sila lui Mustafa, ba şi chiar pe dînsul îl trimise pe cealaltă lume.

În tabăra aceasta se afla şi un oarecare Bogdan, fiul lui Ioan Sasul, ce domnise în Moldova, pe carele îl aducea Mustafa să-l puie domn în locul lui Mihai şi de nu era iute de picior, nu scăpa de osîndă acestuia. Banul Mihalcea bătu Hîrşova şi dete în jaf şi pradă toate cetăţile decindea12 Dunării. Albert Király, ce venise cu oştile ardeleneşti în ajutor, trecu în Dobrogea, luă Istrova, Baba şi alte cetăţi. Căpitanul Geţi cu un pîlc de români trecînd Dunărea dete prin satele turceşti şi bulgăreşti, şi străbătu pînă in munţii Balcani. Aici, întîlnind pe Sinan paşa carele se întorcea din Ungaria încărcat de prăzi, năvăli asupra lui, îl puse pe goană, îi tăie toţi oamenii şi îi luă toate bogăţiile care erau nenumărate. De aci pătrunse în Rumelia, coprinse, jecmăni şi pîrjoli toate cetăţile în drumul său. Groaza românilor ajunse pînă în saraiurile sultanului.

Se zice că spurcaţii de păgîni cînd vedeau cîte vrun armăsar sforăind şi sărind, tresăreau de spaimă şi-şi scuipa în sîn zicînd că au văzut umbra lui Mikal-ogli (aşa ziceau spurcaţii viteazului Mihai); iară turcoaicele, cînd voiau să-şi împace copiii cari scînceau, ii speriau zicîndu-le: „Tăceţi, că vine ghiaurul de Mikal-ogli“.

Aron, domnul Moldovei, cu oştirea lui, purcese asupra Benderului, îl jefui şi dete pradă flăcărilor Cetatea Albă; apoi împreunîndu-se cu oştirea lui Király, coprinse toate locurile de peste Dunăre din partea acea.

Popa Stoica Fărcaş, duhovnic şi om al lui Dumnezeu, oltean de cei dezgheţaţi, adunînd pe lîngă dînsul o ceată de panduri tot unul şi unul, armaţi cu puşti, cu suliţi, cu coase, cu topoare, cu furci, şi cu orice le căzu mai la îndemînă, se năpusti peste Dunăre asupra Vidinului şi îl bătu cumplit, iar Mihai Viteazul nimici sila lui Zerhat paşa carele venea cu o altă spuză de turci şi de tătari.

Ce n-ar putea face creştinii cînd toţi s-ar uni într-un cuget curat şi într-o dragoste frăţească?! Vrajma şi împoncişerile dintre creştini făcu pe turci să-şi bată joc de cruce şi să-i robească pre ei.

Mahomet III, carele se pusese în scaunul împărăţiei turceşti, văzînd spaima ce coprinsese pe ostaşii lui, făcu tot ce se putu face, ca să nu se mai întinză vestea despre biruinţele creştinilor şi scrise cărţi la toate limbile păgîne din răsărit.

„Scriu eu Mahomet, marele sultan al Stambulului, carele stau în scaunul cel strălucit al prorocului, luminez ca soarele şi sunt Dumnezeul turcilor, căruia se închină toate ţările de la răsărit şi de la apus; şi să ştiţi voi, cei ce sunteţi de o lege cu mine, că se sculă asupra noastră ghiaurul de Mikal-ogli, beiul de la Kara Iflak, şi se bătură oştile lui cu oştile turceşti, şi le bătură pe acestea; iară voi să vă sculaţi cu mic cu mare, şi să-mi veniţi într-ajutor, căci de mă vor bate pe mine, şi voi nu veţi scăpa nici în gaură de şarpe de hainlîcul lui Mihail, şi săriţi cît mai curînd.“

Auzind de unele ca acestea, limbile păgîne se ridicară în gloate şi se uniră cu turcii. Iară Mahomet III puse de-şi căută oastea, şi află că ea era de peste două sute de mii de oameni. Cu aceştia se uniră şi limbile cele păgîne.

Apoi chemă pe Sinan paşa cel grozav, şi îi zise, faţă cu toţi vizirii şi paşii:

— Tu, cela ce eşti lumina, braţul şi stîlpul împărăţiei mele, ia oastea ce am adunat, ea este una din cele mai spăimîntătoare ce s-a ridicat vreodată, şi mergi cu dînsa împotriva Kara Iflakului. Alah să-ţi ajute ţie a face din acea ţară un paşalîc, care să împodobească împărăţia mea. Pe hainul cela de Mikal-ogli, să mi-l trimiţi techer-mecher, legat şi ferecat. Şi să nu cutezi să faci altfel, căci atunci vei cădea în urgia mea împărătească, şi unde îţi stă picioarele, acolo îţi va sta şi capul.

Sinan se puse în capul acestei sumedenie de nelegiuiţi şi căzură ca locustele pe malul Dunării cel de-a dreapta. Înţelegînd Mihai că turcii n-au de gînd să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească, puse de-şi numără şi dînsul oastea şi află că erau la opt mii de voinici. Cu aceştia ieşi înaintea turcilor la Dunăre; şi pînă să-i ajungă şi de la ceilalţi doi domni ajutorul făgăduit, el opri năvala […]de turci peste treizeci de zile.

Şi nici că se putea altfel. Ce pot face oile înaintea lupilor? […]

Mihai, ca să încredinţeze pe Sigismund Batori că sfinte vor fi cele vorovite între dînşii, îşi trimise doamna la Sibiu împreună cu fiii săi, domniţa Florica şi Nicolae, zis şi Pătraşcu. Pre doamna lui Mihai o chema Stanca.

Sinan, văzînd că n-o poate scoate la căpătîi cu românii în luptă dreaptă, trimise o seamă de oaste, care trecu Dunărea pe la Calafat, spre a lua pe Mihai de pe la spate. Acesta, cum simţi viclenia turcului, se trase în bună rînduială şi-şi aşeză şirurile de ostaşi la Călugăreni, unde, mai sosindu-i nişte ajutoare de moldoveni şi de ardeleni, se urcă numărul oştilor la şeasesprezece mii.

După ce făcu o iscusită tocmeală oştilor sale, Mihai, cu nădejde în Dumnezeu, chibzui cum să înveţe minte pe păgîn a nu mai necăji pe creştin.

Sinan cel grozav, cum văzu oastea românilor că se dă înapoi, porunci turcilor să treacă Dunărea. Şi aşa mulţime de spurcaţi erau, încît nu-i mai putea ţine pămîntul. Ei se aşezară trîmbe, trîmbe, pe toată cîmpia de la Dunăre pînă la Călugăreni. Mihai, iscodindu-i, se urcă pe un deal, privi asupra lor şi-i văzu stînd ca frunza şi ca iarba.

Nelegiuiţii se încumetau în mulţimea lor cea nemărginită. Gloatele lor de ostaşi erau înarmate din cap pînă în tălpi: manafii aveau puşti lungi şi săbii; arnăuţii, şişanele; spahiii, flinte şi iatagane; arapii, suliţi de trestie de mare, şi lungi de mai bine de un stînjen; ianicerii, puşti, pistoale, iatagane şi hangeruri. Mai era cu dînşii şi o mulţime nenumărată de tunuri. De mulţi ce erau nu se mai deosebeau oamenii, ci părea că se lăsase pe pămînt o negură. Nu se mai auzea decît zăngănitul armelor, nechezatul cailor, şi prin răstimpuri strigătul ostaşilor. Seara, începea hogea13 cel mare a striga: Alah ehper, Alil-Alah, şi îi răspundea păgînii: Alah! Alah!, de se cutremura pămîntul şi mi-ţi lua auzul.

Domnul românilor, văzînd atîta silă mare, îşi adună voinicii şi le zise:

— Dragilor şi vitejilor mei românaşi, voi ştiţi că noi voim să ne mîntuim ţara şi legea. Dumnezeu ne va ajuta să înfrîngem şi de astă dată cerbicea turcească. Românii mei sunt lei paralei, iară gadinele14 ce stau înaintea noastră, nişte mişei; să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feţei vîntului. Mai bine să murim pînă la unul, luptîndu-ne, decît să cădem în ghiara acestor nelegiuiţi; căci ce folos de viaţa noastră, daca nu vom mai avea moşie şi vom cădea în robie?

Şi fiindcă Dumnezeu este apărătorul celor drepţi şi scutitorul celor năpăstuiţi, el încordează braţul celor ce se ridică întru numele lui; şi aşa, fraţilor, cu nădejdea într-însul şi cu încrederea în vitejia noastră, să călcăm în picioare şi cal şi călăreţ şi să spargem ordia ce stă dinaintea noastră.

Toţi ostaşii strigară deodată:

— Amin.

Şi astfel, la 13 august 1595, în revărsatul ziorilor, Mihai puse să se facă o rugăciune către Dumnezeul armelor; şi îngenuchind cu toţii, zise:

— Dumnezeule, cela ce vezi din înaltul cerurilor nemernicia noastră, ajută-ne astăzi să purtăm biruinţa asupra vrăjmaşilor tăi şi ai omenirei; întăreşte braţul nostru şi revarsă spaima în inimile spurcaţilor de păgîni, ca să se laude numele tău în veac şi în veci vecilor.

Apoi dară în trîmbiţe şi în tîmpine15 şi se încăierară. Curgeau gloanţele din partea turcilor ca ploaia; iar fumul de la tunuri şi puşti întuneca văzduhul.

Cînd era soarele ca de trei suliţe, românii începură a osteni; iară Mihai, văzîndu-i că încep a se îndoi de biruinţă, puse muzicile a cînta şi din gură şi din surle:

Tremură Sinan! n-aşteaptă
Să simţi paloşul român,
Răzbunarea lui cea dreaptă
Cum îngheaţă un păgîn.

Mărirea, copii, ne [chiamă]
Pentru ţară să [muriţi]
Tiranii acuma geamă,
Cu voi sunt, cu mine fiţi.

Şi unde trase spada viteazul Mihai, şi unde se repezi printre vrăjmaşi ca un fulger. Cădeau păgînii d-a dreapta şi d-a stînga lui ca snopii. Încotro se întorcea viteazul, uliţi, uliţi făcea printre trîmbele de turci. În drumul său Mihai tăia tot ce întîlnea, nu mai căuta: bei, agale, bimbaşi, cădeau trîntiţi la pămînt de pala lui cea ageră. Răsturnă pe Karaiman paşa şi-i luă steagul cel verde al lui Mahomet, steag pe care îl scot turcii din geamia cea mare, numai la timp de cea mai grea nevoie.

Dumnezeu, ca să apere pe credincioşi, porunci vîntului să bată asupra păgînilor şi tot fumul de la arme căzu asupra lor de îi orbea şi îi îneca. Românii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala, şi unde căzură şi ei asupra spurcaţilor de osmanlîi de trei părţi, îi tăiară pînă către seară şi îi înfrînse.

Cădeau turcii sub paloşele românilor cum cade iarba sub coasele secerătorilor. Atunci turcii o luară d-a fuga; iară românii îi gonea din urmă şi-i ucidea ca pe lăcuste, cînd sunt oloage.

Treceau românii în fuga mare înfierbîntaţi preste leşurile vrăjmaşilor, preste oameni, spărgînd cete, răsturnînd totul în oastea ciutacilor şi strigînd: „Biruinţă! Biruinţă!” Turcii da unul peste altul, ca orbii, pe podul de la Călugăreni, şi cei ce nu mai încăpeau pe dînsul, de îmbulzeală, cădeau şi se înecau în Neajlov.

Pe lîngă acestea, două tunuri ce le aşezase Mihai în nişte locuri înalte, fulgera şi trăznea pe cei ce cutezau oarecum să se mai întoarcă. Atîta vărsare de sînge nu s-a mai văzut de cînd este Ţara Românească, şi nici că se va mai vedea. Spun că înota în sînge viţelul de doi ani. Însuşi Sinan paşa cel grozav, cel ce venise să facă ţara paşalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriţi, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă, îşi sparse capul şi-şi rupse dinţii; iară unul din românii cei prinşi de turci în război îşi făcu cruce şi puse foc la ierbăria turcilor, care sări în slava cerului cu un mare număr de păgîni, de se prăpădiră toate corturile lor şi toate trebuincioasele de hrană, ce era adunate, ca să fie de treaba oştilor lor. Muri şi el, însă muri ca un viteaz, ştiind că şi-a ajutat ţara să scape de robie.

Mihai avea doi cerbi, cari nu se dezlipeau de domnul lor nici cît ai da în cremene. Ei îl însoţeau în toate bătăliile. Aici, unul dintr-înşii, lovit fiind de o ghiulea păgînească, îşi dete duhul pe dată. Tovarăşul lui, văzîndu-l că nu se mai mişcă şi cum gîlgîie sîngele dintr-însul, îi da mereu tîrcoale şi mugea greu. Şi uitîndu-se la domnul său, îl podidi lăcrămile. Apoi, ridicînd ochii la cer, stătu niţel, ca şi cum s-ar fi rugat. După aceasta o rupse d-a fuga într-o pădurice de acolo, şi nu s-a mai găsit. Spun, măre, că-i curgea lacrimile şuroaie, cînd a plecat de lîngă domnul său şi de lîngă tovărăşelul lui.

Întunerecul nopţii opri pe români de a merge mai departe. Şi liftă păgînă mai rămăsese multă. Uriaşi să fi fost românii şi tot n-ar fi putut ucide sumedenia de ostaşi ce aveau dinaintea lor.

Fiecare român avusese a lupta cu zece sau cincisprezece protivnici. Au făcut, bieţii, ce nici zmeii nu puteau face. Sudori de sînge curgeau de pe feţele românilor, atît munciseră in cursul zilei şi atît erau de stătuţi de osteneală seara. Şi totuşi ar fi nesocotit orice împotrivire vrăjmăşească; dară turcii daseră dosul şi putinţă omenească nu era a-i mai goni pe timp de noapte, spre a-i arunca în Dunăre.

Sfatul de război, ce se ţinu noaptea, găsi cu cale a se trage oastea către munţi pînă ce va veni ajutorul deplin ce făgăduise a da ardelenii şi moldovenii. Oastea românilor se mulţumi că a arătat turcilor încă o dată ce pot puii de românaşi şi, cu domnul lor în cap, se trase la Cîmpulung.

După ce se aşeză oastea în cetatea lui Negru-vodă, se veseli acolo de isprăvile ce făcuse, dînd mulţumită preaînaltului Dumnezeu pentru ajutorinţa ce a primit de la dînsul.

Păgînii spurcaţi coprinseră Giurgiu, Brăila, Bucureştiul şi Tîrgoviştea. Sinan paşa zise că ţara este paşalîc şi multe biserici creştineşti le schimbă în geamii; iară la Bucureşti şi la Tîrgovişte făcu grozave întăriri ca să fie ostaşilor de apărare, cînd se vor mai bate cu românii.

Mihai Viteazul puse de scrise oastea şi găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci şi două de tunuri.

V

Mihai Viteazul aşteptă cu oastea sa lîngă rîpa Dîmboviţei ajutorurile făgăduite, cari şi sosind, el le intîmpină după cuviinţă; iară ostaşii lui Mihai ziseră ostaşilor ce le veniseră într-ajutor:

— Bine aţi venit, fraţilor!

Aceste ajutoruri trecuseră munţii pe la Rucăr, împreună cu însuşi craiul Ardealului, Sigismund Batori, şi se înfrăţiră românii cu ardelenii şi cu moldovenii cei veniţi cu Răzvan-vodă. Mihai puse de le numără şi află că ardelenii erau treizeci şi două de mii de pedestri, cinci mii de călăreţi cu cincizeci şi trei de tunuri; iară moldovenii două mii patru sute pedestri, opt sute călăreţi cu douăzeci şi patru de tunuri.

Spun, măre, că pe cînd oastea ardelenilor scobora; munţii spre a veni să se unească cu oastea lui Mihai Viteazul, s-a arătat pe cerul senin, ziua în amiaza mare, după ce răsărise soarele, o stea cu coadă, care a strălucit un ceas întreg.

Afară de aceasta, un vultur năpraznic îşi luă zborul din muntele vecin, numit Piatra Craiului, şi se lăsă fără frică în tabăra ardelenilor. Aceasta fu semn de izbîndă; ostaşii îl prinseră şi-l aduseră la Mihai, plocon. Nişte palavatici16 vrură să zică despre această minune că, deoarece vulturul a căzut în robie, aceasta însemnează că rău semn este pentru creştini. Mai tîrziu însă se adeveri că aceasta fu o bîrfitură şi că proorocia lor mincinoasă fu. Creştinii purcese asupra turcilor, ce se închisese în cetatea ce o clădise ei la Tîrgoviştea. Sinan paşa umbla cu vicleşuguri să apuce oastea românească la largul lui, ca să o ia la bătaie de toate părţile. Pentru aceasta se prefăcu că fuge cu o parte din oastea sa. Românii îl lăsară în pace să meargă pînă la Bucureşti.

Iară ei, sfătuindu-se, găsiră că e mai cuminte lucru să facă cum să n-aibă nicio teamă de la spate. Şi deci, la 18 octombrie, deteră război cetăţii Tîrgoviştea. Românii începură a o bate din trei părţi. Şi atîtea gloanţe şi ghiulele aruncară în cetate, încît nu mai putură răbda ciutacii. Aceştia se urcară pe zidurile cetăţii şi de acolo se bătură, pînă ce românii, ajungînd la ziduri, care erau de lemn, le deteră foc. Turcii, dacă văzură că n-au încotro, deschiseră porţile cetăţii, iar românii îi trecură pe sub ascuţişul săbiei, şi nici picior de turc nu scăpă cu viaţă. Ali paşa, căpetenia oştilor păgîne, căzu în mîna creştinilor.

Auzind şi de această biruinţă, Sinan paşa începu a se căina şi zise:

— Cine putea crede că are să iasă atîta silă de la Kara Iflak? Cum noi, puternicii, căzurăm, şi cum neputernicit se ridicară? Ticăită17 şi înşelătoare lume! Tu pre cei ce se înalţă îi smereşti, iară pre cei ce se smeresc îi înalţi. Cum eu, spaima oarecînd a Asiei şi a Africei, fug fără nici o putere dinaintea unui domn atît de nebăgat în seamă altădată! Acestea zicînd, se cărăuţi spre Giurgiu, lăsînd la Bucureşti şapte mii de turci, hotărîţi a muri pînă la unul luptîndu-se. Pentru aceasta înierbară şi locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc cînd va intra oastea creştină şi să o arunce în văzduh. Românii, dacă aflară de fuga lui Sinan paşa, lăsară Bucureştii la o parte şi se luară după dînsul. Acuma turcii îşi făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decît de armele românilor. Intrase spaima în păgîni şi nu mai putea nimeni să-i oprească din fugă. Pînă să-i ucidă românii ce-i fugăreau, se ucideau ei între dînşii, dînd unii peste alţii ca orbii, care mai de care să treacă mai întîi Dunărea dincolo.

Peste şase mii de cară încărcate cu de toate bogăţiile lăsară în urmă. Vreo cinci mii de români, ce luaseră turcii robi în război, şi pe care îi duceau cu dînşii, le scăpară din mîini. Aceştia, puind mîna pe însuşi armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară; apoi se uniră cu oastea creştină.

Cînd ajunseră românii la Giurgiu, Sinan paşa şi trecuse la Rusciuc; iară rămăşiţa oastei era pe podul de vase, năpădind ciutac peste ciutac a trece mai curînd. Mihai puse tunurile într-înşii, sparse podul şi toţi fugarii merseră să îngraşe somnii şi morunii din Dunăre şi din mare. Aceasta se întîmplă la 25 octombrie. Cînd spuseră lui Sinan paşa că toată oastea pierise, el începu a-şi frînge mîinile de durere, şi a se ticăi, de-i plîngeai de milă. El se duse ruşinat la sultanul. Acesta, cum îl văzu, se îndrăci de mînie şi unde începu a striga la dînsul ca un năbădios, zicîndu-i:

— Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oştire, cîine? Cum îmi prăpădişi floarea împărăţiei mele, ticăitule şi becisnicule?

Sinan paşa căzu în genuchi cu faţa la pămînt, neştiind alt ce zice, decît:

— Aman, padişah, aman!

Atunci sultanul, scîrbit de dînsul, îl trimise surghiun la Malgara, şi acolo, mîhnirea rozîndu-i inima şi rărunchii, el îşi lepădă potcoavele şi dete ortul popii.

Iară sultanul, ca să mai vie niţică inimă turcilor săi, porunci de ieşiră ulemalele (vlădicii) şi imamii cu toţi hogii şi dervişii, şi făcură rugăciune mare către Mahomet al lor, în piaţa cailor, ca să se îndure să scape de ruşinea ce păţi, şi să le ajute a purta biruinţă împotriva ghiaurilor. Şeicul de la Sfînta Sofia împărţi baiere18 pe la ostaşi cu vorbe scoase din Coran (biblia turcilor).

Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostaşi şi la sărăcime, şi să se îmbunătăţească toate relele ce făcuse păgînul.

La auzirea aceasta toată ţara se puse în mişcare şi lăudă numele domnului cu ajutorul căruia românii mersese din biruinţă în biruinţă.

Mihai nu dete răgaz turcilor nici cît ai da în cremene, ci după ce petrecu pînă la Gherghiţa pe Batori şi pe Răzvan, ce se întorceau la ţările lor, trecu Dunărea din nou şi bătu Vidinul; iară căpitanul Fărcăşeanul luă Nicopolea. Astfel că nu mai rămase nici pîn părţile astea măcar sămînţă de turc.

Sultanul turcilor turba şi spumega de mînie. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai şi începu a umbla cu şotia.

Făgăduia domnia cărei la orcine ar putea să răstoarne pe Mihai. Unii din boieri, poftitori de slavă, umblară să turbure poporul; iară Mihai aflînd, supuse sub picioare pe vrăjmaşi, îi făcu mai scurţi de cîte o palmă şi nimici pîlcurile de turci ce se ţinea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor.

Într-acestea Iremia Movilă, boier încuscrit cu leşii, spînzură pe Răzvan-vodă, şi se puse în locul lui domn al Moldovei.

Zîzaniile turcilor nu făcu atîta rău creştinilor pe cît a făcut însuşi nebuna poftă a creştinilor de a domni unii asupra altora. Mîndria a făcut pe îngeri să cază din cer; mîndrilor le stă Domnul împotrivă; trufia este o satană ce totdauna îşi vîră coada unde vede că se adună cîţiva oameni să săvîrşească o faptă bună.

De o asemenea mîndrie fu coprins şi Sigismund, domnul Ardealului. Ar fi poftit acest domn să stăpînească toate trei ţările; şi pentru ca să ajungă a-şi împlini această poftă, alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că îi vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere becisnicul de Batori. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Asemenea şi leşilor le rămăsese la inimă domnia Moldovei, şi căta vreme cu prilej ca să puie mîna pe dînsa. Pentru aceasta, cînd se încuscrea cu cîte vrun voievod d-ai Moldovei şi umbla pe lîngă dînsul cu şosele, cu momele, cînd iarăşi, dacă vedea că n-o scoate la căpătîi cu binele, se scula cu război. […] Iară Rudolf, împăratul nemţilor, carele domnea şi în ţara ungurului, cel ce se afla în război cu turcii şi le mîncase păpara de atîtea ori, căuta prin mijloace viclene să bată pe turci cu mîinile altora; pentru aceasta întrebuinţa toate vulpeniile. Niciodată nu venise el cu inima curată a se uni cu domnii creştini cînd fu a se scula împotriva păgînătăţii, ci totdauna cu gîndul dracului, ca orice ţară ar scăpa din ghiara spurcatului de osmanlîu, să puie el mîna pe dînsa.

Nestatornicul de Sigismund, aci cugeta să se lase de domnie şi de pofta de a stăpîni toate ţările româneşti, aci se căia şi iară se întorcea. Cînd vrea să închine ţara neamţului pe mită, cînd iară voia să rămînă închinat turcului. Pentru aceasta, Mihai, îngrijat, şi ca să nu se înstrăineze nici o părticică din ţările româneşti, se hotărî a merge însuşi să ispitească pe Batori, şi totdodată să se înţeleagă gură în gură cu dînsul cum să apuce lucrurile ca să dea război vîrtos păgînului.

Se scîrbi Mihai cînd auzi de la Sigismund că vrea să închine ţara neamţului şi cînd îl văzu îndemnîndu-l şi pe dînsul să facă tot aşa; ca apoi şi Moldova să vină după dînsele.

Mihai ştia că neamţul nu descărcase nici o puşcă ca să apere aceste ţări de neomeniile turcilor şi îi era cu ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucăţică aşa de bună din chiar senin. Însă ca să fie cu ştiinţa lui despre tot ce se făcea într-aceasta, trimise şi el la Praga pe banul Mihalcea, la 1597, cînd se duse Sigismund să săvîrşească închinăciunea.

Iară daca veniră oamenii împăratului ca să ia în primire frînele ţărei, Sigismund îşi schimbă gîndul şi de astă dată. Apoi, auzindu-se că vin turcii, el se înscăună din nou.

Pe vremea aceea se sculase asupra lui Mihai Halii paşa al Vidinului şi Mehmet paşa al Dîrstorului. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, îşi luă oastea, trecu Dunărea, şi ca un alt arhanghel bătu oastea protivnică de o stinse.

Mihai, luînd în goană pe turci, mergea, după obiceiul lui, înaintea oastei. Calul lui Mihai atîta se înfierbîntase, încît zbura iar nu fugea. Ostenii nu se putură ţine de dînsul. Cînd băgă de seamă că lăsase cu mult în urmă pe credincioşii săi oşteni, se văzu înconjurat de o seamă de păgîni, cari se aruncară asupra dînsului. Mihai se apără vitejeşte, cum ştia el să facă. Ucise o mare parte din ei. Dar un spurcat de păgîn, mai cutezător, ridică suliţa ca să răpuie pe domnul cel viteaz. Acesta se dete la o parte iute ca fulgerul şi apucă suliţa de vîrf. Păgînul o ţinea de coadă; iară Mihai, încleştîndu-i-se mîna pe dînsa de unde o apucase, nu o slăbi nici cît, ba încă, cu cealaltă mînă se lupta cu ciutacii ce mai rămăsese. Această luptă ţinu pînă se apropie Preda şi Stroie Buzescu, de scăpă pe domnul lor de primejdia cea mare în care căzuse.

După aceasta, Sigismund iarăşi îşi schimbă gîndul şi, îndemnat de unguri şi de leşi, se lăsă de domnia Ardealului, punînd în locu-i pe vărul său Andrei Batori, ce era vlădică papistaş (cardinal). Acesta, deşi popă, deşi creştin, se înţelese însă pe sub ascuns cu turcii şi cu Movilă al Moldovei ca să răpuie pe Mihai.

Aflînd Mihai că un popă creştin se făcuse domn şi domnea ca un paşă peste o ţară românească, nu se mai putu opri, ci, ca unul ce bătuse pe toţi paşii păgîni, se hotărî a bate şi pe acest paşă creştin, a-i lua ţara şi a o face una cu Ţara Românească, căci şi locuitorii din Ardeal români au fost şi sunt.

VI

Se pregăti deci Mihai Viteazul de război. Îşi chemă oastea şi o tocmi pre ea. Dete poruncă fiecărei cete care şi pe unde să se ţină gata. Apoi, adunîndu-şi boierii la Ploieşti, le spuse că au să meargă într-ajutorul lui Rudolf împărat, şi că, pentru aceasta, au să treacă prin Ardeal cu voia cardinalului.

Boierii jurară că vor merge unde va merge şi domnul lor, fără să cîrtească cîtuşi de cît. Ei erau încredinţaţi că Mihai ştie să-i ducă din biruinţă in biruinţă şi numele de român să zboare cu fală. Sosind ziua plecărei, Mihai dete poruncile cele mai lămurite. Oastea trecu munţii şi veni în mijlocul săcuilor. Domnul românilor le dete drepturile după care aceştia suspinau. Cînd ajunse în ţinutul saşilor, el le spuse că vine spre folosul lui Rudolf împăratul. Luă Braşovul, apoi Făgăraşul şi înaintă spre Sibiiu.

Andrei Batori, călugărul papistaş, era la Belgrad şi acolo petrecea ca un paşă turcesc. Pe neaşteptate îi fu lui auzirea că Mihai se apropia cu oastea, şi trimise soli, cerîndu-i pace. Mihai opri solii la dînsul şi purcese înainte. Merse însă încet, ca să aibă timp şi oastea din Oltenia, cu banul Udrea şi Radu Buzescu în capul ei, a trece munţii, ceea ce se şi făcu intrînd în Ardeal pe la Turnu Roş şi întîlnindu-se cu Mihai la satul Tîlmaciul, aproape de Sibiiu. Cardinalul făcu tot ce putu ca să se împace cu Mihai, însă în deşert. Mihai scrise carte boierilor Ardealului, cînd se apropie de Sibiiu:

„Eu, Mihai, domn stăpînitor a toată Ungro-Vlahia, scriu adunării şi boierilor ţării ardeleneşti, precum să se ştie că domnul vostru, Andrei Batori, este de două ori călcător de jurămînt: întîi că a lepădat haina călugărească, pe care o primise jurînda nu se despărţi de dînsa pînă la moarte şi al doilea că a minţit lui Isus Christos, vînzînd agarenilor19 o ţară creştină, deoarece jurase a căuta să aducă la creştinătate pe păgîni. Şi să ştiţi că eu am priceput mrejele ce îmi întinde domnul vostru; dară cu voia lui Dumnezeu le voi sparge pre ele, şi mi-e voia a-l ierta şi pre dînsul, daca se va lepăda de domnia ţărei şi va îmbrăca iarăşi rasa, ducîndu-se de unde a venit. Iertarea mea o va dobîndi şi chiar atunci cînd ar lăsa pe Sigismund să vie iarăşi domn. Pînă una alta, voi să-mi închinaţi ţara mie, şi altfel să nu faceţi, căci eu viu la voi cu toată sila mea.“

Auzind de una ca aceasta, călugărul papistaş puse de-şi adună oastea şi el, şi ieşi înaintea lui Mihai. Ea era alcătuită de nouă mii de oameni, între cari erau foarte mulţi leşi şi unguri, cu o mare mulţime de tunuri, tot d-alea înfricoşatele.

Unde pînă aci românii se luptaseră cu înzeciţi oameni decît dînşii, acum trebuiau să se lupte cu trăznetele tunurilor de oameni omorîtoare.

Oştile se aflau într-o depărtare de opt stadii una de alta, între Sibiiu şi Şelimberg, la anul de la Christos 1599, octombrie 28 şi tocmai cînd era să înceapă lupta, veni solul papei de la Roma, cel de pe lîngă curtea Ardealului, însoţit de doi boieri ardeleni, spre a sfătui pre Mihai-vodă să mai amîne lupta, ca doar se va înţelege cu vlădica papistaş.

Mihai nu dete ascultare solului, ci oprindu-l la sine cu toată cinstea cuvenită solilor, ieşi înaintea ostaşilor şi, după datina sa, îşi ridică mîinile către ceruri, şi aruncîndu-şi ochii în dreapta şi în stînga către ai săi, le zise în gura mare:

— Dragilor şi vitejilor mei oşteni, în partea noastră este dreptatea; cu noi este Dumnezeu; noi n-am călcat jurămîntul şi legăturile de pace! O izbîndă strălucită stă înaintea noastră; o mărire nemărginită ne aşteaptă; o pradă nespus de mare veţi avea! De partea protivnicilor noştri, ce altă vedeţi, decît credinţă înfrîntă, făgăduieli deşarte, legăturile de pace călcate, jurăminte pîngărite? Ce alta, fără numai nebunia minţilor, înşelăciuni, uneltiri viclene, crunte înţelegeri cu păgînii, decît frica în inimă, cutremurul în trup, blesteme muiereşti asupra bătăliei, neîncredere în izbîndă, şi o fugă ruşinoasă? În numele Domnului, înainte vă zic! Oştile deteră piept. Cîntecele de război înflăcărară inimile tutulor. Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor vrăjmăşeşti. Oştile se loviră de toate părţile. Ieşeau săgeţile din arcurile întinse, ca puzderia; şi curgeau gloanţele şi zburăturile de ghiulele din tunurile protivnicilor ca grindina şi dese ca negura, încît oastea lui Mihai, după o luptă de cîteva ceasuri, începu a se buimăci şi a se da înapoi. Atunci Mihai, unde se repezi ca un zmeu, şi lovind cu sabia pe unul din căpitanii săi, strigă:

— Staţi locului, mişeilor!

Graiul lui Mihai străbătu şirurile ostaşilor săi ca buciumul arhanghelului. Se îmbărbătară ostaşii de bărbăţia lui Mihai, se întoarseră la luptă din nou, deteră în buciume şi în fanfare, şi năvăliră asupra vrăjmaşului ca pîraiele ce se rostogolesc din munţi, cărora nimic nu le mai poate sta împotrivă. Puseră românaşii noştri mîinile pe tunurile ungurilor şi începură a-i fugări şi a-i tăia fără cruţare; iară leşii, dacă văzură că atîta se îndîrjise românii, şi atîta pagubă face în oastea protivnică, ei se închinară lui Mihai şi-i cerură iertăciune. Mai bine de trei mii de vrăjmaşi rămaseră pe cîmpul de bătaie. O mulţime de steaguri şi patruzeci şi cinci de tunuri căzură în mîinile românilor, aur, cai şi alte neînchipuite lucruri de război.

Biruinţa fu a românilor. Episcopul papistaş, dacă îşi văzu oastea înfrîntă, o luă la sănătoasa, dînd dosul cu toţi ungarii, şi pieriră în această luptă crîncenă două mii de oameni din ambele părţi, lupta ţiind zece ore.

Prin această bătălie Mihai luă Ardealul; şi se înfrăţiră românii cu ardelenii; şi intră Mihai cu mare mărire în Belgrad (Alba-Iulia).

La poarta cetăţii viteazul fu întîmpinat de toţi episcopii cu mitropolitul în frunte, îmbrăcaţi în odăjdiile lor, şi de toţi boierii ţării.

Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie şi cari se ţineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei (Ardeal), apoi isnafurile20; după dînsele veneau toboşarii şi trîmbiţaşii, bătînd din tobe şi sunînd din trîmbiţe. Acestora le urma muzica cea mare, care cînta nişte cîntece foarte frumoase în lauda lui Mihai, şi după dînşii păşeau cîteva tacîmuri de lăutari şi ţigani, trăgînd din alăutele lor.

Mihai era călare pe un cal îmbrăcat cu o harşea muiată în fir de cel bun. Împrejurul lui umblau opt alergători învestmîntaţi în mătase; în urma lui veneau opt povodnici21 împodobiţi numai cu aur şi cu argint.

Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă ţesută cu fir de aur; marginile erau cu mai mulţi vulturi auriţi pe cari se vedeau armele ţărei. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă şi la cingătoare avea o sabie de aur încărcată de rubinuri şi de pietre nestimate. Un mănuchi negru de pene de cocor, strînse cu o legătură de aur, împodobea căciula cea ungurească ce-i acoperea capul. Era încălţat cu ciupici galbeni, şi de la glezne pînă la genuchi cu nişte ciorapi de mătase albă şi împodobiţi cu pietre scumpe.

În urma lui venea doamna Stanca cu copiii săi: Nicolae şi Florica; după cari urmau căpitanii şi boierii lui Mihai, în capul oastei româneşti. Căpitanii erau îmbrăcaţi cu iţari strîmţi cu găitane, băgaţi în cizme galbene pintenate; în sus purtau pieptare lipite pe trup, cu găitane late d-a curmezişul pieptului, avînd nasturi la căpătîie; pe umeri cu chepenege cusute cu fir, prinse în copci de argint, pe margine îmblănite cu hîrşie neagră şi aruncate pe coapsă într-o parte; mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ţinte, cu zale aurite de care atîrna sabia; de gît aveau atîrnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul; pe cap purtau gugiumane puse cam într-o parte, cu fundul roşu lăsat în jos şi cu pletele date pe spate. Iară banii, în loc de chepenege purtau cîte un conteş lung şi strălucit, cingătoarea le era de mătase, mai lată decît a căpitanilor, şi prinse cu cîte două păftăluţe de aur; iară la gugiuman aveau înfipte cîte o pană.

Bubuitul tunurilor da veste despre apropierea viteazului.

Şi urcîndu-se Mihai în scaunul domnesc, toţi veniră de i se închinară lui ca la un domn.

Într-acestea pe Andrei Batori, carele pribegea prin bungetul pădurilor dintre Moldova şi Ardeal, îl ucise un săcui la care ceruse adăpostire.

Acesta, aducîndu-i capul la Mihai, cu gînd ca să capete bacşiş, doamna Stanca lăcrima cînd îl văzu. Întrebată de Mihai de ce plînge, ea zise:

— Ceea ce s-a întîmplat lui se poate şi ţie şi acestuia tot astfel să se întîmple (arătînd pe fiul lor Nicolae).

Mişcat de aceste cuvinte, Mihai, suspinînd, zise:

— Săracul popa!

Ucigaşul fu dat judecăţii şi osîndit pentru că a călcat legea ospeţiei.

Apoi puse să i se caute trupul şi, găsindu-l, dete poruncă să se îngroape cu cinste domnească.

Aşa făcu viteazul Mihai. Cînd era pe cîmpul de bătaie, nici strigoii nu puteau să stea înaintea lui nepedepsiţi. Iară în timpuri de pace era ca un înger ocrotitor. Dreptatea înaintea lui mergea şi iubirea de omenire pururea nedezlipită de dînsul era.

Rudolf împărat, auzind de biruinţa lui Mihai, trimise soli să-i laude vitejia. Aceşti soli aduseră lui Mihai un hrisov prin care îl făcea domn moştenitor al Ţării Româneşti, şi o poruncă ca să lase Ardealul şi să plece la scaunul său, spre a se bate cu turcii la Dunăre. Pentru aceasta îi făgăduia împăratul să-i trimită bani şi oaste.

Mihai adună pe boieri şi, sfătuindu-se cu dînşii, răspunse solilor:

— Spuneţi împăratului d-voastră, că nu este în puterea lui să mă facă domn în Ţara Românească. Acolo eu nu cunosc pe nimeni mai mare decît pe Dumnezeu. Ţara Ardealului a mea este, căci am luat-o cu sabia; iară ajutorul îl aştept, ca să pot împiedica pe turci a nu veni să-i ia şi ce i-a mai rămas: şi aşa să-i spuneţi că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului şi îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc.

Iară Sigismund, domnul Ardealului, carele se lăsase de domnie, îndemnat fiind de turci, de leşi şi de unguri, îşi schimbă gîndul, şi pofti iarăşi a fi domn în Ardeal. Pentru aceasta trecu în Moldova, se uni cu Ieremia Movilă de acolo, şi veniră cu oaste în Ţara Românească, să-i puie domn în silă pe Simeon Movilă, frate cu Ieremia. Se făcu foc de supărare cînd auzi Mihai de unele ca acestea, şi la 6 mai 1600, porni cu o ceată aleasă de oşteni către Moldova, scoborînd munţii pe la Borsec, în valea Trotuşului. Trei zile şi trei nopţi umblă Mihai cu oastea prin aceşti munţi, căţărîndu-se de steii de piatră ca pisicile. Calea fiind neumblată şi cărările necunoscute, abia, abia, cu chiu şi vai, putură să învingă piedicile ce întîlniră. Prin acei munţi totul era pustiu şi bunget. Pe unde nu călcase nici pui de balaur, românaşii noştri trecură ca zmeii. Trei zile nu mîncară românii decît frunze, fiindcă nu se găseau pe acolo de nici unele. Ba nici apă nu era cu îndestulare, fiind pîraiele secate de o secetă grozavă. Şi căzură preste oastea leşilor ca nişte lupi flămînzi şi o dumicară pe ea. Cînd fu a începe lupta cu moldovenii, oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai, şi cu mare cu mic strigară:

— Să trăiască Mihai, domnul Moldovei! Movilă, neavînd încotro, fugi în ţara leşească, iară Mihai, aşezîndu-se în scaunul domniei, puse stema în cap, numai de briliante şi de smarand piatră, apoi veniră înaintea lui toţi boierii de se închinară; iară românii se veseliră cu moldovenii şi cu ardelenii şi se înfrăţiră, legătură mare făcînd între ei ca, oricînd şi oricum, să lupte pe faţă şi pe subt mînă împotriva duşmanilor ce ar mai voi să le strice frăţia şi să-i dezunească.

Mihai-vodă Viteazul scrise carte la toţi boierii din cîtetrele ţările:

„Eu, Mihai-Voievod, domn stăpînitor al Ţărei Româneşti, Ardealului şi Moldovei, pace şi sănătate trimit vouă,credincioşilor boieri ai domniei mele, şi fie-vă cunoscut cum că Dumnezeu s-a milostivit şi a făcut să se mai împreune laolaltă fraţii cei pribegiţi sub un singur stăpînitor, precum se adună puii sub aripile cloştii. Şi să ştiţi că voia mea este, dacă ne va ajuta Dumnezeu, să luăm sub ocrotirea noastră toate seminţiile de neamul nostru al românilor, ce s-ar mai găsi în pribegie sau în robie. Şi iarăşi să ştiţi că voia mea este ca nimeni să nu cuteze a se abate de la sfintele pravili şi să nu asuprească pe cel siriman şi measer, nici să umble cu viclenie, căci va cădea peste dînsul toată urgia mea domnească.“

După care Mihai, lăsînd puterea în mîna a patru boieri mari şi credincioşi, se întoarse la scaunul său din Belgrad. Acum şi împăratul nemţesc şi sultanul se luară cu binele pe lîngă Mihai Viteazul. Împăratul nemţesc socotea să-i rămîie lui Ardealul, deoarece i-l închinase Sigismund Batori. Sultanul iarăşi credea că lui i se cuvine Ardealul carele odinioară îi fusese lui închinat. Şi amîndoi trimiseră lui Mihai Viteazul daruri: împăratul nemţesc, ajutorul în bani pe care i-l făgăduise, alte feluri de daruri şi numirea de sfetnic al împărăţiei şi de cîrmuitor al Ardealului; iară sultanul turcesc îi trimise o sabie plină cu pietre scumpe, şapte blăni de astrahan şi pene de comănace, cum şi o scrisoare cu laude frumoase.

Mihai priimi şi pe unele şi pe altele. Neamţului nu-i plăcu însă aceasta, dară Mihai îi răspunse că orice sol are dreptul să fie bine priimit, ceea ce nu opreşte pe domni să facă cum cer trebile ţării lor. Pe lîngă acestea, mai pofti de la Rudolf şi părţile româneşti despre apus, cu cetăţile Hustu şi titlu de prinţ al împărăţiei Rîmlenilor pentru dînsul şi pentru fiii săi.

VII

[…] Unguri[i], pizmuind pe Mihai pentru biruinţele sale cele însemnate, ţesură fel de fel de zîzanii şi îi întinseră mreji ca să-l prinză pre el întrînsele. Pentru aceasta trimise soli la leşi, cari să îndemne pe Sigismund a se înturna în Ardeal să-şi ia domnia, şi pe craiul leşilor să ajute lui Ieremia să se aşeze iarăşi pe scaunul Moldovei. Nu se mulţumiră cu atît, ci boierii lor cei mari se duseră la Basta, căpetenia oştilor nemţeşti, carele era trimis să privegheze pe Mihai, şi-i ziseră:

— Noi ne făgăduim a închina ţara împăratului şi pe tine să te alegem de cîrmuitor, dacă ne vei ajuta să izbutim a goni pe Mihai.

Basta, nici el, nu voia mai mult.

Atunci ungurii arătînd nesupunere, Mihai trimise doi boieri de ai săi în adunarea lor de la Turda, să le spuie să fie oameni de treabă şi să nu umble cu şoalda. Iară ungurii scoaseră pe boierii lui Mihai cu ruşine din adunare, huiduindu-i.

Cum află Mihai de unele ca acestea, îşi strînse oastea alcătuită din români şi ardeleni, şi o aşeză pe cîmpul Mureşului din sus de Ajud; iară Basta cu nemţii şi cu ungurii se puse la satul Mirislău.

La 18 noiembrie 1600 se dete bătălia. Ceea ce nu s-a putut face lui Mihai niciodată la luptă dreaptă i se întîmplă acum prin înşelătorie. […]

Basta cumpără cu bani oastea ardeleană. […] Atunci nemţii, ungurii, ardelenii şi cu ajutorurile ce mai primise se năpustiră cu toţii asupra aripei drepte cîrmuită de voievodul Baba Novac.

Izbit din toate părţile fără milostivire, bătrînul Baba Novac se luptase ca un leu, şi nemaiputînd opri înfrîngerea oastei ce cîrmuia, el fu cel din urmă carele părăsi cîmpul de bătaie.

Unii vor să zică, că la această bătălie să fi pierit unsprezece mii de români.

Mihai, cu inima zdrobită de mîhnire şi de obidă, nu voia nici în ruptul capului să lase pe dragii săi românaşi supuşi la urgia vrăjmaşului ci-şi aştepta restriştea, pironit pe şoimuleanul său. În zadar cîţiva credincioşi d-ai săi îl rugară să părăsească cîmpul de bătaie, că nu mai este nici o nădejde de scăpare; în zadar îi arătară cum o ceată de vrăjmaşi se îndreptau ca să-l prinză pre el; dînsul sta neclintit, ca un munte de piatră. În cele mai de pe urmă, biruit de rugăciunile credincioşilor săi, şi încredinţat că pieirea lui ar fi pieirea drepturilor ţării, însufleţit de dorul ţărişoarei sale, care aştepta de la dînsul să fie mărită şi lăudată, porneşte şi el spre Făgăraş. Vrăjmaşii se iau după dînsul ca vîntul. El se ducea ca gîndul. Ajunge la Mureş. Acest rîu venise mare şi curgea turbatei turburat căci plouase de se desfundase munţii. Duşmanii sunt la spate. Atunci ce să facă el? Mihai se aruncă călare în valurile spumegoase ale Mureşului şi trecu de ceea parte, ieşind la mal numai cu cîţiva. Vro zece din soţii lui se înecară în vîrtejurile valurilor.

După ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amerinţase, Mihai descălecă de pe cal, ii scoate frîul din cap, şi-i zice:

— Du-te acum sireapul meu; slobod eşti de la mine; paşte pe aceste cîmpii mănoase şi soarbe apa cea limpede.

Acest cal era alb şi cu o stea neagră în frunte.

Mihai încălecă pe alt cal şi apucă spre Făgăraş, unde era soţioara şi copilaşii lui. Spun, măre, că calul lui Mihai s-a ţinut după dînsul cu ochii muiaţi în lacrămi, şi nu s-a dezlipit de domnul lui nici ca cît.

La Făgăraş, se adunară împregiurul lui risipitele căpetenii ale oastei şi îl sileau să treacă în Ţara Românească, căci aci locul este cotropit de vrăjmaşi. El nu voia. Sosind şi Baba Novac, rănit, cu părul şi barba pîrlite de foc, îi zise înecat de suspinuri:

— Suntem biruiţi, Mihai, însă nu atît prin armele vrăjmaşului, cît prin duşmănia, orîndei. Aşadară să nu pierdem nădejdea în Dumnezeu, pe cîtă vreme te mai avem în viaţă, ci grăbeşte-te, încalecă şi pleacă în Ţara Românească, căci aici nu eşti apărat de răutatea inimei lui Basta, care prigoneşte în toate părţile rămăşiţele oştirei noastre. Eu unul, crede-mă, aş fi voit mai bine să zac mort dimpreună cu atîţia voinici căzuţi în luptă, decît să mai trăiesc fugar, după o pierdere atît de jalnică; dară mă frămîntă dorul de a te şti scăpat pe tine şi de a-ţi sluji ţie pînă la cea de pe urmă suflare! Fugi dară, fugi cu toate odoarele tale, căci nemţii nu vor zăbovi a înconjura cetatea, şi atunci va fi prea tîrziu. Eu însă voi sta aici, adunînd pe împrăştiaţii noştri ostaşi, şi apărîndu-mă pînă la moarte împotriva lovirilor duşmanului.

Înduplecat de aceste cuvinte, Mihai urmă sfaturile acestui bărbat şi trecu în Ţara Românească. Vrăjmaşii, năpădind toţi cu totul asupra Făgăraşului, puseră mîna pe doamna lui Mihai şi pe toată casa lui şi o aruncară la închisoare; iară pe viteazul Baba Novac, şi pe preotul Şaşcă puseră de-i arseră de vii în piaţa Clujului.

Cînd ajunse Mihai în ţară, află că şi leşii s-au sculat cu război asupra lui în unire cu cazacii; şi că hatmanul Zamoischi intrase în Moldova cu oştire foarte mare. Atunci luă şi el ce bruma oştire îi mai rămăsese şi cu dînsa trecu în Moldova. Această oştire, şi puţină şi stătută de ostenelele războaielor, se bătu vitejeşte. Însă leşii şi cazacii, toţi oameni odihniţi, şi într-un număr înzecit mai mare decît românii, ii învinse în bătălia ce avură lîngă Siret. Mihai se întoarse iară şi trecu peste Olt, ca să-şi adune o nouă oaste la Craiova. În acest răstimp leşii intrară în ţară. Ei puseră domn pe Simeon Movilă şi începură a prăda ţara. Mihai făcu ce putu în pripă, adună pe tinerii ce se mai găsiră şi cu dînşii veni asupra protivnicului. Oştile se întîlniră lîngă Argeş şi la 23 noiembrie se dete bătălia. Românii, toţi tineri, necercaţi la război, iară leşii şi cazacii erau tot oameni maturi şi deprinşi în ale bătăliei. După o luptă crîncenă, românii pierdură şi aci.

Mihai, în sufletul căruia fierbea dorinţa de a-şi vedea ţara şi neamul în mărire, nemaiştiind ce să fa că, se hotărî să se dea mai bine creştinilor, decît turcilor. De ar fi ştiut că aceşti creştini sunt cu crucea în gură şi cu dracul în inimă, mai bine se da în partea păgînilor, căci poate ar fi fost mai omenoşi.

Luă deci cu sine pe banul Mihalcea, trecu prin Ardeal şi prin Ungaria şi la 25 decembrie ajunse la Viena. Rudolf împărat era la Praga, unde se duse Mihai de-l întîlni şi se înţelese cu el la cuvinte. Din graiurile lui Mihai, împăratul se încredinţă că viteazul român n-are viclenie la inimă. Iară dacă auzi că ungurii nu mai vor să închine Ardealul şi că a chemat iară pe Sigismund să le fie domn, începu a linguşi pe Mihai şi-i dete o sută de mii de galbeni ajutor, îl numi cîrmuitor al Ardealului, mijlocind totodată să se împace cu Baste. Acesta, zăcaş22 la inimă cum era, rămase scîrbit pentru că nu-l făcuse pe dînsul cîrmuitor şi se hotărî a purta sîmbetele lui Mihai.

Nemţii umblau să înşele pe unguri; ungurii umblară să înşele pe nemţi şi amîndoi înşelară pe Mihai. Acesta, tare în credinţa către Dumnezeu, către creştinătate şi în puterea braţului său, umbla cu inima deschisă, lucra pe faţă şi fără vicleşug. El ştia una şi bună, să-şi veză ţara lui mare şi lăudată, pe locuitorii ei trăind în larg şi în bilşug, iară păgînul să nu mai cuteze a-i bîntui. Îşi adună deci oastea ce-i mai rămăsese risipită şi cu dînsa se puse în capul unei oştiri nemţeşti de zece mii de pedestri şi opt mii de călăreţi şi plecă împotriva ardelenilor, avînd şi pe Basta cu sine. Protivnicul avea douăzeci şi cinci de mii de ostaşi sub Moise Sekeli şi mai aştepta şi ajutor de la turci. Bătălia se dete la 3 august 1601 la Gorăslău şi Mihai alungînd pe vrăjmaş, îl făcu să piarză vro zece mii de ostaşi şi patruzeci şi cinci de tunuri. Iară Sigismund fugi la Movilă, în Moldova.

Oştenii, după biruinţă, începură a cam prăda şi a se purta oarecum fără cumpăt. Basta, carele căuta lui Mihai cearta cu lumînarea, scornoci că românii lui sunt de pricină de vin atîtea plîngeri de jafuri.

Mihai, carele ştia că românii lui sunt lei în război, miei în timp de pace, iară pe nemţi hrăpitori, înfruntă pe Basta, zicîndu-i că cu nedreptul bîrfeşte împotriva românilor. Basta, ca unul ce căuta nod în papură lui Mihai, îi spuse că împăratul pe dînsul l-a pus comandant de căpetenie. Mihai îi răspunse curat pe româneşte:

— Eu singur am supus Ardealul mai întîi, şi acum, ajutat, l-am supus a doua oară; deci eu am mai mult drept decît împăratul.

Aceasta fu destul ca să facă pe satana să intre în inima lui Basta.

Şi la 19 august 1601, pe cînd Mihai se afla în cort, pe dealul din cîmpia Turdei, cugetînd cum să-şi scape ţara şi doamna din robie, se văzu înconjurat foarte de dimineaţă de o ceată de unguri şi de nemţi, avînd în capul lor pe un căpitan, numit Beauri.

— Ce să fie? întrebă feciorul, văzînd un călăreţ că vine în fuga mare.

— Fac mustră23, se vede! răspunse Mihai. Cată-ţi de treabă!

În acelaşi timp văzu şi pedestri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemaţi, veneau să-i ridice viaţa.

Cum îi văzu că sosesc, Mihai se sculă în picioare şi le zise:

— Bine aţi venit vitejii mei ostaşii.

— Eşti prins! Îi zise unul din ei.

— Eu prins? răcni viteazul Mihai şi trase spada, omorînd pe cel ce cutezase să-i spună astfel de netrebnice vorbe. Şi pe cînd se gătea a se repezi şi la ceilalţi, unul din spurcaţi, pe la spate, înfipse suliţa în Mihai aşa de tare, încît îi ieşi prin piept d-o palmă.

Atunci altul se repede şi îi taie capul, pe carele îl duce la Basta.

Nelegiuiţii nu se mulţumiră cu atît ci, spre mai mare batjocură, îi despuiară trupul, îl puseră pe un măgar, îl tîrîră prin ţărînă şi zăcu toată ziua aruncat pe cîmp: corbii mîncară din el. Acum să stăm strîmb şi să judecăm drept: cînd săcuii aduseră înaintea lui Mihai capul lui Andrei Batori, călugărul papistaş, domnul românilor porunci de se căută şi trupul şi-l înmormîntă după datină, şi cu toată cinstea cuvenită domnilor. Se duse pomina în lume de această faptă vrednică de toată lauda a viteazului Mihai de care tremurau vrăjmaşii cînd îi auzea de nume, şi toţi împăraţii îl iubeau pentru că avea inimă bună şi milostivă către omenire.

Totuşi ungurii şi nemţii îl ponosluiau zicîndu-i că e barbar. […]

Voiră românii să mai facă ceva, dară pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. Nu mai aveau pe căpetenia care să-i înflăcăreze. Vrăjmaşii de nemţi şi unguri ce îi întreceau cu mult la număr îi învălmăşi şi-i puse pe fugă; iară ei se traseră în Ţara Românească; pe banul Mihalcea, tovarăş nedespărţit al lui Mihai, vrăjmaşii îl aruncară la închisoare unde îl şi uciseră.

Se întreba lumea: „Ce s-o fi făcut oare viteazul Mihai? Nimic nu se aude de o vreme încoace. Unde s-o fi dus şi unde s-o fi aflînd, de nu se mai vede? Au doară s-a dus la Crim să bată pe Han Tătar? Ori că este în Moldova, singur fără de oştire? Nu care cumva să fi trecut să calce ţara turcului? Sau cu oarecare oaste este dus să omoare pe păgînii de agareni, spre a mîntui pe creştini?“ Aşa se întreba lumea, neştiind ce se făcuse Mihai.

Pe Basta nici capul nu-l duru pentru fapta lui cea neomenoasă, iară daca nemţii so prefăcură că îl întreabă ce a făcut viteazului român, el spuse o minciună şi atîta tot. Aşa ar fi fost oare daca nemţii erau cu inimă curată? Trupul lui Mihai fu înmormîntat acolo la Turda, iară capul i se aduse mai tîrziu de la Belgrad şi se îngropă la monastirea Dealului la Tîrgovişte.

Plînseră oştenii şi se tînguiră de pierderea domnului lor, de-ţi era mai mare jalea, şi ziseră:

— Plîngeţi, români, pe Mihai Viteazul că puţină vreme fuse pe pămînt, dară multe isprăvi făcu; cum nu te întuneci tu, soare, cînd a apus cel ce atîta a luptat pentru înălţarea creştinătăţii? Ia haine de jale, ţară, şi te întristează pentru acela care sufletul şi-a pus, ca să te facă mare şi tare; plîngeţi toate lemnele şi pietrele, toţi codrii şi munţii, că acela care vă făcea să vă veseliţi de răsunetul numelui lui, astăzi se răpuse într-un chip mîrşav şi scîrbos; plîngeţi, toţi voievozii şi căpitanii, tineri şi bătrîni, că pe acela ce vă învăţa a birui, îl mîncară fript creştinii cei nelegiuiţi; întristaţi-vă şi voi ceilalţi creştini, că altul ca Mihai nu va veni aşa curînd să vă scape din ghiara păgînului.


  1. ciutac — bulgar turcit; locuitor turc din Dobrogea. ↩︎
  2. geamie — lăcaș de cult la musulmani. ↩︎
  3. ban — titlu purtat de dregătorul delegat de domn la guvernarea Olteniei. ↩︎
  4. cirtă — lucru foarte mic, neînsemnat. ↩︎
  5. Țarigrad — numele slavon și vechiul românesc al Constantinopolului; Istambul. ↩︎
  6. podvadă — obligație la care erau supuși țăranii dependenți în folosul domniei (mai ales în timp de război), care consta în prestații (transport, cărăușie) sau rechiziții ale animalelor de tracțiune. ↩︎
  7. angara — nume generic dat obligațiilor în muncă impuse țărănimii. ↩︎
  8. pecingene — nume popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupții cu bășicuțe, care, uscându-se, lasă niște pete scorțoase ce produc mâncărimi. ↩︎
  9. cerbice — depozit de țesut gras care apare pe partea superioară a gâtului, la tauri și berbeci, odată cu maturitatea sexuală; parte a gâtului pe care se depune acest depozit. ↩︎
  10. ordie — oaste (turcească sau tătară); tabără militară. ↩︎
  11. cărindar — calendar, ianuarie. ↩︎
  12. decindea — de partea cealaltă. ↩︎
  13. hoge — preot la musulmani. ↩︎
  14. gadină — animal sălbatic. ↩︎
  15. tâmpină — darabană, tobă. ↩︎
  16. pălăvatic — nemernic, ticălos. ↩︎
  17. ticăit — ticălos, josnic, mizerabil, mișel, nemernic, nenorocit, netrebnic etc. ↩︎
  18. baier — împletitură descântată care se pune la gâtul copiilor bolnavi. ↩︎
  19. agarean — mahomedan, musulman, necredincios, necreștin, păgân, turc, tătar. ↩︎
  20. isnaf — breaslă, corporație, tagmă. ↩︎
  21. povodnic — cal dus (sau purtat) de căpăstru. ↩︎
  22. zăcaș — dușmănos, gelos, invidios, pizmaș, răutăcios, răzbunător. ↩︎
  23. mustră — exercițiu militar. ↩︎