De cîte ori deschide cineva cîte o carte la care spune despre dumnezeii cei elineşti, d-atîtea ori trebuie să rîză de prostia acelor păgîni. Într-însele nu găseşti minciuni mai la seamă, ci croite aşa pe d-a-ntregul, de nu le poţi opri să nu te îngreţoşezi, nu atît de credinţa deşartă a bietei poporimi, cît de tîmpirea şi de gugumănia cărturarilor şi a procopsiţilor păgînătăţii, cum de să creadă ei nişte prostii aşa de gogonate şi de nesărate. Dară, ce să mai stăm noi oare să vorbim de vremile păgîneşti? Cei de p-atunci, bine, rău, tot credeau în ce credeau ei; cei de azi însă nu mai cred în nimic.

Ci, să-i lăsăm pe toţi la Dumnezeu încolo, şi să ne cătăm noi de povestea cu Chimera. Pe la începutul veacurilor, spun păgînii să se fi născut pentru păcatele muritorilor o bală a Satanei, ce-i zicea Chimera. Aceasta era o iasmă îngrozitoare şi rea de nu da pace făpturilor lăsate de Dumnezeu pre pămînt, nici cît ai clipi din ochi. Chimera aceasta era cu capul de leu, cu trupul de capră şi cu coada de balaur; din gura ei ieşea foc şi pară, şi bîntuia nouă ţări împrejurul sălaşului ei.

Se luaseră vecinii de gînduri şi se găteau să pribegească prin a lume mare şi necunoscută, numai să scape de răul acestei jivine, căzută ardu-belea pe spinarea bieţilor oameni ai locului.

Împăratul unei ţărişoare de prin preajmă făgăduise multul cu mult voinicului ce se va încumete s-o răpuie. Dară unde împingea ispita pe cineva la aşa treabă?

Deci vecinii se hotărîră a mai suferi ce-o mai suferi, pînă într-o zi, cînd să-şi ia catrafusele şi să-şi caute de sărăcie; căci pe-acolo nu mai era chip de trai.

Într-acestea un voinic mare, pre nume Belerofonte, veni cu cărţi de la împăratul lui, mai-marele, către împăratul locului, mai-micul. Scris era în aceste cărţi ca în clipa ce va sosi voinicul, să-i ridice viaţa.

Împăratul locului neştiind ce era scris în carte priimi pe voinicul ca p-un oaspe, şi-l omeni, nouă zile de-a rîndul.

În cea de-a zecea zi, cînd deschise scrisorile şi văzu ce zice acolo, se minună. Şi ca să nu-şi mînjească mîinile cu nişte sînge pe care îl credea el nevinovat, şi ca nici porunca împăratului, maimarele, să nu o calce, trimise pe Belerofonte să se războiască cu Chimera şi s-o răpuie pre ea, cu gînd că mai bine să se prăpădească acolo în luptă, decît să ucidă o aşa bunătate de voinic.

Viteazul nu se codi cîtuşi de puţin. Numai se duse de pîndi ca să vază ce apucături are dihania cea spurcată. O dată o văzu şi îi fu destul.

Apoi se rugă de Minerva, ce se mai numea şi Palas ori Atena, purtătoarea de pavăză, să-i dea pe armăsarul Pegas, purtătorul fulgerilor şi trăznetelor puternicului Joe. Zeiţa îi ascultă rugăciunea.

Cum veni Pegas, învăţă pe Belerofonte să-şi facă un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol şi mare cît o baniţă. Aşa făcu voinicul. Şi luînd cu dînsul arcul, tolba cu săgeţile şi suliţa, împreună cu buzduganul, încălecă şi se duse asupra fiarei.

Cum o văzu, unde mi-i aruncă voinicul o ploaie de săgeţi de o întărîtă şi o făcu să turbeze de mînie; iară fiara spurcată, bala diavolului, mi se luă după voinic, vărsînd asupră-i flăcări de să-l facă scrum; Pegas însă mi-l ducea ca pe o peană, şi coti în dreapta, coti în stînga pînă ce veni bine lui Belerofonte; atunci ridică buzduganul şi aşteptă rece ca o piatră şi fără a se sfii ceva cumva, ca să se mai apropie Chimera, şi tocmai cînd căscase gura cît ocniţa ca să mi-l înghiţă ca p-un pui de vrabie, unde mi-şi aruncă voinicul al său buzdugan în gîtlejul iasmei, şi îndată sări calul cu dînsul în lături. Plumbul, topindu-se de focul cel năpraznic ce da jigania din ea afară, îi arse rărunchii şi măruntaiele. Simţind usturimea ce-i făcea plumbul cel topit, era să mai facă o opinteală ca să prinză pe voinic să mi-l facă mici fărîmi; dară încremeni locului ca trăznită din cer, căci nimic într-însa nu mai rămase nevătămat, ci totul se mistui şi ea ajunse ca un buştean pîrlit, se făcu adevărată nălucă.

Păgîni, păgîni; dară tot aşa o minciună cu coadă, nici ei nu o putură trece cu vederea, ci o deteră în tărbăceală, o luară la trei parale, şi Chimera în sus, Chimera în jos pînă ce ajunse de rîs şi de bătaie de joc.

Procopsiţii, ca un lucru ce era născocit de dînşii, nu-şi lăsară vorba să se prăpădească de tot, ci, ca să facă pe prostime să crează ce aiuraseră ei, scoaseră vorba că zeii au aşezat-o pe Chimera în cer, dînd numele ei la un stolişor de stele.

Cu toate astea, povestea ce vă spusei, stă şi astăzi în cărţile păgîneşti.

Cărturarii mai dincoa, nu voiră nici ei, să dea, tocmai) tocmai, de minciună pe cărturarii cei vechi. Ei nu zic că a fost vro Chimeră oarecînd în viaţă; dar nici nu zic că n-a fost; căci, de, corb la corb ochii nu-şi scoate, povestea ăluia; şi o tot încurcă şi ei cum pot.

Mai şmecheri decît cărturarii cei vechi, ăştia mai noi, vor să fie şi cu aceia, însă vor să fie şi cu gloatele.

Ca să nu zică poporului că n-a trăit nici odinioară vro Chimeră pre lumea asta albă, şi totdeodată să nu nimicească nici plăsmuirea procopsiţilor şi învăţaţilor celor vechi, ei păstrară numele de Chimeră şi-l întrebuinţează şi pînă în timpul de faţă cînd se înţeleg ei la cuvinte prin cărţi. Ei zic că este o Chimeră ceea ce vor să arate ei că ce spune, cutare ori cutare, n-are să se întîmple niciodată, sau că nu va avea fiinţă ceea ce plăsmuieşte vrun învăţat mai mare decît dînşii, carele vede lucrurile numai pînă dinaintea nasului său. Noi, însă, cînd vrem să arătăm pre limba nostră cea strămoşească că cineva spune ori pune la cale lucruri cari cît de colo se vede că are să rămîie numai în creierii lui, sau îşi năluceşte ceva noi zicem că bate cîmpii, că visează deştept, că spune la cai verzi, sau că vorbeşte duşilor de pe lume; iară lucrurilor spuse de dînsul le zicem că sunt mofturi, fleacuri, ori nimicuri.

Şi, bunăoară, toate cele cîte auzirăţi pînă acum, de la mine, dragii moşului nepoţi şi nepoţele, să ştiţi cu bună încredinţare că Chimere şi numai Chimere au fost, sunt şi vor fi. Iară dacă ele, Chimere fiind, v-a plăcut să le ascultaţi ca nişte basme bătrîneşti ale cărturarilor, apoi mai are moşul la tăgîrţă încă o sumă bună de felul acestora, pe care vi le voi povesti, cînd se va mai brodi vreme cu prilej.