• 19 minute
  • 2871 cuvinte
  • 25 vizualizări

Duhul lui Baccus Silenu. Undele rîului Pantol. Teroare panică. Urechile lui Midas.

A fost odată un împărat, în vremea veche, pre nume Midas, carele a domnit în ţara frigienilor. Într-o zi, copilandru fiind, adormi pe prispa casei lor, iar nişte furnici veniră şi-i puseră pre gură cîteva boabe de grîu. Tat-său, cum auzi de una ca asta, alergă pre la filozofi, pre la vraci şi pre la cititorii de stele, de le spuse întîmplarea cea minunată.

Aceştia răspunseră toţi într-un grai că copilul are să ajungă odată, odată, omul cel mai bogat din lume, ceea ce se şi împlini.

După ce crescu, şi se făcu flăcăiandru, se urcă pe scaunul împărăţiei.

Pre vremea aceea Baccus, zeul vinului şi al beţivilor, umbla de cutreiera lumea, învăţînd şi pre bun şi pre rău cum să prăsească şi să lucreze viţa, adecă mai pre şleau, învăţînd pre oameni să închiză ochii cînd vor vedea apa, ca una ce nici în opinci nu e bună.

Căci, să vedeţi d-voastră, dragii moşului nepoţei şi nepoţele, oamenii p-atunci dădeau în gropi de proşti ce erau; pînă şi a ţucsui sau a trage la mustaţă, cum se zice, tot un zeu trebui să-i înveţe. Acest Baccus era un beţiv de cei mari, aşa cum i-am zice noi astăzi staroste al beţivilor. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să fie şi el treaz. Într-o beţie o ducea.

De la dînsul a rămas vorba de se zice astăzi: acest om este cu duhul lui Baccus într-însul, celui ce noi îi zicem pre limba noastră: a luat purceaua de coadă; este candriu; şi-a încălzit măseaua; este turlac; a luat luleaua neamţului, şi cînd este mai matosit, adăogăm: cu zale cu lot; iară cînd voim să vorbim şi noi mai supţirel, de! zicem: este după prînz.

Şi, cum zisei, acest Baccus, fiind de firea lui chefliu, avea pre lîngă dînsul tot prieteni de teapa lui. Printre aceştia unul, pre nume Silenu, era trup şi suflet cu dînsul, căci se întreceau care de care să dovedească pre celălalt la băutură.

Acesta era şi măscăriciul lui Baccus; şi nimeni nu scăpa, fără să-i atîrne de coadă acest Silenu cîte vrun ponos. Rîdea şi de bun şi de rău, şi pe toţi îi lua în zeflemea. Era, măre, acest Silenu gras şi gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi: dop de saca1; faţa lui, faţa sfeclei, nasul ca un ardei roşu. De pre faţă se cunoştea că era beţiv împărătesc, cum zicem noi unui astfel de om, căruia cărturarii îi zic: este un Silenu.

Măscăriciul lui Baccus, tot rîzînd de unii şi de alţii, ajungea de se făcea şi însuşi de rîs cînd se adăpa mai de prisos cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. Într-o zi, bînd mai fără cumpăt, adică băgînd într-însul duh d-al lui Baccus pre cît nu putea să ducă, şi ajungîndu-l vinul, se îmbătă pînă într-atît, încît nu mai ştia dacă fată este ori băiat, şi rătăcindu-se prin grădina împăratului Midas, căzu grămadă într-un unghi şi amorţi acolo.

Oamenii împăratului dînd peste dînsul, îl împodobiră cu flori ca pe-o brezaie2 şi aşa îl aduse domnului lor, cu gînd ca acesta să facă haz de el. Împăratul cum mi-l văzu, mi-l cunoscu, ca unul ce şi dînsul se dase în partea lui Baccus stăpînul lui Silenu. Îl puse, deci, într-un pat curat pînă se trezi, şi dezmeticindu-se, îl opri la curtea lui nouă zile şi tot atîtea nopţi, în care mi-l omeni şi mi-l ospătă ca pe nu ştiu cine, apoi îl trimise la Baccus. Zeul beţivilor nu mai putu de bucurie cînd îşi văzu măscăriciul viu nevătămat. Pentru aceasta trimise vorbă lui Midas că a făcut o faptă ce trebuie răsplătită, şi aşa îi zise să-i ceară ori ce îi va pofti inima, şi i se va face pre voie.

Împăratul, lacom de avuţie precum firea îl lăsase, ceru de la zeu să-i dea darul ca pe ce o pune mîna, aur să se facă.

„Să ţi se împlinească voia”, răspunse Baccus.

Şi în adevăr că pe ce punea mîna Midas împărat, numai aur se făcea. P-aci, p-aci era să se piarză de bucurie cînd văzu el că toate lucrurile de care se atinge, se schimbă în aur. Numaidecît hainele de pe dînsul, patul, aşternutul, păreţii caselor, armele şi toate lucrurile, pînă şi florile pe care puse mîna se făcură de aur.

Înota, cum se zice, numai în aur. Şi aşa, vesel, vesel, merse la timpul prînzului la masă. Cînd, ce să vedeţi d-voastră? Pîinea, pe care puse el mîna să o ducă la gură, se făcu aur. Cerca să ia din bucate, dară şi ele se făcură aur. Se întinse ca să ia un pahar să-şi stropească niţel măseaua, dară el, cu vin cu tot, se făcu numai de aur. Tocmai acum îmi veni şi d-lui de acasă, şi pricepu că nesocotită fu a lui cerere.

Se sculă de la masă flămînd. La cină, păţi ca şi la prînz. A doua zi tot aşa. În cele din urmă, se văzu ameninţat să piară de foame. Ce să facă el? După ce mai gîndi ce se mai gîndi, şi de teamă să nu dea ortul popii, se duse într-un suflet la Baccus, pocîltit3 de foame, cu maţele chiorăind şi cu burta lihnită, şi-l rugă ca să facă bine să-şi ia darul înapoi. Baccus şi Silenu rîseră de prostia împăratului Midas, şi-l trimiseră să se scalde în rîul Pactol. Midas făcu precum îi zise Baccus, şi se curăţă de păcatul ce dase preste dînsul; dară nisipul acelui rîu rămase aurit. Şi d-atunci procopsiţii şi cărturarii, cînd vor să arate pre cîte cineva preste care a dat vrun noroc orb, zic: a dat preste cutare undele rîului Pactol. Noi însă, cînd voim să arătăm pe un asemenea om, zicem pre limba noastră cea groasă, dară sănătoasă: a dat o tiflă preste cutare, şi e putred de bogat; ori a dat cu mîinile în foc.

După aceasta Midas împărat se dete la tot felul de desmierdări. Bogăţii însemnate avea, tot ce-i trebuia nu-i lipsea, grijile nu-i tulbura liniştea; ce-i păsa lui de cei sirimani şi nevoiaşi!

Răzbătea munţii şi codrii, cîmpiile şi pădurile, şi într-un hai, hui, o ducea.

Umblînd el razna, de trebile împărăţiei, încoace şi încolo, se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean şi se făcu trup şi suflet cu dînsul.

Acest Pan era un ciuruc4 de zeu ce trăia prin păduri. El era om pînă în brîu, iară de la brîu în jos cu picioare de capră. Pe cap avea nişte corniţe, şi barba lui era ca de ţap. Petrecerea lui cea mai plăcută era să sperie lumea prin păduri.

Midas împărat viind odată de dimineaţă să-şi întîlnească prietenul, Pan se ascunsese după un tufiş. Midas îl striga din toate puterile lui. Pan tăcea mîlcă. Apropiindu-se Midas de tufiş, fără nici o grijă, Pan odată ieşi, fără de veste, de după tufiş, se năpusti asupra lui Midas împărat cu un răcnet surd şi scurt. Atîta se sperie Midas împărat, încît din aceea, după ce că era cam tontolete, rămase şi zănatec. De la această întîmplare şi de la o alta ce săvîrşi marţafoiul de Pan, acest zeu al pădurilor, speriind o seamă de oştire, tot oameni de-ai lui teacă, ce dară dosul, de aci au luat procopsiţii şi cărturarii mai dincoa, de zic cînd vor să arate pe nişte oameni ce se sperie de nimic, cum face calul, şi o iau la sănătoasa, că a intrat într-înşii o teroare panică, că sînt cuprinşi de o teroare panică. Noi, pre limba noastră a bătrînească, la asemenea întîmplare, zicem: a dat strechea într-înşii.

Midas împărat umbla acum cam capiu. Zănatic din sperietură şi cam prostănac din născare, tot ce făcea îi ieşea d-andoaselea, înhăitat cu Pan. Îl tot auzise cîntînd din nai (muscalagiu), şi îi căzuse tronc la inimă cîntecul lui.

Acum altă nevoie! Fiind prieten cu doi pricopsiţi de zei, îi intrase fumurile în cap că ar fi ceva de dînsul. Între altele, prostul dracului! i se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelor.

Din pricina aceasta, ascultaţi ce i s-a întîmplat: lichiaoa de Pan, codîrlaşul5 zeilor, se furlandisea şi se lăuda în toate părţile că el ar cînta mai frumos decît căpătenia căpăteniilor de cîntăreţi, Apolon, carele mi-ţi trăgea din liră de te adormea. Şi de cîte ori întîlnea pe Apolon, de atîtea ori se ţinea după dînsul şi-l trăgea de mînecă chemîndu-l la întrecere. Apolon nici că-l băga în seamă; dar viindu-i cu greaţă de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghişoară şi să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului; se hotărî, deci, să se ia la întrecere, ca să scape de o lichea ce nu-i tot da pace. Priimi chiar să le fie judecător înfumuratul de Midas împărat, pre carele îl alesese Pan. Şi aşa, începu Apolon a-şi înstrună lira şi cîntă vro două cîntece de pare că se înduioşise pînă şi lemnele şi pietrele: aşa de mîngîios ce cînta!

Începu şi Pan cu naiul său, îşi puse şi el toate puterile; dară ţipa din nai aşa de tare, încît trebuia să-ţi pui mîinile la urechi, daca voiai să nu te asurzească şi să-ţi ţiuie urechile. Scotea, nene, bojogarul6 de zeu, nişte ţiuituri din naiul lui de zgîria şi sfredelea auzul.

După ce sfîrşiră, Midas împărat se gîndi niţel, pironi ochii în pămînt ca şi cum ar pune în cumpănă măiestriile amînduror zeilor la cîntare, şi ridicîndu-şi capul, răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos; şi astfel înfruntă pe Apolon. Pan, cînd auzi, începu a sălta şi a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul.

Atunci Apolon zise: „Urechile ce au ascultat la cîntările noastre spre a le judeca, nu pot fi de om, ci de vrun dobitoc nătăfleţ. De asin dară să se facă urechile lui Midas împărat!”

Şi cum zise el, aşa şi se făcu.

Cînd ajunse acasă Midas împărat simţi ceva că-l cam îngreuiază pre lîngă tîmple şi fălci, puse mîna de se pipăi, şi ce socotiţi că mi-ţi găsi? O pereche de urechi cît ale unui măgar d-ăi bătrîni, şi mai mari încă. Se duse de se uită într-o fîntînă şi ce văzu, se spăimîntă.

Acu e acu. Ce să se facă el cu aşa urechi mari? Căci, de! împărat era el, nu altceva. Şi ştiţi d-voastră, dragii moşului, cît plăteşte mintea unor împăraţi. Prostănac, prostănac, dară tot îi venea cu ruşine să se arate cu coşcogeamite urechi înaintea gloatelor.

Puse deci de-i făcu un fel de căciulă ţurcănească, o împodobi cu aur, de care avea mult, şi cu mărgăritare; îşi vîra urechile într-însa cînd o punea în cap şi o potrivea aşa de bine, încît nu se băga de seamă cusurul ce avea, şi astfel ieşea în lume.

Nimeni nu ştia de aceasta, căci n-avea cum. Numai bărbierul său îi zări odată urechile cînd îl rădea, şi cum le văzu, rămase înmărmurit. Midas împărat îl ameninţă că unde îi stau talpele îi va sta şi capul dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva, care să-i dea în vileag cusurul.

Ba încă îl puse de se şi jură, pe ce avea el mai sfînt, că va ţine în sine taina aceasta.

Se vede însă că şi p-atunci bărbierii erau ca şi cei din ziua de astăzi, flecari, vorbăreţi şi uşori de gură, parc-ar fi mîncat numai la picioare de găină. Te uiţi la dînşii că le turuie gura, spunînd şi verzi şi uscate, numai să se afle în vorbă, de! şi nea Ion că şi el e om.

Bărbierul lui Midas împărat ţinu o săptămînă, ţinu două, ba mai ţinu încă una; şi să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! Avea, biet, mîncărime de limbă; dară îi era frică de cap, ca să dea pe faţă taina. Se mai ţinu el; dară, aş! rîia, rîia! parcă-i da cineva brînci să scoaţă din gură vorba ce-i sta pe limbă. Nu putea nici noaptea să doarmă, cum de să ştie el ceva şi să n-o dea tîrgului.

În cele mai de pre urmă, de teamă să nu-l ia gura pe dinainte să scape vro vorbă şi să-şi piarză şi capul, se duse şi el la marginea unui eleşteu, săpă o gropiţă, se plecă pînă îşi atinse buzele de marginea gropiţei şi strigă acolo înfundat: „Împăratul Midas are urechi de măgar!“ Îşi scoase de la inimă, bietul om, focul ce îl mistuia cumplit, şi mai răsuflă şi el; apoi astupă gropiţa bine, şi se duse acasă uşurat.

După cîtva timp locul de lîngă eleşteu, unde bărbierul făcuse ce zisei mai sus, umplîndu-se cu apă, făcu să crească din acea gropiţă nişte trestie şi nişte rogoz mai frumos decît pretutindeni; numai un cusur avea: cînd bătea vîntul, fişiitura trestiei şi a rogozului, pe oricine ar fi voit să asculte, făcea să auză şoptind aceste vorbe: „Midas, împăratul Midas are urechi de măgar!“

Mergea lumea după lume să asculte minunea aceea. Şi din om în om se dete sfoară în ţară de cusurul ce avea împăratul.

Cînd află Midas împărat de minunea aceea, precum că şi toate gloatele ştia ceea ce voia el să rămîie ascuns, pînă într-atîta se ruşină, încît nu mai voi să trăiască în mijlocul unor fiinţe ce află tainele împăratului pînă şi de la trestii; adecă nu voi să mai ştie şi alţii ponosul ce purta el pe bună dreptate.

Spun că spre a-şi curma zilele, Midas împărat bău o pîrnaie7 de sînge de taur. şi atît îi fu de ajuns ca să închiză ochii şi să nu mai fie între vii; adică dete ortul popii.

Vedeţi d-voastră zănatic, zănatic, dară la drăcii îl tăia capul.

Şi d-atunci a rămas vorba pe care cărturarii o pun în spinarea cîte unuia ce vrea să facă şi el vro faptă prin care să amăgească o lume; dară nu izbuteşte, fiindcă nu sunt dibaci întru a-şi ascunde cugetul; d-atunci, zic, a rămas de se aruncă în spinarea unor astfel de oameni ponosul: Poartă urechile lui Midas. Noi însă pre limba noastră cea fără ocoleli, le zicem pe şleau: bobleţi, şireţi proşti, seci ori vaci încălţate.


  1. saca — butoi așezat pe un suport cu două sau cu patru roți, cu care în trecut se transporta apa de la fântână sau de la râu. ↩︎
  2. brezaie — personaj mascat, cu cap de animal sau de pasăre, îmbrăcat cu zeghe, împodobit cu panglici și petice colorate. ↩︎
  3. pocâltit — slăbit (de foame); foarte flămând. ↩︎
  4. ciuruc — lucru fără valoare, rămășiță bună de aruncat, rest care nu mai e bun de nimic. ↩︎
  5. codârlaș — cel din coadă, ultimul. ↩︎
  6. bojogar — borfaș, găinar, hoț, pungaș. ↩︎
  7. pârnaie — oală mare de pământ, lărgită în partea de sus, folosită în gospodăria țărănească pentru gătit sau pentru păstrat alimente. ↩︎