De la Bucureşti la Roşiorii-de-Vedea şi-napoi

  • 62 minute
  • 9726 cuvinte
  • 30 vizualizări

I

Dragii moşului,

Cînd eram şi eu tînăr ca d-voastră, mi-ar fi plăcut şi mie să călătoresc, adică, cum se zice să dau şi eu cu nasul prin a lume mare, să cunosc, barim, cîteva locuri de-ale noastre, româneşti. Dară, de! omul multe doreşte, iar Dumnezeu face ce ştie el, adică, cum grăieşte zicătoarea: „omul hotărăşte, Dumnezeu împlineşte”. Ba încă odată mi-aduc aminte, a! a! p-aci, p-aci, era să dau Colintina la spate şi să mă opresc drept în Iaşi; însă lucrul rămase jos.

Aş fi voit, vedeţi d-voastră, să văd şi eu cei munţi frumoşi ai ţării noastre. Mi-a fost dat însă ca tocmai la bătrîneţe să mi se împlinească o parte din dorinţele tinereţelor.

Şi ca să nu mai întindem vorba de surda, căci povestea zice: acum o mie de vorbe un ban nu face.

În toamna anului 1881, oarecare trebuinţe mă chemară la Roşiorii-de-Vedea. Nici că-mi trăznea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraş.

Cercetînd, am aflat că neică Enache căruţaşul este om de omenie; m-am dus de l-am căutat; l-am găsit la locul lor de adunare; ne-am învoit, şi a doua zi catrafusele ce bruma luam cu mine, fiind adunate la un loc şi legate, am plecat.

Era la 1 septembrie. Dis-de-dimineaţă eram gata şi aşteptam cu nerăbdare să vie căruţa. Nu se făcuse încă ziuă bine, şi tot ieşeam la poartă, să mă uit în calea lui neică Enache. Minuturile mi se păreau ani. Mă tot ciudeam, cum de nu mai vine căruţa. Vezi că neică Enache ştia el ce face. Voia, vedeţi d-voastră, cum a şi făcut, hem să mergem în călătorie, hem să nu-şi prea ostenească caii, ca să poată fi totdeauna în stare de a călători.

Cînd, deodată auz: balanga! balanga! Ies la poartă; era căruţa lui neică Enache. Nu mai aveam inimă în mine de bucurie. Părea că nu mai ating pămîntul cu picioarele.

Nu ştiu, dragii moşului, dacă veţi fi călătorit şi d-voastră vreodată. Eu însă vă spun drept că bucurie ca aceea arareori se poate simţi; parc-apucasem pe Dumnezeu de-un picior, nu altceva. Săream ca un iepure, nu mai căutam la greutatea anilor. Şi azi mă mir, de unde şi pînă unde atîta putere. Sprinten ca un copil de 12 ani, m-am suit în căruţă, mi-am făcut cruce, am zis: Doamne-ajută! şi i, i, i, mişcă la drum, băiete! Auzisem că locuitorii din Roşiorii-de-Vedea sunt oameni dezgheţaţi, pui de românaşi, cum se zice, coborîtori în linie dreaptă din acele viteze pîlcuri de roşiori, atît de vestite în istoria patriei noastre, împreună cu verzişorii.

Aceasta îmi îndoia bucuria, ştiind că merg să fac cunoştinţă cu nişte astfel de oameni.

Cînd am ieşit din Bucureşti, pe calea Rahovei, adică a Craiovei, că pe acolo este drumul la Roşiorii-de-Vedea, se ridicase soarele cam de vreo două suliţi, era, adică, cam şapte ceasuri. Am apucat pe şosea pînă unde ţine ea; apoi pe drumul croit pe de-a-ntregul.

Era într-o marţi, şi în cel dintîi sat, Bragadirul, în care am intrat, după ce-am ieşit din Bucureşti, ne-am întîlnit cu un popă, care umbla din casă în casă, fiindcă era zi întîi.

Am uitat să vă spun, dragii moşului, că pornind de-acasă, n-apucasem să facem vreo cincizeci de paşi, şi numai, iaca! un pui de grecotei ne iese înainte dintr-o băcănie, cu o doniţă1 goală în mînă. Eu, care mă ţin de credinţele poporului nostru, vă mărturisesc că văzînd doniţa seacă a grecoteiului, întîlnind pe popa în cale de dimineaţă şi ştiind că ziua plecării a căzut într-o marţi, o cam sfeclisem şi mă aşteptam la cine ştie ce ursuzlucuri2. Mi-am scuipat în sîn, am mai zis un Doamne-ajută! şi cu Dumnezeu înainte!

Am trecut apele Ciorogîrla, Sabarul, Argeşul, satele Bragadirul, Climceni etc., şi am conăcit la han la Crevenic. Dîndu-mă jos din căruţă bag de samă că ea are no. 13. Atunci mi-a intrat vulpea în sac. Socoteam că trebuie neapărat să mi se întîmple vreun neajuns, deoarece atîtea semne cobitoare3 a rău am întîlnit în acea zi.

M-apuc şi spun lui neică Enache temerea mea.

El însă îmi răspunde:

— Nu te teme, domnule, că eşti cruce de voinic! Lasă că eşti cu mine, ce Dumnezeu!

Nu ştiu cum scoase el vorbele astea din gură, că parcă mi se răcori inima, mă linişti oarecum. Nu pot să vă spun ce are omul ăsta, că boiul lui, graiul lui cel blînd îţi insuflă ceva încrezător.

Căruţa lui neică Enache este pe arcuri; are patru căluşei, să-i trăiască! de merg voioşi cînd stăpînul este cu dînşii.

Unde să auzi d-ta pe neică Enache mustrîndu-şi caii, ori blestemîndu-i sau înjurîndu-i, te-aş! ferit-a sfîntuleţul! Cînd se întîmplă ca vreunul să se codească la drum, să nu dea în ham, el îl îndeamnă numai întorcînd biciul pe deasupra lui, şi grăind: „Ii! bălan, că te băşic!“ sau: „Mînă la drum, cîrlan, că-ţi dau grăunţe!“ şi caii ascultă de gura lui, şi întinde la drum, de ţi-e dragă lumea să călătoreşti cu neică Enache. La han am găsit şi de mîncărică, şi pat de odihnă pînă ce caii să îmbuce şi ei olecuţă, şi să mai şi răsufle, că mare era zăduful. Nici nu ne-am atins de merindele noastre, căci n-am avut trebuinţă de ele.

După masă, m-am pus niţel pe pat, şi pînă să aromez4, gîndurile îmi zburară înapoi, la drumul ce făcusem. Şi cercetînd satele şi apele ce lăsasem în urmă, nu ştiu cum, că închipuirea mi se opri la Argeş şi la Sabor. Atunci mi-am adus aminte de un cîntec vechi ce mi se pare a-l fi auzit oarecînd, şi anume:

Cît e Argeşul de mare,
Haz ca Săbărelul n-are…

Ca ce noimă să fi avînd vorbele acestea? Argeşul aşa de mare, Săbărelul, un pîrîuaş, şi are haz mai mult decît Argeşul! Cine să fi alcătuit cîntecul acesta? Ce o fi vrut să înţeleagă el? Astea toate învîrtindu-se prin creierii mei, nu puteam să-i dau de samă. Mai gîndiţi-vă şi d-voastră, şi de veţi ajunge să pătrundeţi în înţelesul lui, spuneţi-mi şi mie. Totului tot, eu ştiu că am adormit cu gîndul la:

Cît e Argeşul de mare,
Haz ca Săbărelul n-are…

Mai tîrziu am cercetat pe oamenii din localitate, pe lăutari, şi abia am ajuns să-l încropesc. Şi fiindcă n-am nici o taină la sufletul meu, vi-l împărtăşesc şi d-voastră aci.

Cînd m-am deşteptat, caii erau prinşi la ham; m-am urcat în căruţă şi am plecat. Nu însă fără să plătesc cheltuiala ce am făcut, căci nu m-ar fi lăsat hangiul, deoarece sunt un umilit muritor: nici tu subprefect, nici primar, ba nici chiar notar, căci atunci poate, dă! mi s-ar fi făcut vrun hatîr.

Mergînd mă tot miram cum de spun oamenii, adică cei ce călătoresc prin ţară că eşti silit să mori de foame, de cumva nu te vei îngriji de merinde. Şi tot povestind cu neică Enache, am trecut apa Glavaciocul, satele Flămînda, Frăsinet, Oltenii, Perii şi am ajuns sara la Vîrtoapele de jos, unde am şi mas noaptea. Aici iarăşi am nimerit-o bine.

Mă tot cruceam, şi mă gîndeam la bîrfelele oamenilor. Tocmai tîrziu, hei! după ce am păţit alageaua5, cum se zice, am priceput şi eu, tîrzielnicul de mine! cum merge şiretenia pricinei.

Neică Enache, ca toţi birjarii, se teme de musafirii giambaşi6 de noapte, şi-şi caută locuri de conăcit ferite de asemenea musafiri.

Ceva mai mult. Neică Enache, căutîndu-şi un asemenea loc, are grijă ca şi muşteriii lui să fie mulţămiţi şi să-şi găsească toate înlesnirile, fără stînjeneală. Ce e drept, cam rar se găseşte asemenea locuri; dară neică Enache, hîrşit7 într-ale birjăriei, şi cinstit cum este, nu ştiu cum face, nu ştiu cum drege că le bobeşte bine.

La Vîrtoape, neică Enache ne-a dus în gazdă la un anume Constantin Popa Crăciun, creştin al lui Dumnezeu, fecior de popă, om cu dare de mînă. Mă cam îndoiam să mîi acolo, dară neică Enache mă încredinţă că acolo mîne şi subprefectul, cînd călătoreşte prin plasă8.

Atunci mi-am zis: dacă trage aici astfel de ipochimeni9, trebuie să fie bine. Neică Enache trăsese aici ca pe ciripie10, căci aflase el ce aflase, de pe la alţi chirigii11, tovarăşi de-ai lui, pe care-i cercetase despre drum, căci el, deşi îmbătrînit căruţaş, nici el, vezi, nu mai fusese la Roşiorii-de-Vedea.

Cum am spus, d. Constantin Popa Crăciun ne spuse că n-aveam trebuinţă de nimic al nostru, căci la dînsul se găsesc şi pui de găină, şi lapte, brînză, ouă, ba şi un purcel fript, dacă voim, căci, slavă Domnului! curtea este plină de oase şi de vite. Ba încă, pentru norocirea noastră, ne spuse că tocmai atunci argaţii dase cu plasa şi prinsese un crap, care fierbea cu borş la foc. Noi răspunserăm că ne mulţămim să avem pentru cină ceea ce găteau pentru dînşii.

Ne puse masa, şi ne aduse de toate ce aveau ei pentru dînşii. Se înţelege că mămăliga nu putu lipsi de pe masă.

Gazda ne spuse, după ce intrarăm în vorbă cu dînsul, că bietul răposatul tată-său le lăsase lor toată agoniseala lui de o viaţă de preot al satului.

Maica preoteasă, care trăia cu dînşii, este o femeie vrednică şi sprintenă.

Ea vede de vite sara, cînd se întorc de la păscut, ea le închide peste noapte, fiecare pe la locurile lor; ea le dă drumul dimineaţa şi în primirea văcarilor şi argaţilor ca să le ducă la păşune. În curtea lor se află tot felul de vite: şi vite mari, şi vite mici.

Un lucru am uitat să vă spun, dragii moşului, Constantin Popa Crăciun este însurat, are şi un frate mai mare, dară e cam pătimaş. Mintea lui, minte de copil mic; dacă-i dă de mîncare, mănîncă şi el; de-i zici: dă-te mai încolo, se mişcă şi el. Pasămite este luat din iele, care i-au sorbit şi mintea şi inima, sărmanul! Toate le are bune d-nul Constantin Popa Crăciun. Cu toate astea, are şi el un vierme care-l roade. Nu face copii. Şi ar dori cu foc să aibă şi el măcar un copilaş. Ca să-şi mai astîmpere oarecum dorul ce-l munceşte, a luat un copil de suflet, pe care-l creşte ca pe al lui. Altminteri, el este ţîrcovnic12 la biserică şi mai face şi pe negustorul. Daraveri13 de sat: mai cu vitişoare, mai cu grîne, adună şi vinde pe la tîrguri. Trebuşoara îi merge binişor, căci are chiag14.

Cămara unde am mas era curată. Nici o muscă, nici un purice n-am simţit. Fi-va oare, pentru că eram ostenit de pe drum? Destul că am fost bine primiţi, bine găzduiţi şi bine ospătaţi.

A doua zi mă gîndeam cam cît are să mă coste o aşa găzduire subprefectorească? Spunînd că am dorinţa să beau o cafea cu lapte, d. Constantin Popa Crăciun se repezi în vecini şi aduse cafea, că el, zicea, o isprăvise şi n-avusese timp să meargă la tîrg ca să-şi cumpere alta. Atîta bunăvoinţă mă uimi. Şi cînd voiram să plecăm, întrebai:

— Ce sunt dator pentru găzduirea cea bună ce am găsit la d-ta?

— Ce vei voi d-ta să dai, domnule.

— Cum ce voi eu să dau? Ei, iaca, eu nu voi să dau nimic.

— Bogdaproste! şi pentru atît. Bine că nu-mi mai şi cereţi ceva pe deasupra.

M-am uitat lung la dînsul. Auziţi d-voastră, dragii moşului? Tot eu să mai cer. Ca ce să fie asta oare? l-am întrebat eu; dară n-a voit să-mi spună ce noimă aveau cuvintele lui. Dac-am văzut aşa, mi-am zis şi eu: deci, tacu-te mă cheamă. Am scos şi i-am dat cinci lei noi. El îmi răspunse că-i plătisem cu prisos. Mi-a părut bine. Şi luîndu-mi ziua bună, am plecat.

Am trecut Rădoieştii, apa Teleorman, Satul nou, rîul Vedea şi am ajuns la Roşiorii-de-Vedea.

II

Ca să meargă cineva la Roşiorii de-Vedea, dragii moşului, drept din Bucureşti, trebuie să-şi aducă aminte de ceea ce era drumurile noastre mai acum vro cincizeci ori şaizeci de ani. Căci şi guvernul de azi, şi stăpînirea de ieri, pesemne c-au uitat că Roşiorii-de-Vedea fu odată capitală de judeţ.

Uita-i-ar relele pe ei acolo! Nici tu poştă, nici tu şosea, nici tu drum de fier, nimic! Dară nimic, care să-ţi arate drumul în acea parte de loc; nici o înlesnire ca să mergi la acest oraş, vestit altădată.

Voind să mergi cu mijloacele date de stat trebuie să treci pe la Giurgiu. De aici să te urci în vapor, care te duce la Turnu-Măgurele prin, Zimnicea, şi din acest oraş, cu o trăsură particulară, ori cu diligenţa să ajungi la Roşiori, căci este o diligenţă ce ţine în legătură centrul judeţului cu Ruşii. Sau, de la Giurgiu să te urci în diligenţă, dacă este loc, să mergi prin Alexandria, ca să ajungi la Ruşi, drum pe care-l faci, şi într-un chip şi într-altul, cam într-o zi şi jumătate, cu adaosul neplăcerii de a-ţi tot descărca şi încărca catrafusele dintr-o trăsură într-alta.

Mai scurt ar fi să te duci cu drumul de fier, calea Piteştilor pînă la Stolnici; ajuns aci trebuie să fi închiriat de mai nainte o trăsură din Ruşi, care să te aştepte la Stolnici, şi să te ducă acolo.

Această trăsură te costă aproape îndoit cît drumul de fier. Altfel, rămîi acolo la Stolnici, de n-ai nici unde să-ţi pleci capul, staţiunea fiind mică, într-un sătuc.

Cu chipul acesta ajungi într-o zi la Ruşi. Cine vrea să meargă la Roşiori şi să ajungă cu floare la ureche, fără grijă, fără nimic, să ia cu chirie birja lui neică Enache.

Să nu caute că are no. 13. Neică Enache este omul care desface toate făcuturile cu omenia sa. El este îmbătrînit în ale călătoriilor, el ştie toate dichisurile drumului, şi vrînd să-şi găsească toate înlesnirile, caută totodată ca şi muşteriii lui să meargă liniştiţi şi să afle tot ce le trebuie pe drum.

De la Bucureşti la Ruşi este ca la şase poşte şi le faci cam într-o zi şi jumătate.

N-am stat decît o jumătate de zi în acest oraş şi m-am întors.

Peste un an, aceleaşi trebuinţe mă chemară la Ruşi, şi de astă dată am rămas cîteva zile, şi am aflat că Adunarea Naţională a recunoscut şi ea în cele din urmă, că este de trebuinţă a intra şi Roşiorii-de-Vede în lanţul căilor ferate.

Dară de la a recunoaşte pînă a-l pune în lucrare mai are să curgă apă pe Dîmboviţa. Însă, ce să zici? omul trăieşte cu nădejdea, şi prin urmare nici noi să nu pierdem nădejdea. Să nu vă fie cu supărare, dragii moşului, pentru abaterile ce fac. Că uite, te ademenesc lucrurile ce vezi cu ochii şi şchioapeţi din drum. D-voastră cînd vedeţi că încep să bat cîmpii, mai tuşiţi, mai mişcaţi-vă din loc, bateţi şeaua să priceapă iapa, cum se zice, ca să mă întorc la şiritenia noastră.

Şi cum vă spusei, de astă dată am zăbovit cîteva zile. Prietenul la care am tras în gazdă m-a primblat prin tot oraşul. Pot zice, am văzut tot, căci nu este anevoie a cunoaşte orăşelul în două sau trei zile. Mai întîi ţi se arată rămăşiţe din ceea ce fusese odată. Multe dărîmături încredinţează că pe acolo a fost odată case mari, case boiereşti, cum se obişnuia în vechime.

Eram setos, vedeţi d-voastră, să cunosc mai de aproape pe aceşti orăşeni, renumiţi în vechime, pe Roşiorii de la Vedea, românii ăia grozavi, care au făcut atîtea izbînzi odinioară, împreună cu verzişorii.

Ca să vezi fruntea orăşenilor, trebuie să mergi la Cazino. Acolo se adună şi bun şi rău, căci aci este locul de întrolocare a tot ce este mai spălăţel în oraş. Aci se vorbeşte despre politică, despre interese, despre afaceri. Se joacă şi iar se joacă cărţi, boală care chinuieşte pe toţi.

Am intrat în vorbă cu mai mulţi şi m-am încumes15 a-i întreba cu ce-şi îndeletnicesc ei mintea, spuindu-le că n-avusesem timp să le văz librăria.

— Ah! Domnule, nu-ţi mai pierde vremea degeaba. Noi n-avem librărie în oraş; sau mai bine cîte băcănii, atîtea şi librării. De la băcani ne cumpărăm hîrtie, condeie, cerneală etc.

— Dară cărţi?

— Cărţi de şcoală se găsesc de vînzare la unul din profesori, încolo nimic.

— Ei, ce citiţi d-voastră?

— Iaca, cînd vin gazetele la Cazino, ascultăm şi noi ce spune alde primarul, ori alţii care iau gazeta în mînă.

— Asta la Cazino. Dară acasă?

— Acasă vorbim, povestim, fumăm etc., iară femeile, cînd nu lucrează, joacă loton16 ori sinonime.

Am intrat în cîteva prăvălii, de unde am cumpărat cîte ceva lucruri mici, de care aveam trebuinţă. M-am crucit cînd le-am văzut împodobite, mai numai cu cadre ruseşti şi bulgăreşti. Rar, colea şi colea, văzui rătăcit şi cîte vrun chip românesc.

Rămăsei uimit şi mă întrebai în sine-mi: „Dară unde mă aflu eu, frate? în ţara românească ori bulgărească?“ La surprinderea mea, prietenul îmi spuse o mie şi o sută.

Acum, dragii moşului, ia să şedem strîmb şi să vorbim drept. Nu e aşa oare, că în mare rătăcire fu lăsat bietul nostru popor ca să cadă? (Noi vorbim de locuitorii din Roşiorii-de-Vedea şi de preajmetele lui.) În casele lor icoane, cadre şi chipuri bulgăreşti.

Ei nu citesc, că n-au de unde să-şi cumpere cărţi. Ei sunt cu totul părăsiţi de inima ţării, rupţi de la coastele ei şi năpăstuiţi pe malul Dunării, fiindcă nici şosele, nici serviciul poştal de-a dreptul n-au cu capitala ţării!

Ce să facă oamenii? Cumpără şi ei ce găsesc, doritori fiind să-şi împodobească prăvăliile şi casele. Românii au purtat un război destul de falnic pentru dînşii. Unde sunt cadrele în care să fie zugrăvite faptele lor măreţe? […] Şi cutreierînd oraşul, am trecut pe la şcoala de fete şi pe la cea de băieţi.

Am întrebat pe soţul meu despre înaintările ce fac la învăţătură. Iată ce mi-a răspuns.

— Şcoala de fete, mai mult cu numele a fost pînă mai anţerţ17. Cînd erau fetele la recreaţie, ţi se părea că eşti la nuntă: trăgeau la nişte danţuri, la nişte brîuri şi la nişte bătute de parcă îţi da inima brînci să te prinzi în joc cu ele.

Poate că era bine aşa pentru alte timpuri; dar pentru timpul de faţă nu se mai potriveşte. Mulţumită însă spiritului de propăşire, a început să se simtă şi la noi folosul învăţăturei la fete şi lucrurile au început să se schimbe înspre bine.

Dară încămite şcoala de băieţi? Acolo e acolo. Un şir de case, proprietatea comunei, de altminteri încăpătoare, dară întunecoase şi fără duşumea, am putea zice. Scîndurile s-au tocit pînă într-atîta, încît au rămas numai talpele pe care se aşează duşumeaua şi pe alături nişte gropi, de eşti nevoit să sari din tălpoaie în tălpoaie. Bieţii băieţi, vrînd nevrînd, a trebuit să înveţe gimnastica şi mă mir cum de nu şi-a rupt vreunul picioarele. Bine că nu se găseşte prin Bucureşti o asemenea şcoală, căci multă lume ai vedea schiloadă pentru că aici sunt şi mulţi doctori! Onoare însă primăriei: în anul acesta a pus să se facă şcoalei o reparaţie, pot zice din temelie!

Acum să-mi daţi voie, dragii moşului, să vă spun şi cusurul femeilor din Ruşi. Nu vă neliniştiţi aşa! de! că nu cade cerul pe noi, dacă vă voi spune şi eu o vorbă. Mai toate femeile fumează!

Rău e, nu e aşa?! D-aia văz eu, că vă muşcaţi buzele, vă ţineţi cu mîna de falcă! Îngăduiţi, îngăduiţi, că nu se face gaură în cer. Aveţi niţică răbdare să isprăvesc. Dară oare nu sunt şi prin Bucureşti multe care fumează?

Şcoala sau boldul de propăşire, nu ştiu bine să vă spui, a făcut că femeile cele tinere din Ruşi şi fetele nu metahirisesc18 acest obicei, dară cele bătrîne, nu ştiu zău dacă este vreuna care să nu fumeze. Nu va trece mult, aşa cred eu, şi se va rări şi obiceiul acesta pînă într-atît, încît să vedeţi, ia, aşa, colo şi colo cîte vreuna care să mai fumeze.

Cercetînd şi despre sîrguinţa profesorilor şi despre purtarea lor, soţul meu mi-a povestit următoarele:

Mai anii trecuţi, regele, voind să facă o inspecţie oştirii tăbărîtă pe marginea Dunărei, a trecut şi prin acest oraş.

Prefectul de pe vremea aceea i-a înfăţişat pe toţi slujbaşii statului, între cari erau şi profesorii. Stînd ei în rînd, unul carele se crede că altul ca dînsul nu se află procopsit, nevoie mare, înaintează cu trei paşi şi începe a vorbi regelui în limba nemţească. Văz, Doamne, ce s-o fi socotit el, să ştie şi vodă că se află şi pe aici oameni cu ştiinţă de limbi străine şi să mă ia la ochi.

A păţit-o însă, căci regele îl întreabă:

— D-ta eşti profesor la şcoala naţională de aici?

— Da, măria-ta.

— De ce dară nu vorbeşti româneşte?

A pus botul pe labe şi s-a retras ruşinat la locul lui şi cu nasul tăiat, fiindcă n-a ştiut ce răspuns să mai dea.

Prietenul meu mi-a dat apoi o scrisoare a aceluiaşi neprocopsit profesor, pe care o ţin şi astăzi. Cetind-o, mi-am adus aminte de pilda Domnului Christos din Evanghelie cu vameşul şi fariseul:

Fariseul

„Mulţumescu-ţi ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, sau ca şi acest vameş.

Postesc de două ori pe săptămînă şi dau zăciuială din toate cîte cîştig.“

Procopsitul din zilele noastre

„Căci, domnule, deşi sunt venit aci în România, 22 ani, însă nu regret a vă spune că încă n-am adoptat caracterul a multor din această frumoasă ţară.

Adesea se pot găsi şi în corpul didactic oameni fără încredere, însă pe mine vă rog a nu mă trece în ordinea acelora.”

Vedeţi d-voastră, dragii moşului, fariseul tot fariseu este în toate timpurile şi la toate popoarele.

Din cele ce auzirăţi mai sus, puse faţă în faţă, vorbele fariseului vechi cu cele ale fariseului nou, v-aţi putut încredinţa, socotesc, de adevăr.

Ba încă cel nou este şi mai vinovat, după mine. El este şi nemulţumitor cătră un popor care l-a primit cu braţe deschise, îl hrăneşte şi-l socoteşte ca pe fratele lui, şi pîrîtor de tovarăşii de şcoală cu care stă tot pe o treaptă. Dară să lăsăm la păcatele pe nişte astfel de oameni şi să ne căutăm de şiritenia noastră.

Cum ieşi din Roşiorii-de-Vedea pe şoseaua cătră Bucureşti, la o mică depărtare dai de un sat părăsit, numit Ţigănia. Aci este o biserică părăsită, din care a rămas numai zidurile, şi despre care se spune multe prin oraş. Am întrebat pe acel procopsit de profesor, de curiozitate numai, ca să-mi spuie ce ştie despre acea biserică. El mi-a răspuns, că cine se ocupă de asemenea fleacuri?

Auziţi d-voastră vorbă? Şi cui se cuvine, mă rog, să cerceteze, să meargă la faţa locului, ici o palmă de loc, ca să vază cu ochii lor, să citească inscripţiile, să compare cu ce zice istoria ţării, să adune spusele de prin gurile bătrînilor, de nu profesorilor? Ei, care se numesc oameni cu patru ochi, pentru că ştiu carte, sunt datori să scrie, să facă cunoscut, să dea la lumină spre dezbatere, tot ce se zice, tot ce se află asupra unui lucru, care aduce aminte trecutul unei localităţi, unde slujesc ei ca profesori, cîte 15 şi 20 de ani.

Nu li se cere de nicăiri nimic, ei sunt buni bucuroşi că li se dă leafa, şi unii dintr-înşii putrezesc toată ziua pe laviţele cafenelelor. Măcar de curiozitate, să se arate că trăiesc şi ei, să se ştie că au trecut prin lumea asta albă, ar trebui să se îndemne să afle, ca să ştie şi ei spune celor ce i-ar întreba despre istoria oraşului şi a prejmetelor. Dară ei nici atîta nu fac. Pe mine mă rîma la inimă să ştiu ceva despre istoria acelei biserici, am întrebat vro doi, trei bătrîni, şi din spusele lor, iată ce am înjghebat:

Cică odată Radu-vodă Negru a ieşit la bătălie cu păgînul, şi acesta l-a dovedit; iară el a dat dosul. Şi fugind dinaintea păgînului, a ajuns la un copac scorboros. În acest copac s-a vîrît şi a scăpat cu zile.

Turcii, luîndu-se după Negru-vodă, l-a gonit, l-a gonit pînă ce i-a pierdut urma. Şi caută-l în sus, caută-l în jos, numai deteră cu mîna de el. Văzînd ei că Radu Negru a pierit din ochii lor ca o nălucă, se întoarseră de unde au venit; iară Negru-vodă se făgădui să facă un schit de călugări în locul acelui copac scorboros.

După ce s-au aşezat lucrurile în ţară, Radu-vodă s-a ţinut de făgăduială şi a făcut o biserică, biserica ce stă astăzi pustie.

De ce nu s-a făcut schit de călugări, nu pot şti, fără decît ştiu că s-a făcut un sat de ţigani, şi s-a numit Ţigănia.

Popii, care slujeau la acea biserică, mureau des, şi biserica rămînea adeseori văduvă de preoţi. Azi aşa, mîni aşa, pînă ce i-a ieşit nume rău, şi popii începură a se codi, adică a nu mai voi să slujească la aşa biserică cu trişte rea.

Din pricina aceasta sătenii începură a cîrti şi a se plînge că le vine greu să meargă pe la bisericele satelor megieşe pentru cununii, botezuri şi alte trebuinţe ale lor. Ei deteră svon că se va sparge satul.

Un arendaş bogat voind să ţie satul, ca să nu se risipească locuitorii, făcu leafă bună preoţilor care ar voi să slujească la biserica din Ţigănie, şi se şi găsiră vreo cîţiva, care nu prea credeau în piezele cele rele ale bisericei, mai cu seamă că le lua văzul albişorii sunători. Veniră pe rînd, unul cîte unul, ca să slujească. Dară se căiră de prostia ce făcuseră, cînd se văzură la ceasul morţii, înainte de vreme. De atunci încoace nu mai voi niciun preot să slujească. Satul se sparse şi biserica rămase pustie, cum o vezi cu ochii verzi, de cîntă în ea cucuvelele.

Sătenii, unii apucară într-o parte, alţii într-alta. Din adunătura unora dintr-înşii şi mai venind şi alţii de prin preajmă, înfiinţară un alt sat, care se cheamă Satul nou. Acolo îşi făcură o altă biserică, şi aci popii slujesc fără frică.

Acum, din toată această poveste, trebuie să fie ceva. Mai întîi ştim, după cum vedem şi în Bucureşti, că unde a fost o curte mare de boier însemnat, ori vro monăstire, sau niscai curţi domneşti, alături a fost şi o ţigănie. Ce să fi fost oare la Roşiori, de alături s-a înfiinţat satul Ţigănia? Dară biserica nu va avea oare vro inscripţie ceva, care să dea la iveală şiritenia povestei cu înfiinţarea ei?

Toate acestea, un profesor de-ai localităţii le-ar putea dovedi mai lesne decît un străin.

Dară Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu ce să mai zic, lenea ori nepriceperea au lăsat lucrurile baltă, şi aşa socotesc că vor rămînea pînă cine ştie cînd, sau pentru vecie.

Fiindcă suntem încă în Ruşii-de-Vedea, să-mi daţi voie, dragii moşului, să vă spun ceva şi despre un fel de paşa, la cheremul căruia sunt supuşi mare parte din orăşeni: acesta este un căruţaş de meserie, român de baştină nu poate fi, după cum îl arată numele ce poartă.

El, cu de la sineşi voie, a înfiinţat o diligenţă de-a dreptul între Ruşi şi Bucureşti. Dar numai Dumnezeu s-o facă diligenţă! Ea trebuie să plece o dată pe săptămînă.

Însă onorabilul cetăţean dacă n-are poftă în vreuna din săptămîni să plece la Bucureşti, rămîne. Uneori vine la două sau la trei săptămîni. Te tocmeşti cu dînsul, bine, ha! Îţi ia arvună, şi dacă n-are poftă, nu pleacă. Degeaba-i spui că ai trebuinţă, că eşti silit să pleci, ce-i pasă d-lui.

Îţi răspunde cu sînge rece, şi fără să se sinchisească de ceva, că nu merge. Îi făgăduieşti să-i dai nu ştiu cît. Şi cine poate să sature pe acest nesăţios? Ş-apoi, barim, de-ar fi ceva de trăsura lui; o căruţă braşovenească, fără arcuri, şi mare cît o araba19, în care aşează, afară de calabalîcuri, cel puţin opt oameni. Roatele uneori sunt legate cu ştreanguri, şi pe lîngă astea, are nişte cai, care de-abia tîrăsc căruţa. Cu această diligenţă am fost silit să mă întorc la Bucureşti, în toamna anului 1881, cînd, pe lîngă nişte saci cu orz, înăuntru mai erau nu ştiu cîte bucăţi de abale20, şi peste astea, pare-mi-se, şase călători. Apoi alţii pe chichiţă21, în codîrlă22, şi pînă şi peste coviltir23.

III

Pînă nu dai cu capul de pragul de sus, nu vezi pe cel de jos, ne cîntă zicătoarea poporului, dragii moşului. E bine să ţie cineva seamă de poveţele cele înţelepte ale străbunilor; căci dacă nu, se pune în primejdie de a face încercările ce alţii au întîmpinat înaintea noastră, şi nu ne putem folosi de poveţele lor. Un astfel de păcat am săvîrşit eu şi am păţit-o.

Neumblat, adică necălătorit prin ţară, socoteam că tot cu de alde neică Enache sunt. Ştiam de la venire că nu-mi trebuise nimic pe drum, şi credeam că, deoarece mă întorceam cu diligenţă, tot aşa are să fie; o, cainicul24 de mine!

Totul fiind gata, m-am urcat în diligentă, şi aidem! În trăsură făcui cunoştinţă cu mai bine de jumătate de testea25 de fiinţe omeneşti, bărbaţi şi femei. Dădui bună ziua şi îmi mulţumiră. Unii din soţii mei de călătorie, văzîndu-mă că sunt numai cu trupul, fără merinde, fără nimic, se încumeseră şi-mi ziseră:

— Cum, nu-ţi iei nimic de mîncare pe drum?

— Nu! căci vom găsi pe la conace.

— Măcar o pîne, ceva.

— Nu-mi trebuie nimic.

Un zîmbet de milă se furişă pe buzele mai tuturor din căruţă. Ar fi mai voit ei să-mi zică ceva; dar stăpînul diligenţei era de faţă şi tăcură. Pasămite că ştiau ei ce ştiau. Erau păţiţi.

Am ieşit din oraş, apucînd pe crîmpeiul de şosea ce duce la Bucureşti, fără să ne iasă înainte nici iepure, nici popă. De la capătul şoselei, am înaintat pe calea lui Dumnezeu, adică pe văgaşurile făcute de căruţele altor călători înaintea noastră, şi pe şleau, alegînd totdeauna drumul cel mai bătut. Despre zdruncinături nu vă mai vorbesc; şi le poate închipui oricine a călătorit cu asemenea trăsuri.

Stăturăm să facem popas la cîrciumă pe deal; şi pînă să dea apă cailor, şi să se mai odihnească olecuţă, avurăm timp şi noi, călătorii, să îmbucăm ceva. Aci la cîrciumă se găsi legumă: ouă, brînză, sardele; dară pîne, nu. Luai pe bani, de la stăpînul diligenţei, şi-mi astîmpărai foamea.

Soţii mei rînjeau pe sub musteaţă, cum se zice; iar mie îmi cam căzu nasul. Nu ascultasem poveţele lor, vezi. Trăgeam nădejde însă că-mi voi scoate din capete sara la gazdă.

În tot cursul drumului dai de cîte un bordei, colea şi colea; la toate găseşti ţuică şi tutun; la unele găseşti şi vin. Dar ce vin? borş, nu altceva; vin de care a băut Domnul Christos pe cruce. Ba la unele găseşti şi cîte niţică brînză, de s-o tai cu toporul, sau niscaiva pastramă, posmăgită şi uscată de să-ţi rupi dinţii în ea. Pîne însă de loc.

Ne suim în poroclita26 diligenţă şi pornim înainte, şi tot înainte, pînă ajungem să treacă drumul pe marginea unei păduri. Aci, în cale, am dat peste mai multe cete de ţigani, ce tăbărîseră cu corturile pe cîmpie. Se vede că se întorceau la bordeiele lor de la munca de vară, muncă ce fac ei prin oraşe.

Ţi-era mai mare jalea să-i priveşti. Ei erau însă voioşi, cîntau, jucau şi alergau, cei mai juni şi copilandri, cu picioarele goaie, cu cîte o zdreanţă pe dînşii, de li se vedea goliciunea, cu părul căzut pe ochi şi împîslit, de nu era pieptănat, socotesc eu, de cînd se născuseră. Cei mai în vîrstă umblau prin preajma corturilor, unii îndeletnicindu-se a aşeza sau drege cîte ceva pe lîngă şatre, alţii învăţîndu-şi urşii să joace; iară alţii sfătuindu-se în grămezi, grămezi, cine ştie la ce, şi făcînd o halalaie, de nu-ţi venea să stai ca să-i asculţi.

Cei mai bătrîni şi nevestele stau sub corturi, bătrînii tolăniţi, sau într-o rînă; femeile aprinzînd focul sau făcînd mămăligă, ori îngrijind de leguma ce fierbea la foc în ulcele. Altele îndeletnicindu-se a-şi cîrpi vestmintele lor şi ale copiilor, şi altele stînd lungite la soare.

Feţele unora din ei nu păreau a fi ale unor oameni trăiţi în ticăloşie; dimpotrivă erau grase şi rumene, de parcă se bucurau cine ştie de ce trai îmbelşugat, iară pe feţele altora se vedea cît de colo zugrăvită sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. Slabi, jigăriţi, nespălaţi şi nepieptănaţi, supţi de necazuri, cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau, cu trupurile uscate ca nişte moaşte, cu picioare şi mîni subţiratice şi piţigăiate, şi cu toată fiinţa lor parcă erau strujite de asprimele vremilor şi de muncă peste firea omenească. Te lua groaza uitîndu-te la dînşii, cum se tîrau ca nişte umbre de oameni, ca nişte iezme de noapte şi ca nişte stafii.

Cum văzură diligenţă, copiii alergară în gloate, unii să se dea peste cap, alţii să se facă roată; iară alţii să se tîrnuiască27 de păr între dînşii, ca să placă călătorilor şi să le arunce cîte vrun bacşiş. Nu le era lor destul, sărmanii, truda ce-şi dădeau ca să facă cheful călătorilor, pentru un lucru de nimic; nu le era destul că le sîngera cărnurile pe trupurile lor cele sarbede, dîndu-se peste cap printre spinii de pe drum, printre ghimpii mărăcinişului de pe marginea pădurii, printre glodurile de noroi uscat, făcut tun de arşiţa soarelui, unii din călători îşi mai şi băteau joc de dînşii, minţindu-i că le-a aruncat cîte un gologan, sau făgăduindu-le că le va da, de se vor trage de păr şi altele, făcînd haz de credulitatea lor. Cînd omul îşi face cîte vro petrecere, ca să se înveselească, să rîză, să mai uite şi el cele greutăţi şi sarcinile vieţii, înţeleg şi eu; dar a rîde şi a batjocori pe aproapele tău, pare-mi-se, a fi o neomenie.

Mă uitam cu milă şi la batjocoritori şi la batjocoriţi. Cei ce făceau haz de chinurile semenilor noştri îmi dădeau ghies să rîz şi eu de suferinţele unor fiinţe aproape sălbatice.

Acum, dragii moşului, să vedem cine ar putea răspunde, cu mîna pe cuget, la întrebările mele: „În ce erau vinovaţi acei nenorociţi, să fie batjocura unor oameni asemenea dînşilor?

Au doară ei să fie de vină că nu ştiu pe lumea asta nimic, ori societatea? Şi dacă nu-i deşteaptă cei ce sunt în drept s-o facă, dacă nu-i luminează cei ce trebuie să puie lumina în sfeşnic, iară nu sub obroc, ei strică oare? Au doară cei procopsiţi s-au învăţat ei singuri, ori alţii i-au făcut şi pe dînşii ceea ce sunt? Şi să nu se găsească oare şi printre acei nenorociţi vreunul, care să se bucure de darurile firii, cu deşteptăciune, cu cap priimitor de propăşire şi de subţierea neştiinţei în care sunt ei cufundaţi?“

Eu nu mă încumet a vă spune cine e vinovatul, d-voastră judecaţi singuri cu mintea ce v-a dat-o Dumnezeu.

Şi lăsînd pe ţigani să-şi mănînce amarul după osîndă lor, merserăm, merserăm pînă înnoptă, şi ajunserăm la gazdă, la una anume mama Ilinca, unde poroclita diligenţă trage pentru noapte.

Flămînzisem. Eu auzisem că diligenţă mîne noaptea la hanul de la Talpa, sau nu ştiu la care alt han. Mă aşteptam să găsesc acolo de toate ce-mi trebuia. Dar stăpînul diligenţei şi-a schimbat drumul. Acum mîne la mama Ilinca.

El găsise cusur că pe la Talpa sunt hoţi de cai. Şi măcar că, diligenţei, care umblă din tată în fiu pe acel drum, nu i se întîmplase nimic niciodată, totuşi de puţină vreme îşi schimbase drumul.

Pesemne hangiul de la Talpa slujea după cuviinţă pe călători, de la care nu-i mai rămînea să dea şi stăpînului diligenţei, care-i aducea muşterii.

Acesta iarăşi, ştiind că oamenii din Ruşi, vrînd nevrînd, trebuie să meargă cu dînsul la Bucureşti, nu se mai gîndeşte decît la interesele sale. Puţin îi pasă lui dacă găsesc pe drum călătorii de ale mîncării. El ştie că are să-i ducă la Bucureşti şi să le ia banii, apoi leşinaţi de foame, tescuiţi28, morţi, sau abia mai dînd semne de viaţă, habar n-are. El una ştie: ştie că are să-i puie în hanul Gabrovenilor şi mai multe nu. Lui să-i vie bine; despre călători, mila Domnului.

Cu asemenea cuget schimbă el drumul şi se înţelese cu mama Ilinca.

— Ce-mi dai d-ta, mie, mamă Ilinco, dacă ţi-oi aduce alişveriş29 pe săptămînă de atîţia şi atîţia lei?

— Ce să-ţi dea măiculiţa? Iacă găzduire bună, fără să plăteşti ceva, şi fîn cît vor putea să mănînce caii.

Învoiala fu gata. Diligenţă îşi schimbă drumul. Călătorii fură lăsaţi ca să-i specule mama Ilinca, cum va şti ea.

Această femeie este scurtă şi grasă, guralivă de n-o întrece nici gîştele, nici oteleloaică. Se vede a fi fost curăţică în tinereţele ei, şi să vă spun, că n-aş voi să o iau pe sufletul meu pentru faptele ei. După părerea mea, cam multe şi grele păcate trebuie să poarte ea în spinare.

Coliba babei Ilinca, unde se adăpostesc călătorii, este o casă ţărănească, spoită cu var pe dinafară, are un brîu ca de-o palmă, făcut cu boia roşie, jos la rădăcină. De afară intri drept în tindă, unde este şi vatra, pe unde se dă foc la soba din una din case. La dreapta este o cămară, ce se zice pentru femei; ca mai micuşoară. La stînga o altă cameră, ceva mai mare, este pentru bărbaţi. Din camera bărbaţilor este o ferestruică ce dă în celar, prin care-i închide uşa. Un pat în fundul cămării, cît şi cămara de lat. Este destul de încăpător de a se culca oamenii în el de-a porumbeii, adică de-a curmezişul patului. O saltea de paie şi o scoarţă deasupra.

Tavanul este atît de pitic, de-l ajungi cu mîna. Soba este alături cu uşa. Două scăunele mici, făcute din cîte o scîndură găurită, în care sunt băgate cîte trei picioruşe, şi ieşite deasupra mult, de te glodeşte cînd şezi pe ele. O lampă mică atîrnă în părete, deasupra unei mese, sub care ţine mama Ilinca ceapă şi alte zarzavaturi strînse pentru iarnă.

În această odaie intră cîte zece şi doisprezece oameni, adică cîţi aduce diligenţă în gazdă.

Fiecare călător trebuie să plătească cîte un leu nou pentru o noapte, căci doarme acolo.

Mai trebuie să plătească cîte 10 sau 20 de bani pentru lampă, căci arde toată noaptea. Aci nu mai încape vorbă, că dacă are cîte ceva de mîncare, cînd are, trebuie plătit pe cît nu face.

Şi cum zisei, ajungînd la gazdă, cea întîi trebuinţă mă sileşte a întreba, ce are de mîncare.

— Nimic.

— Cum nimic?

— Apoi iaca, săptămînă trecută n-a venit diligenţă, şi ne-a rămas bucatele. Azi n-am gătit mai mult decît ne-a trebuit nouă.

— Niţel lapte, brînză, unt, ouă, pîne, vin.

— N-are mama nimic, domnişorule. Dară dacă pofteşti o cafea, putem să-ţi facem.

M-am mulţămit pe ce am găsit. Cei ce-şi îngrijiseră de merinde, puseră ce aduseră cu dînşii şi mîncară. Uitîndu-se cu coada ochiului la mine şi rînjind pe sub musteaţă, mă poftiră la masă. Eu, drept să vă spun, nu mi-a venit să iau din masa lor; căci îmi ziseră oamenii, dreptul lui Dumnezeu! Încă de cînd am plecat să iau ceva din tîrg, şi eu am despreţuit poveţile lor. Eu socoteam că dacă ai parale în pungă, ai de toate ce-ţi trebuie. Acum văzui că altfel a ieşit la văpsea. Unii din soţi găsiră cu cale să strivească vro două cepe, ca să mănînce; alţii mîncară usturoi; alţii cine mai ştie ce, şi cuprinsul casei se umplu de un amestec de miros, pe care trebuia să-l răsufli. După masă se încinse o convorbire între toţi, ca aceea, la care fui nevoit să ascult. Eu aş fi voit să mă culc; dar era cu putinţă oare pînă nu s-or linişti toţi?

În cele din urmă sfîrşiră de vorbă soţii mei, şi ne pregătirăm de culcat. Ne aşezarăm în pat, care cum apucarăm, de-a valma, bun cu nebun, rău cu nerău, careşi pe unde. Unii din călători, pasămite se îndestulaseră de ţuică pe la cîrciume, alţii de fasole, cînd plecară de acasă, alţii cine mai ştie de ce, că adormiră numaidecît şi se puseră pe nişte sforăite, de păreau că duc porcii la jir. Şi mie îmi era somn. La ce să n-o spun? Şi culcîndu-mă, am adormit. Dar puişorii mamei Ilinca, locuitorii saltelei celei de paie, se vede că ori se supăraseră pe noi, venetici în casa aceea, că veniserăm să le turburăm pacea, sau că erau flămînzi, căci tăbărîră pe noi. Nu ştiu ce vor fi făcut soţii mei, dar eu ştiu că m-am deşteptat îndată, cuprins de-o usturime de parcă eram pus pe jăratec şi parcă mă îneca ceva.

Acum la ce să păcătuiesc?! Nu ştiu bine să vă spun.

Înţepătoarele cercetări ale vietăţilor, călugăriţe de la mama Ilinca, sau aerul cel stricat din casă m-a deşteptat. Destul că n-am mai putut să dorm. Fiindcă, să vedeţi d-voastră, unul sau mai mulţi din călători, obosiţi de călătorie, se vede că visau cine ştie ce visuri frumoase, şi fără să se gîndească că sunt cu alţii în cămară, lăsau cele rele şi stricăcioase pentru cei ce nu dormeau. Ce s-or fi gîndit ei, cine poate spune? Dară eu m-am sculat şi vrusei să-mi fac o ţigară. Aerul acel stricat din casă însă m-a dat afară. Mă îneca. Căci nu era cu putinţă să sufere cineva înăbuşitoarele şi greţoasele mirosuri ale cepei, ale gazului din lampă, amestecat cu fumurile nopţii.

Afară dac-am ieşit, m-am chinuit toată nopticica pe unul din scăunelele, ce vă spusei mai sus, că am găsit acolo. Un pachet de tutun am stricat făcînd mereu la ţigări ca să-mi treacă de urît. Atunci m-am gîndit cît plăteşte osul lui neică Enache. Îl puneam alături cu stăpînul diligenţei ce ne aducea la Bucureşti, şi găsii o deosebire între dînşii ca de la alb la negru. Şi cîte nu mi-am adus aminte, oare în acea sară?! Stînd cu ochii sticliţi la stele, mi-am adus aminte de bietul tata cînd ne arăta pe cer carul, fecioara cu doniţele, şi multe şi de toate.

Ce făceam eu, ce dregeam, nu ştiu, că ochii îmi da tot de drumul robilor. Astfel mi-am petrecut noaptea aceea, pe care nu voi uita-o pînă voi intra în pămînt.

Venind cu neică Enache, am fost şi în tihnă şi îndestulat. Întorcîndu-mă cu diligenţa am rămas şi nemîncat, şi nedormit şi cu banii daţi.

Cînd am văzut că se îngînă ziua cu noaptea, am sculat pe argatul de la cai să îngrijească a le da de mîncare, ca să plecăm cu un ceas mai nainte. Cînd se arătă albul zilei, mi se păru că am scăpat de la cine ştie ce chinuri. Eu fui cel mai dintîi gata.

Se gătiră şi soţii mei de călătorie şi plecarăm bucuroşi că scăpasem de iadul babei Ilinca.

Mergeam, dragii moşului, şi părea că stăm pe loc, atît de lung mi se păru drumul. Socoteam că n-o s-apuc să mai ajung odată la Bucureşti.

Pentru prînz toţi mă asigurară că la Vadu-lat avem să găsim şi de mîncare, şi odihnă; căci este han vestit, proprietate a unui bogătaş străin. Ce bun lucru este nădejdea asta! Numai unde mă gîndeam să găsesc cu ce-mi potoli foamea, parcă atunci mîncasem.

Întru acestea înaintam, deşi, cum zisei, cam încet, dar înaintam. Şi întîlnind nişte femei venind din pădure cu doniţele pline de coarne, am cumpărat şi am mîncat din ele ca pe cine ştie ce poame delicate şi gustoase. Ce este, frate, şi foamea asta!

Mai mergînd, ochii mi se izbeşte de-o momîie de om. Era un flăcăiandru, care se vedea, după apucături, că era tont şi molatic. De boiul lui mărunţel, cu chipul căscăund, grosolănia se vedea scrisă pe faţa lui, armele şi ţorţoalele de pe dînsul îl da jos. Avea în cap o căciuliţă cu fundul roş, îmbrăcat cu un fel de mintean30 cusut cu ceaprazuri31, şi nişte poturi32, de se împiedica în ei. Era înarmat din cap pînă la tălpi. Puşca, şi o puşcă lungă, atîrnată la spinare, încins cu un sileaf33, în care erau înfipte două sau trei pistoale, şi un iatagan, care-i împiedica mişcările mîinilor, la coapsă o sabie turcească, de parcă el era atîrnat de dînsa.

Plin de mirare întreb: ca ce pocitanie să mai fie şi asta? Mi se răspunde că este pîndarul viilor proprietarului din acea localitate, un neromân, care vrea să-şi procopsească pe toţi veneticii lui.

Am rămas cu ochii uitîndu-mă după dînsul, şi o întristare desăvîrşită m-a cuprins. Atunci mi-am zis: „Aflase-va mai oare altă ţară pe lumea asta albă, în care oricare întîi venit şi îmbogăţit acolo, să-şi îmbrace slugile după pofta inimii lui, să-i înarmeze după cum l-o duce capul pe el acolo, sau după obiceiurile ţării de unde a venit?“

Nu mă pricep la de-alde astea, dragilor mei; n-am umblat prin ţări străine şi de aceea nu ştiu ce va fi prin alte locuri. D-voastră, care sunteţi şi mai procopsiţi, şi mai umblaţi, trebuie să ştiţi mai multe şi n-ar strica să-mi deschideţi şi mie capul în privinţa asta.

Totuşi mintea mă duce a judeca aşa: cine vine la noi, şi vin mulţi nechemaţi, nenimic, se îmbogăţeşte şi dobîndeşte cuprinsuri, să fie dator a se supune tuturor regulilor, tuturor obiceiurilor pămîntului nostru, fie în port, fie în datine.

Şi tot gîndindu-mă şi răzgîndindu-mă, am ajuns la Vadu-lat, la acest han renumit.

Am fost cel dintîi care m-am dat jos din diligenţă şi am intrat iute în cîrciumă, întrebînd ce demîncare au. Mi-a răspuns că nu este nimic gata, deşi era aproape amiazi.

Mă îndemnară însă să iau ceva uscături: salam, sardele, şuncă etc. N-am voit. Doream să mănînc ceva fiertură. Am cerut să-mi dea cîţiva covrigi, de care-mi spuneau că au proaspeţi la brutărie, şi am băut un ciocan de rachiu.

Cel ce se vedea că este căpetenie acolo, om înalt şi gras, cu ceafa de trei palme, pe nemincinos, cu aer despreţuitor, de parcă-l născuse mă-sa în bumbac şi în bogăţii, un fel de: dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit, pesemne că a vrut să rîză de noi. Covrigii lui cei proaspeţi ce ni-i au adus, trebuiau zdrobiţi cu muchia toporului, ca să-i putem mînca. Printre slugile ce furnicau de colo pînă colo, prin prăvălie şi prin preajmă, n-am văzut niciun român. Se vedea cît de colo că stăpînul trebuie să fie vrun strein.

Săracii de noi, Doamne! Ce-am ajuns noi în ţara noastră! Încotro te întorci, tot de bogătaşi străini să te loveşti. În loc de mîncare, ne-am săturat de scîrţîiturile a doi păcătoşi de gaşperi34, care ne-au împuiat urechile cît am fost siliţi a sta acolo; căci şi aici stăpînul diligenţei, tot în interesul călătorilor, pe care-i considera ca marfă, avu a descărca o sumă de bucăţi de dimie35, adunate de pe la ţărani, pe cari le adusese aici ca să le dea la piuă. Toată nădejdea acum era la Argeş. Şi aici dac-am ajuns, credeţi că am găsit demîncare? Aş! fugi de acolo, nu vă mai faceţi că credeţi! Mai întîi, ca şi pe la cîrciumele de pîn-aici, pîne n-avea; căci, zicea hangiul, brutarul s-a dus cu pînile colea pe deal, unde sunt concentraţi dorobanţii. Cît pentru legumă, avea nişte cîrnaţi uscaţi de proaspeţi ce erau, şi murdari de nu-ţi venea să te apropii de ei, încolo nimic, dar nimica goală. Ba, pe lîngă ţuică şi vin, mai avea şi bere la butelci. Am dat dracului şi bere şi tot, şi mi-am frămîntat măselele încă cu vro doi, trei covrigi, uitaţi de vechi ce erau.

Pe lîngă toate aceste neajunsuri, mai trebuie să te scotoceşti cam des prin buzunare, plătind la taxe de poduri, lucru ce se întîmplă mai rar cu nenea Enache, căci pe unde merge acesta nu sunt atîtea poduri de plătit. În cele din urmă, cu chiu, cu vai! ajunserăm la Bucureşti. Fie, că mi-am scos din capete şi eu după ce am ajuns acasă. Şi povestind la ai mei, ceea ce auzirăţi şi d-voastră, rîseră de mine, adică cum faceţi şi d-voastră acum. Ce, adică nu vă văd eu cum vă daţi coate şi cum puneţi mîna la gură ca să nu se bage de samă! Lasă că aşa am să fac şi eu cînd voi auzi despre cineva că a fost neascultător şi despreţuitor poveţelor celor păţiţi.


  1. doniţă — vas făcut din doage de lemn, cu toartă (și capac), cu care se cară și în care se ține apa. ↩︎
  2. ursuzlâc — ghinion, nenoroc, pacoste. ↩︎
  3. cobi — a prevesti ceva rău. ↩︎
  4. aromi — a fi cuprins de un somn ușor (și scurt). ↩︎
  5. alagea — belea, bucluc, încurcătură. ↩︎
  6. geambaș — persoană care vindea cai sau mijlocea vânzarea cailor. ↩︎
  7. hârșâit — frecat, zgâriat. ↩︎
  8. plasă — subdiviziune a unui județ în vechea împărțire administrativă a României. ↩︎
  9. ipochimeni — ironic: individ, ins, persoană, personaj. ↩︎
  10. ciripie — sfoară muiată în vopsea (roșie), pe care o întinde dulgherul pentru a trage linii drepte pe scânduri, pe bârne etc. ↩︎
  11. chirigiu — persoană care transporta cu căruța, în schimbul unei plăți, oameni sau mărfuri. ↩︎
  12. ţîrcovnic — persoană care are în grijă curățenia și buna rânduială a unei biserici. ↩︎
  13. daravelă/daraveră — treburi, interese; afaceri (comerciale). ↩︎
  14. chiag — fond, capital. ↩︎
  15. încumeta — cuteza, îndrăzni. ↩︎
  16. loto — joc de societate la care participanții au în față cartonașe imprimate cu diferite numere, pe care le acoperă treptat cu jetoanele corespunzătoare, pe măsură ce acestea sunt scoase, la întâmplare, dintr-o grămadă (sau dintr-un săculeț); totalitatea cartonașelor și jetoanelor folosite la acest joc. ↩︎
  17. anţărţ — acum doi ani. ↩︎
  18. metahirisi — folosi, utiliza. ↩︎
  19. haraba — căruță mare folosită pentru transportul grânelor și al altor poveri. ↩︎
  20. aba — țesătură (stofă) groasă de lână (prelucrată la piuă), de obicei albă, din care se confecționează haine țărănești. ↩︎
  21. chichiţă — lădiță de sub capra unei trăsuri. ↩︎
  22. codîrlă — partea dinapoi, mobilă, a unui car sau a unei căruțe, în care se pune de obicei nutreț pentru animalele de tracțiune. ↩︎
  23. coviltir — acoperiș la căruță făcut dintr-un schelet de nuiele curbate peste care se întind rogojini sau pânză groasă. ↩︎
  24. cainic — vrednic de plâns. ↩︎
  25. testea — pachet cuprinzând un număr fix (de obicei 10, 12 sau 24) de obiecte de același fel (azi, mai ales ace) legate sau ambalate împreună pentru a forma un tot. ↩︎
  26. poreclit — care are o poreclă, căruia i s-a dat un nume sau un epitet de batjocură. ↩︎
  27. târnui — a târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr; a părui, a bate (zdravăn). ↩︎
  28. tescuit — presat, stors în teasc. ↩︎
  29. alişveriş — vânzare, negoț, afaceri (reușite); amestecătură. ↩︎
  30. mintean — haină bărbătească scurtă, cu sau fără mâneci, din dimie, de obicei împodobită cu găitane, folosită în portul popular. ↩︎
  31. ceapraz — șiret, panglică sau ciucure de mătase sau de fir, cu care se împodobesc hainele (militare), draperiile, tapițeriile etc. ↩︎
  32. poturi — pantaloni largi în partea de sus și strânși pe picior, ornamentați cu găitane, purtați de arnăuți și de haiduci, iar astăzi de țărani din unele regiuni din sudul țării. ↩︎
  33. sileaf — brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. ↩︎
  34. gașper — țigan. ↩︎
  35. dimie — țesătură groasă de lână (albă), folosită la confecționarea hainelor țărănești. ↩︎