Omul nu cred să fi fost tare bătrân. Era încreţit la obraz şi sur la păr, de multe năcazuri pesemne. Umbla cu capu-n piept, parcă se furişa printre oameni, parcă-i era ruşine, că trăieşte. Numai când îşi ducea mârţoaga de căpăstru ş-o bătea c-o vargă1 noduroasă, numai atunci i se luminau ochii turburi. Atunci părea, că înţelege şi el de ce trăieşte: putea să chinuiască şi el, să scrâşnească şi să suduie.
Barba şi-o tuşina2. De ras n-avea cu ce se rade şi nici cu barbă nu voia să umble: voia să fie în rând cu gospodarii numaidecât. Căruţă n-avea, umbla c-un fel de cotiugă3, mititică, şubredă, cârpită şi legată cu curmeie, — dar se chema că era a lui şi n-ar fi lăsat-o să putrezească şi să se dărâme la un colţ de gard, cum se părea, că trebuie, cu niciun preţ. Şi calul, — mititel, slab, cărămiziu, c-un ciot de coadă, cu buza de jos atârnată, cu copitele rupte, şi cu nişte ochi mari, bolnavi, cari într-una parcă cereau o clipă de hodină. Era calul lui, îl bătea, îl strunea, răcnea la el; căra cu dânsul toate gunoaiele târgului, cu cincisprezece bani cotiuga; şi la amiază şi seara, târându-şi picioarele, mergeau amândoi până la crâşma Mânzatului, din colţul târgului, ş-acolo omul îşi bea păhărelul de rachiu şi-şi molfăia bucăţica de pâne, iar calul rodea nişte ogrinji4, culeşi de ici, culeşi de colo, de pe unde da Dumnezeu.
«Ştiu, că n-am să cumpăr şi mâncarea calului…» zicea stăpânul calului, fără să se uite la cei, cu care vorbea.
Aşa l-am apucat, demult. Îşi târa opincile grele, abia păşea pe lângă cotiuga-i bolnavă, în straiele-i ferfeniţite. Eram o mulţime de copii în târgul acela. Cu capetele zbârlite, zvârlind pe sus picioarele, ne repezeam de pe după case pe urma omului şi-l zburătăceam cu pietre. Strigam ascuţit: «Chichiuţă! Chichiuţă!» — şi pietrele săreau pe uliţă, îl urmăreau vesele parcă, din toate părţile. Câte una ajungea calul: calul mişca din ciotul de coadă şi-şi clătina domol o ureche. Altele ajungeau pe om: îndată se întorcea, întindea mâna spre noi scuturând varga noduroasă, îşi arăta dinţii, îşi încreţea obrazul, înciudat, şi începea să ne suduie. Iar noi îl urmăream multă vreme, până ce vedeam, că-şi muşcă pumnii de ciudă şi-şi izbeşte de pământ căciula-i jerpelită. Atunci râdeam ţinându-ne de genunchi, cu gurile mari şi cu capetele zbârlite, şi-l lăsam. Şi se depărta bătându-şi calul: altă putere n-avea; pe noi nu ne putea bate.
Casă nu ştiu unde avea Chichiuţă, dar trebuie să fi avut undeva un bordei strâmt, fără ferestre. Poate chiar lui singur îi era urât în asemenea locuinţă. Iarna se aciua acolo cum putea, astupând cu ţoale deschizăturile. El tremura înlăuntru, iar calul, «Roibul» sta afară, deoparte ori de alta a spinării de pământ, la adăpost de spulber5, cu capul plecat, cu coada şi cu coama învăluite de vânt. Iar vara nu se mai osteneau până la asemenea locuinţă. Era la capătul târgului oleacă de crâng, un pâlc de copăcei, prin buruiene sălbatice. Se duceau acolo şi se hodineau amândoi noaptea, sub streaşina copacilor. Sus era prundiş de aur; adia vântul; apoi se ridica luna în limpezimea văzduhului, şi pulberea ei năvălea printre copaci şi deodată se lămureau, în lumină, umbrele lor negre, neclintite: calul şi omul, lângă scheletul căruţii.
Chichiuţă avea şi femeie, — adică avusese femeie. Dar de la început, din anii dintâi, nevasta fugise. Lucra cu palmele în târg: văruia, căra apă, spăla cămeşi. Era o femeie scundă, voinică, stricată de vărsat. Am auzit-o odată vorbind cu Chichiuţă, şi de atuncea am ştiut, că e muierea lui. Era într-o zi de târg, Duminica; calul şi cu stăpânul lui umblau printre oameni; aşa umblau fără oprire, parcă erau făcuţi spre pedeapsă. Pe lângă căruţa goală trece repede o femeie. Calul se opreşte cu totul spre pământ şi stăpânul calului ridică capul, cu doi ochi albaştri-şterşi, şi cu un nas ascuţit şi galben.
«Marandă…» zice Chichiuţă, încet, răguşit.
Femeia se opri, dar se întoarse pe jumătate spre marginea drumului, cu umărul spre om şi spre cal.
«Marandă, cum te-ai mai gândit?…»
Nici bărbatul nu se uită la ea. Şi-a întors şi el privirile în pământ.
«Cum să mă gândesc? — zice Maranda. Eu acasă nu mă duc. Aici am cu ce trăi, slavă Domnului…
— Uite, Marandă, grăieşte răguşit Chichiuţă. Cămeşa pe mine-i potlog6, nu se ţine petec de petec, n-are cine mă griji, n-are cine mă spăla, vai de capul meu… O femeie mult face la casa omului. Tu nu te gândeşti la asta?
— Ba mă gândesc, cum nu? Da’ ce casă ai tu? Aceia-i casă? Eşti de râsul lumii cu aşa casă. Boştiură7. Bate vântul şi ploaia. Nu-i o laiţă, nu-i o petică întrânsa, nimic. Mai rău, decât într-o colibă de haidău8…»
Chichiuţă tace o clipă. Se uită unul în pământ, altu ’ntr-o parte, şi calul dormitează cu capul spre pulberea drumului, pe când lumea se poartă pe uliţa târgului încolo şi încoace.
Bărbatul grăieşte iar:
«Vai de capul meu! Dacă nu mă-i crede tu, cine să mă creadă? Dacă nu vii la casa ta, cine să facă? Iaca, eu cu calul ista, cât
mă năcăjăsc, degeaba mă năcăjesc. Dac-ar fi cine să strângă şi cine să facă, tot am ajunge la un capăt…»
Femeia tace. Apoi întoarce puţin capul cu o căutătură ascuţită.
«Paralele celea, ştiu eu că le bei la crâşma Mânzatului…»
Glasul bărbatului se aspreşte de-odată:
«Cum? Acelea-s paralele mele! Le mănânc, le beau eu. Ştiu, că n-oiu da mâncare şi calului. Iar tu de ce nu vii acolo? Te cinstesc şi pe tine. Dar tu nu eşti gospodină. Tu umbli prin uşile oamenilor. Te-ai stricat. Eşti o ticăloasă acuma. Mă laşi să mă mănânce viermii. Îţi faci de cap, în loc să vii la gospodăria ta, să-ţi cauţi de treabă…
— Tu eşti cam într-o ureche, Gavrile, zise femeia râzând cu răutate. Ce gospodărie ai tu? Mai bine stau aşa, cum dă Dumnezeu…»
Un răstimp de tăcere. Apoi Chichiuţă pare a-şi aminti de ceva:
«Parcă nu-i tot din pricina ta?… Nu-ţi aduci tu aminte? Eram şi eu om. Ştiu eu, îmi aduc aminte. Mă duceam şi lucram la ciocoiu şi tu îţi făceai de cap cu alţii. Şi pe urmă, atuncea, din pricina ta m-au bătut doi cu ciomegele de eram să mor. Am rămas neom. Ş-ai fugit de la casa ta. Şi nici acu nu vrei să te întorci… Ai lăsat şi băietul… Ce puteam să fac eu? Eu eram să mor, eram stâlcit. Iaca, ş-acu am o bortă în cap, de la bătaia ceea. Când îi răcoare, simţesc eu cum trage răceala la creieri… Stam eu şi mă uitam la băieţel: Ce ai tu, măi Nicuţă? El zicea aşa: Ta-ta-ta! şi începea să plângă. Nici nu mai putea umbla în picioare. I se vedeau ciolanele prin piele. Îl întrebam, da’ el parcă ce putea să-mi spuie? Nici nu ştia unde-l doare. Iaca, aşa a murit. Şi tu te-ai dus prin străini, nici măcar de el n-ai vrut să ştii. Eşti o muiere ticăloasă. Să piei dinaintea mea, că te taiu cu cuţitul!»
Şi dintr-odată ochii şterşi ai lui Chichiuţă se întunecară. Dintr-odată întinse mâna cu băţul noduros. Iar Maranda se feri în şanţ, apoi porni repede printre oameni, fără să se mai uite înapoi. Omul mormăi răguşit, apoi izbi de două ori cât ce putu cu varga în cal. Roibul tresări, îşi mişcă coada, îşi mişcă domol o ureche, întoarse o clipă capul cu ochii mari, trudiţi, apoi porni prin prundul uliţei târând căruţa goală, ca pe o mare greutate.
De multe ori trebuie să fii vorbit aşa Chichiuţă cu Maranda lui, dar la niciun capăt nu ajungea. Rămânea tot singur, cu calul. Căra gunoiu de prin ogrăzile oamenilor, cu cincisprezece bani cotiuga. Se oprea după aceia la Mânzatu, la crâşmă. Pe urmă suduia pe băieţii, care-i trimiteau pietre din toate părţile şi săreau ca nişte draci în jurul lui.
Aşa a trăit el în târgul nostru. Şi ’ntr-un amurg, Roibul a ostenit aşa de tare, încât n-a mai vrut să pornească cotiuga de dinaintea crâşmei Mânzatului. Şedea cu botu-n ogrinjj şi clipea încet, trist, din pleoapele-i roase. Gavril începu a-l certa răguşit, cu glas scăzut:
«Bată-te Dumnezeu să te bată, ticălosule! Da’ ce-ai păţit? Apă ţi-am dat, mâncare ţi-am dat, ce-ţi mai trebuie? Acu te pui de pricină?»
ÎI bătu cu varga. Îi da peste coaste şi peste şolduri. Calul mişca din coadă şi clătina uşor din cap. Apoi, ars de lovituri, îşi urni tot trupu ’nainte. Călca mărunt, cu mare greutate. Aşa ajunseră la culcuşul lor, în pâlcul de copaci.
«Ce ai, măi omule? Ce ai, măi Haramule9? zicea Gavril deshămând roibul. Ţi-au venit poate mofturi, ca la boieri? Parc-ai muncit azi aşa, până pe acolo ?…»
Calul să lăsă la pământ.
«Ce? vrai să te întinzi şi să căşti, când te scoli? Noi, bre, avem treabă, ce socoţi? Pe urmă vrai să mănânci o zacuscă, să bei oleacă de rum, să bei nişte tiutiun de cel bun? Şi pe urmă ce să mai faci? Să te cioşmoleşti10, să te mai duci încolo, să te mai duci încoace, pe urmă să scrii oleacă… Pe urmă iar, patru rânduri de mâncări, bre… Phi! bine-i de trăit pe lumea asta, da iaca, eu numa’ oleacă de rachiu pot bea, da’ mâncarea, ce? mâncarea fudulie… Da-i vorba că pe urmă poate are omu’ gust şi doarme… Doarme o bucată bună, pe urmă iese şi gustă de ici oleacă de vin, de dincolo oleacă de brânză, iar mai umblă
ce mai umblă şi iar se duce la patru feluri de mâncări… Tu eşti prost, bre, tu nu ştii cum se trăieşte… Tu mănânci ogrinjii tăi şi taci… — Da’ acu ce ai? ce stai aşa? Hi?»
Roibu sta trântit şi-şi răzimase botul de pământul umed. Clipea încet. Înserarea se întinsese. Între copacii singuratici, în tăcere, o îngânare slabă, o fumegare a zilei mai rămăsese.
«Ce ai, bre? — zise Chichiuţă. Se sculă, lovi calul cu piciorul. — Eu, vra să zică-s cam ameţit… Eu am o bortă în moalele capului şi-s slab de cap… Da’ tu ce ai? Cred că nu ţi-a venit vremea să mori, ha? Ia scoală…»
Apucă pe roib de urechi şi începu să tragă. Dar capul roibului căzu. Gavril nu mai zise nimic deodată. Se lăsă la pământ şi începu să se uite cu luare-aminte la tovarăş. Încet, calul îşi răzimă iar botul de ţărâna umedă.
«De-acu moare haramul, mormăi încet Chichiuţă, şi nu ştiu ce-am să mai fac. Tot am căutat eu să mă fac om. Tot am umblat să-mi aduc femeia acasă, să mai rădic oleacă de bordeiu: n-a vrut Dumnezeu. M-au zburătăcit ghiavolii cu pietre, m-au bătut unii, m-au stupit alţii… Am fost şi eu un om ticălos. Am avut şi eu un băiet: a murit. Pe urmă dac’ am avut un ban, l-am băut. Atâta mi-a fost viaţa. Ş-acu moare calul… Da’-i vorba, ce fac eu acu?…»
Dădu iar cu picioru-n roib.
«Hi! ce ai, măi?» Pe urmă-l lăsă liniştit, se învăli în ţoala-i de suman şi se grămădi ca totdeauna sub cotiuga-ti scundă.
Iar pe cal îl mângâia cel din urmă vânt de seară. În liniştea crângului stăteau ne clintite grămezile negre de buruieni sălbatice, lemnul căzut, care putrezea, lespezile umede aduse acolo de întâmplare, şi tăcut ca şi ele şi neclintit, se odihnea şi roibul.
- vargă — nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ↩︎
- tușina — a tunde scurt părul, barba sau mustața cuiva. ↩︎
- cotigă — căruță mică folosită la transportarea încărcăturilor ușoare. ↩︎
- ogrinji — resturi de paie, de fân etc. nemâncate de vite; cotoare, tulpini ale plantelor de nutreț. ↩︎
- spulber — ninsoare spulberată; vânt puternic. ↩︎
- potlog — bucată de piele cu care se cârpește încălțămintea. ↩︎
- boștiură — scorbură (de copac); văgăună în coasta unui deal. ↩︎
- haidău — om fără căpătâi; haidamac. ↩︎
- haram — vită slabă, prăpădită. ↩︎
- cioșmoli — (despre oameni) a se frământa, a se zvârcoli (în așternut). ↩︎