Labirint şi firul Ariadnei

  • 10 minute
  • 1414 cuvinte
  • 28 vizualizări

Iacă încă nişte vorbe pe care le auziţi destul de des, dragii moşului nepoţei şi nepoţele. Aceste vorbe le întrebuinţează cărturarii, nu cei ce le vînd, ci aceia ce le scriu, cînd vor să arate vro încurcătură în care se rătăceşte cineva sau lucrurile lor, ori cînd cade cineva în vro zăpăceală de unde n-ar şti cum să iasă, de n-ar avea firul Ariadnei.

Eu m-am tot apucat să vă îndrug la verzi şi uscate, şi mulţi din dumneavoastră or fi rîzînd de s-or fi strîmbînd de nedibăcia şi neiscusinţa mea de a vă povesti lucruri nepovestite; mulţi vor fi ştiind mai mult decît mine. Atît mai bine pentru domnia lor, şi atît mai rău pentru mine. Dară să ne întoarcem şi altminteri şi să cugetăm că vor fi iarăşi mulţi cari nu vor fi ştiind ce pacoste de vorbe mai sunt şi acelea, Labirint şi Firul Ariadnei, deşi se întîlneşte cu vorba cea dintîi pînă şi pe una din uliţile Bucureştilor. Ei, vezi, pentru aceştia scriu eu, şi prin urmare îmi iau inima în dinţi, zic: Doamne ajută! şi încep.

Spune, măre, la cărţi, că în vremea veche, veche de demult, să fi fost un crai, pre nume Minos, carele domnea în ostrovul Creta, una din ţările greceşti, sau elineşti, cum veţi vrea să-i ziceţi, că tot una este. Acest crai avea o jiganie spurcată, ce se chema Minotaur, adică jumătate taur, de la mijloc în sus, şi jumătate om, de la brîu în jos; şi era atît de răutăcioasă şi groaznică încît oamenii de p-acolo se luase de gînduri, că nu puteau trăi de răul ei. Vezi că spurcăciunea se hrănea cu carne de om.

Craiul Minos, dacă văzu aşa, chemă pre un anume Dedal, şi-i dete poruncă să facă jiganiei un fel de grajd, unde să o ţie.

Meşterul Dedal, se socoti şi iară se socoti, ca ce fel de grajd să facă el, în care să închiză pe Minotaur, jivina cea rea şi nedomesnică. Apoi, luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet ca unele ce nu se mai afla pe lume aşa de mari şi de cu multe cămări grămădite la un loc, puse de scobi într-un munte de cremene ce era acolo, un sălaş, numai bun pentru o astfel de pîrdalnică de fiară sălbatică.

Scobi în pîntecele acelui munte o mulţime de cămări şi cămăruţe, unele mai depărtate, altele mai apropiate, despărţite între dînsele şi boltite, pe care le sprijinea nişte stîlpi de piatră, lăsaţi chiar din munte, cam aşa cum sunt, ocnele de sare de la noi. Însă gura pe unde intra nu era de sus în jos ca la ocne, ci mergea tot înainte, înainte, în dreapta şi în stînga, şi cruciş şi curmeziş, începînd cam de pe la mijlocul coastei muntelui.

Şi atîtea uliţi şi ulicioare, poteci şi potecuţe făcu el de la o cămară pînă la alta, şi tot împoncişate şi împiezişate, încît se rătăcea printr-însele, d-ar fi fost nu ştiu cine, şi afară nu mai putea să iasă.

Aceste scobituri în pîntecele zisului munte îi dete numele de Labirint. Acolo băgă şi închise pe acea bală de fiară.

Mai tîrziu craiul Minos al Cretei, avînd un război cu atenienii, alţi greci, îi bătu pre aceştia, şi îi îndatoră, cînd făcură pace, ca ei să-i dea la fiecare şapte ani, cîte şapte flăcăi şi şapte fete ateniene spre hrana acestei jigănii. Trei rînduri de flăcăi şi de fete priimi craiul Minos de la cei din Atena, şi pe toţi îi mîncă jivina, bala diavolului. Cînd fu însă la a patra oară, se găsi fiul craiului din Atena, pre nume Teseu, carele ceru să fie trimis şi el împreună cu alţii, voind a cerca să spele ruşinea păţită de părintele său.

Tată-său, cu nădejdea că Teseu îl va scăpa de un haraci1 ruşinos ca acesta şi pierzător de omenire, îl lăsă să se ducă; şi bine făcu. Vezi că ştia craiul Atenei, cît poate osul fiului său Teseu! Ajungînd la Creta, soţii lui Teseu plîngeau ca muierile şi se topeau de frica jiganiei. Numai el, Teseu, era inimos, bărbat, sta cu pieptul deschis şi gata de luptă.

Înfăţişîndu-se înaintea craiului Minos, Teseu ceru ca pe el să-l dea mai întîi la Minotaur ca să-l mănînce. Craiul priimi.

Dară fata craiului Minos, pre nume Ariadna, cum îl văzu, îi plăcu băiatul. Şi apoi avea şi ce-i place; căci era un erculean de voinic, chipeş şi legat, ştii, colea, numai cum e bun de luptă. Mai avea, vezi, şi pe vino-ncoa, şi graiul lui era cu lipici.

Cînd văzu ea că el vrea să intre la dihania spurcată, gătit ca de luptă, cu arcul, tolba cu săgeţile, suliţa şi paloşul la îndemînă cum să-i fie spre slujbă, parcă-i zise o păsărică la ureche că are să biruiască. Altă nevoie acum. De biruit va birui el pe dihania turbată; dară cum să iasă din acel labirint? Căci nu era om pe faţa pămîntului carele să intre acolo şi să nu se rătăcească, rămîindu-i oasele în acel loc.

Se mai uită odată la dînsul cu o privire galeşă şi miloasă; el îi trase cu mustaţa; iară ei îi făcu inima sfîrr!! Atîta fu tot şi lucrurile se înţeleseră. Se mai gîndi atunci Ariadna, se mai răzgîndi, ce să facă, cum să dreagă, să izbutească flăcăul a ieşi din Labirint teafăr şi cu faţa curată. Cînd, iată ce-i plesni ei prin cap: luă un ghem mare de aţă şi-l dete lui Teseu, povăţuindu-l ce să facă cu dînsul. Acesta, intrînd, avu grijă a desfăşura ghemul înaintea lui prin întortocheturile de poteci pre unde mergea el pre acolo în pîntecele muntelui, adică în Labirint, ca să caute pe Minotaur.

Şi aşa dete preste dînsul într-un colţ de în fundătură, unde se stîrcise ca o bleandă2. Pasămite i se împlinise şi lui, îi sosise veleatul3. Simţise şi fiara ce om intrase la dînsa. Cum văzu Teseu pe Minotaur, se luară la luptă, şi se luptară, şi se luptară, zi de vară pînă-n seară, pînă ce Teseu răpuse pe Minotaur şi-l omorî ca pe dînsul.

Şi ştiţi de cît de mare ajutor fu lui Teseu ghemul ce luase de la Ariadna? Fără dînsul ar fi pierit şi el p-acolo pre sub pămînt căci n-ar fi ştiut pre unde să mai iasă. Dară dacă se luă după firul pre unde se desfăşurase aţa, se întoarse la lumină pre unde intrase şi scăpă viu nevătămat cum îl făcuse mă-sa.

Cînd îl văzură soţii săi, muriră şi înviară de bucurie, ştiind că scăpaseră şi ei de la moarte. El le spuse cum omorîse pe acea jiganie spurcată, şi cum prin aceasta spăla ruşinea tatălui său de a tot trimite haraci oameni spre jertfă.

Darămite Ariadna cînd îl văzu? Socoti că a apucat pe Dumnezeu de un picior. Ea fu bun bucuroasă că şi-a mîntuit iubitul de la pieirea capului. Teseu, nu mai întîrzie nici el, şi ceru de soţie pe Ariadna, de la Minos craiul, tatăl ei.

Şi luînd-o în căsălorie se întoarsă cu dînsa în ţara sa, la Atena.


  1. haraci — tribut anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman. ↩︎
  2. bleandă — sperietoare de păsări. ↩︎
  3. veleat — timp fixat, hotârât pentru realizarea a ceva. ↩︎