Ecatombă. Focul sacru. Cutia Pandorei.

Spune la cărţile păgîneşti că la începutul începutului lumei erau numai zei şi zeiţe. P-atunci, maimarele zeilor se numea Saturn, ori Cronos, ceea ce pre limba noastră se tîlcuieşte Timpul sau Vremea. Acest zeu, de teamă să nu-şi piarză scaunul domniei sale zeieşti, îşi înghiţea copiii, de cum îi năştea nevastă-sa. Aceasta nu mai putea de dor să aibă şi ea un copil; şi astfel o întoarse şi dînsa la şiretlic. O dată, cînd născu gemeni o pereche de pui de zei, pe Joe şi pe Junona, în loc să-i dea soţului ei să-i mănînce, îi ascunse; iară lui Saturn ori Cronos îi dete doi bolovani de piatră, înfăşaţi în scutece, de-i înghiţi. Nătărăul de domn al zeilor nu simţi. Ar fi putut să-i dea şi altceva, că el tot ar fi înghiţit! atît era de nătîng.

Joe, după ce se făcu măgădău mare, răsturnă pe tat-său din scaunul domniei, se puse el în locu-i, apuca trăznetele şi fulgerile în mînă, şi apoi, să te ţii pînză să nu te rupi! căci pe oricine cuteza să se scoale asupra lui, îl rostogolea din înaltul cerului, trăznit şi fulgerat.

Uriaşul Prometeu, văr bun cu Joe, şi din firea lui blajin, drept şi ocrotitor al asupriţilor, adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrşise, dînd pe tat-său jos de pe scaun.

Din pricina aceasta maimarele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîş şi îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. Prometeu, daca văzu aşa trăia mai d-oparte de adunarea zeilor, cu frate-său Epimeteu, şi se puse pe fel şi fel de născociri.

Mai întîi, ce-i veni lui în minte, se apucă de făcu din humă nişte oameni, după chipul şi asemănarea zeilor. Apoi le dete suflet din însuşi viaţa lui de zeu.

Nemaiputînd de bucurie că izbutise a-şi face soţi cu cari să-şi petreacă urîtul în singurătatea lui, departe de adunarea zeilor, începu să se joace cu dînşii, ca nişte copilandri nevinovaţi ce erau ei cu toţii.

Auzind Joe chicotele lor de rîs şi zgomotul ce făceau ei zbenguindu-se şi jucîndu-se, cînd d-a Baba-oarba, cînd d-a Leapşa ori d-a Feţele, se duse să se uite ce putea să fie asta. Cînd văzu el oamenii asemenea loruşi, încruntă sprînceana şi se oţărî de supărare. Pasămite Joe crăpa de necaz cum de să nu-i trăznească lui prin cap, ca el să fi făcut această minune. Vedeţi dumneavoastră, hem (sic!) el nepriceput, hem (sic!) el cu pismă, că de ce altul să facă ceea ce el nici cu gîndul nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul!

Tăcu, deci, că n-avea încotro. Prometeu însă, carele n-avea la inima lui nici un vicleşug, îşi învăţă pe soţii săi, cum să fie ascultători, cum să fie de treabă şi cum să se teamă de zei. Ba încă îi îndemna să le aducă şi jertfe.

Văzînd aşa Joe, de ce mergea, d-aia se întindea ca pecingenea: ba, lasă-mă în casă; ba, lasă-mă sub pat; ba, lasă-mă şi în pat, povestea ăluia. Nu se mulţumi el să-i aducă jertfă oamenii cîte o vită; ceru să-i aducă cîte zece d-odată, ba cîte cincizeci, ba cîte o sută.

Bieţii oameni făcură cum li se ceru, numai să se arate că sunt supuşi. Lui kir Zevs, adică jupînului Joe, îi rîdea mustaţa cînd vedea atîta hoit: lua tot, şi oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeţi lăcomie de zeu!

Asemenea jertfe de cîte o sută de vite d-odată, se numiră ecatombe.

D-acolo au luat cărturarii vorba de zic, cînd se face vro măcelărire de oameni cari se ţin tare de vro cugetare, ori se jertfesc dorinţele mai multora pentru gustul unuia singur, d-acolo, zic, s-a luat cuvîntul de scrie în cărţi: că în cutare, ori în cutare pricină s-a săvîrşit una sau mai multe ecatombe. Noi, pre limba noastră a groasă, dar sănătoasă, zicem: la cutare, ori cutare lucru s-a făcut mare prăpăd de oameni.

S-a făcut pe gustul cutăruia, dară s-a făcut mare jertfă de popor.

Se mîhni pînă în suflet Prometeu cînd văzu pînă unde merge calicia, zeului zeilor. Nu vedea el oare că Joe se pusese cu deadinsul să amărască şi să necăjească fiinţele făptuite de dînsul?

Astfel fiind, pizmaşul de Joe începu a trimite oamenilor pre pămînt fel de fel de trude, de necazuri şi de nevoi. Prometeu, cum simţea de unele ca acestea, numaidecît punea mîna pe aceste răutăţi şi le închidea într-un tronişor ce şi-l făcuse într-adins pentru aceasta.

Joe să se dea de ceasul morţii, cînd vedea făptuirile lui Prometeu tot vesele, tot fără-de-grije. Vezi că ştia, tartorul, ce poame le trimitea el peşcheş; nu ştia însă ce făptuia Prometeu, pînă cînd făcu ce făcu şi află. Cu cît Prometeu se punea şi cruciş, şi curmeziş, ca să-şi ocrotească făpturile, cu atîta cererile calicului de Joe se încordau şi poftea la jertfe.

Atunci Prometeu se duse drept la dînsul şi-i zise că e păcat de Dumnezeu să ia omului şi cenuşa din vatră; căci de va merge tot aşa, bieţii oameni ai lui au să ajungă în sapă de lemn, să rămîie fără vite, fără nimic, ca nişte muritori de foame. Îl ruga dară să se îndure ca să le lase şi lor măcar jumătate din jertfele ce i le vor aduce. Joe se înduplecă şi priimi ca, odată pentru totdauna, acum la început, să-şi aleagă partea ce-i va plăcea din jertfe, ca astfel cealaltă parte să rămîie oamenilor pentru chiverniselile lor.

Prometeu, după ce se învoi cu Joe, vru să cerce pînă unde merge priceperea şi isteţimea lui Joe ca un maimarele zeilor. Pentru aceasta porunci de tăie un bou, şi alese toate cărnurile la un loc, preste care puse pielea şi pre d-asupra burta şi măruntaiele; iară la altă parte puse toate oasele curăţate de carne, preste care întinse grăsimea.

După ce aşeza jertfele astfel, chema pe Joe să-şi aleagă partea. Acesta, cum veni şi văzu grăsimea lucind d-asupra, pînă într-atîta îl orbi lăcomia, încît odată puse mîna pe dînsa şi zise: „Aceasta să fie partea mea“.

Rîse Prometeu înfundat de prostia lui Joe, dar nu-i arătă aievea.

Cînd văzu Joe însă că sub grăsime erau numai oase, se ruşina; voi să-şi ia vorba înapoi, dară nu putu, căci erau mai mulţi martori de faţă cînd făgăduise că se va mulţumi cu partea ce-şi va alege; şi aşa rămase păcălit.

Înghiţi Joe găluşca, dar numaidecît îşi dete arama pe faţă, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. Pe lîngă altele, nu mai voi să dea oamenilor foc. Pasămite aceştia nu ştiau p-atunci cum să-şi aţîţe focul, nefiind născocit meşteşugul de a scăpăra.

Bietele făpturi ale lui Prometeu nu mai avură lumină noaptea şi petrecură o bună bucată de vreme în bungetul întunericului. Cît fuse vară o duseră ei cum o duseră; dar veni iarna; acum tremurau de frig de le clănţăneau dinţii în gură şi făceau la piroane şi la cuie. Se stîrciseră de se făcură covrig de ger. Ce să facă ei fără foc? Prometeu, se gîndi, se răzgîndi, ca ce ar face el să vie şi aci în ajutorul fiinţelor înfăptuite de dînsul. Şi după ce-şi mai frămîntă creierii o toană, se sui binişor în cer, şi, pe cînd toţi zeii dormeau bumbeni, el, binişor, în vîrful degetelor, se apropie de locul unde ţinea Joe focul, fura niţel dintr-însul, îl ascunse într-o trestie şi îl aduse oamenilor pre pămînt de-şi aprinseră şi ei cîte un focşor ca să se mai dezmorţească. Mai apoi îi învăţă şi cum să şi-l păstreze învelindu-l cu spuză, şi mai tîrziu îi învăţă să şi scapere.

Cînd văzu Joe a doua zi de dimineaţă la oameni atîtea focuri cîte şi colibe erau, se mînie pînă într-atîta, încît nu se mai putu stăpîni, şi trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanţuri şi să-l încătuşeze pe muntele Caucaz. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. Mai porunci Joe unui vultur ca să sfîşie pieptul lui Prometeu şi în fiecare zi să-i roază din ficaţi. Făcu aşa cum noaptea să crească la loc atît cît va roade vulturul ziua, ca să aibă a doua zi ce roade iarăşi.

Astfel chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deşteptăciunea şi ascuţimea lui de minte, pînă ce veni Ercule cel viteaz de-l scăpă de la muncă, precum auzirăţi în povestea acelui voinic.

Tot pe Mercur trimise Joe de fură tronişorul în care închidea Prometeu relele ce trimitea Joe oamenilor din cînd în cînd, şi puse pe făurarul său de făcu altul mai frumos şi mai dichisit, în care băgă el aceste rele.

Pricopsiţii şi cărturarii din ziua de astăzi cînd vor să arate că cineva este un născocitor dibaci, carele scoate din creierii lui lucruri folositoare omenirii şi cari n-au avut pînă, atunci fiinţă pre lume, îi zic că este un Prometeu, şi că a furat focul sacru din cer, ca să lumineze şi să încălzească pe muritori. Noi însă, pre limba noastră a strămoşească zicem unui astfel de om că este român dezgheţat care scoate lapte dulce din piatră seacă. Spun, măre, că tot acest Prometeu să fi născocit şi meşteşugul scrierii, pe acela de a face corăbii, de a socoti, de a clădi, de a ghici precum şi meşteşugul leacurilor.

Ascultaţi acum, dragii moşului, cum şi-a izbîndit Joe şi asupra omenirei celei nevinovate. Cînd luă Mercur pe Prometeu să-l ducă a-l fereca pe muntele Caucaz, acesta se întoarse către fratele său Epimeteu şi-i zise:

„Frate, rămîi în locul meu şi aibi milă de biata omenire; căci ea este făptura mîinilor noastre. Ocroteşte-o împotriva zeilor celor lacomi. Pre lîngă aceasta nu uita un lucru: să nu care cumva să priimeşti vrun dar de la Joe, că nu va fi bine de voi. Darul vrăjmaşului este păgubitor, căci este făcut cu vicleşug.“

Atîta zise.

Lui parcă-i spunea inima, vedeţi d-voastră, că Joe are să joace vrun renghi bieţilor codănei plăsmuiţi de dînsul din humă.

Aceste poveţe ale lui Prometeu intrară lui Epitemeu pe o ureche şi îi ieşiră pe cealaltă. Căci Epitemeu era un fluşturatec şi uşurel de minte d-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea.

El se dase după joc cu ceilalţi flăcăi şi habar nu mai avea de nimic.

Tartorul de Joe nu fu mulţumit numai cu osînda ce dete lui Prometeu; el pizmuia acum şi traiul tihnit şi fără de grije al oamenilor. Voia să facă şi acestora ceva ca să-i necăjească şi mai mult.

Pentru aceasta porunci lui Vulcan, un alt zeu, carele era şi mare meşter făurar, ca să-i facă o fată aşa de frumoasă, încît, de s-ar putea, să fie şi mai şi decît o zînă.

Făpturile plăsmuite de Prometeu erau numai băieţi.

Şi unde mi se puse nebunul de Vulcan de mi-ţi făuri, din pămînt amestecat cu lacrămi, o fetişcană, atît de frumoasă şi de drăgălaşe, încît să mi-o sorbi într-un pahar cu apă. Minerva, cum o văzu, îi dete un zovon (văl), o împodobi cu flori preste care îi puse o cunună de aur; apoi îi dete o haină albă de strălucea ca soarele. Astfel gătită, Vulcan o aduse în adunarea zeilor. Aceştia cînd o văzură le lăsa gura apă după dînsa. Ei se minunară de o aşa rară gingăşie. Vicleanul de Joe porunci tuturor zeilor să-i facă cîte un dar, ca să fie şi mai ademenitoare. Astfel:

Minerva o învăţă toate meşteşugurile muiereşti şi între altele şi pe acela de a ţese pînză.

Vinerea sau Afrodita o împresură de nuri şi de vino-ncoace, şi o învăţă cum să facă pe oameni să moară după dînsa. Mercur îi dete darul de a-i fi vorba cu lipici şi o învăţă meşteşugul de a cuvînta astfel încît să-nmoaie inimile oamenilor de ar fi ele de piatră chiar.

În cele de pe urmă, zăcaşul de Joe îi făgădui că o să-i dea o cutie frumoasă, cum nu mai văzuse ea. Acesta era tronişorul cu pricina. Joe nu i-l arăta; dar ea îl zărise într-un colţ.

Pe această codănică de fată o numiră Pandora, adică împodobită cu toate darurile. Joe chemă pe Epimeteu şi-i zise:

„Verişorule, am socotit cu gîndul meu de maimarele zeilor că vouă trebuie să vi se fi urît tot jucîndu-vă cu alde-ai voştri numai d-a Baba-oarba, d-a Feţele, d-a Leapşa, şi am plăsmuit şi eu o fiinţă care să vă facă să uitaţi urîtul ce v-a coprins. Ea are să vă înveţe cum să vă jucaţi d-a Porumbeii, d-a Ascunselea, şi cum veselia voastră să n-aibă sfîrşit.“

Zicînd acestea vicleanul de zeu desfăcu ramurile a doi pomi pe care le împreunase el cu meşteşug, şi după care era ascunsă Pandora, şi i-o arătă.

Apoi, luînd-o de mînă, o aduse dinaintea lui Epimeteu şi-i zise:

„Aceasta să fie soţia ta.“

Nătăfletele de Epimeteu cînd se văzu dinaintea unei fiinţe atît de fragedă şi de plăpîndă, se pierdu cu totul. Darămite cînd se apropie Pandora de dînsul şi începu să-l mîngîie cu mînuşiţele ei cele grăsulii şi netede ca marmora cea bine lustruită, cînd îşi deschise gura spre a-i cuvînta nişte vorbe ce nu mai auzise el pînă atunci, şi cînd viersul ei cel dulce ajunse la urechile lui, pînă într-atîta se zăpăci, încît nu mai ştiu ce face, nu mai văzu alt decît pe Pandora, nu mai auzi decît pe Pandora. Ea îl luă de mînă, şi-i zise: „Epimeteu, aidem acasă.“

Uluitul de Epimeteu odată răsări. Şi nemaiputînd să-şi mişte nici limba din gură, căci era amorţită cu totul, se lăsă să-l tragă Pandora de mînă şi se luă după dînsa.

Mult se bucură Joe de una ca aceasta; căci acum era încredinţat că-şi va săra inima cu fericirea omenirei. Dară mai-nainte de a chema pe Epimeteu, Mercur îi duse, din porunca lui Joe, tronişorul sau cutia cu pricina, îl rugă să i-l ţie la dînsul pînă s-o întoarce să şi-l ia, şi îi dete grije ca nu care-cumva să umble într-însul.

Cînd intră Pandora în coliba lui Epimeteu, ochii ei se împiedecară mai întîi şi întîi de acest tronişor sau cutie. Cum trecu pragul uşii ea, nici una, nici alta, zise:

„Epimeteu, ce ai tu în tronişorul ăsta?”

Ea, vezi, îl semui cu acela ce îi spusese Joe că o să i-l dea ei.

„Habar n-am, răspunse el, dînd din umeri. Tronul ăsta nu este al meu. Mi-a venit aci, iaca aşa, urdu-belea. L-a lăsat un călător cu vorba să i-l păstrez pînă s-o întoarce ca să şi-l ia, şi ai face bine să nu mă mai întrebi de dînsul, că nu ştiu ce să-ţi spui.“ „Ca ce să fie într-însul?“

„Nici că mi-am bătut capul să aflu.”

„Dar cel ce ţi l-a adus, de unde venea şi unde se ducea?”

„Nici că m-am gîndit să-l întreb.”

„Ce prost lucru! strigă Pandora, scîrbită şi strîmbîndu-se. Mult mai bine era de nu vedeam un aşa poznaş de tron.“

„Ei, iacă! Nu te mai uita la dînsul, şi pace, îi răspunse Epimeteu. Aidi mai bine p-afară să ne jucăm cu flăcăii.“

Ea se luă după dînsul; dară gîndul îi era pironit tot la procopsitul de tron. Pînă atunci nici una din făpturi nu fusese stăpînită de patima de a destăinui cutare ori cutare lucru. Pandora fu cea dintîi ce vru să ştie lucruri ce cătau să rămîie ascunse. Tot frămîntîndu-se cu firea ca să afle ca ce ar putea să fie în nevoiaşul acela de tron, îşi amăra viaţa şi îşi urîse şi traiul.

La început fu cum fu; dară de ce mergea d-aia o înteţea urîtul pînă ce ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei.

„De unde naiba poate să fi venit tronul ăsta aci, îşi zicea în sineşi Pandora, ori către Epimeteu, şi ca ce poate să fie într-însul?“

„Ce tot ai, frăţioare, de tot vorbeşti de tronişor? parcă-ţi stă în gît, răspundea Epimeteu, carele vedea că prea trece preste răscoale Pandora cu atîtea întrebări. Mi-ar părea mai bine, dragă Pandoră, să te auz vorbind despre alte alea. Aidem să culegem smochine coapte, cu care să ne facem cina sub copaciul din vale. Acolo eu ştiu o viţă care face nişte struguri gustoşi şi dulci cum n-ai mai mîncat de cînd eşti.“

„Tot smochine şi struguri!” zise Pandora, amărîtă şi scîrbită.

„Daca este aşa, îi mai zise Epimeteu, carele era boul lui Dumnezeu, aidem neiculiţă, să dăm fuga şi să ne jucăm.”

„Mi s-a urît tot alergînd, şi nu mai am poftă de joc, zise Pandora îngreţoşată. Şi apoi, nu mai pot să fiu veselă, fiindcă ticălosul ăla de tron nu-mi iese cîtuşi de cît din gînd. Ce s-o întîmplă, întîmplă-se, numai, tu, trebuie să-mi spui ce este în el.“

„Aida, de! Dară nu ţi-am spus de o sută de ori, frate dragă, că nici eu nu ştiu ce este într-însul? răspunse Epimeteu cam cu supărare; cum vrei d-ta oare să-ţi spui lucruri pe care nici eu nu le ştiu?“

„Cine te opreşte ca să-l deschizi, mai zise Pandora, uitîndu-se la dînsul cam pe sub sprîncene şi cu coada ochiului. Deschizîndu-l vom putea vedea…” „La ce cugeţi tu oare, Pandora?“ strigă el cînd auzi că ea vrea să-l bage în ispită.

Şi numai gîndindu-se ca să deschiză tronul ce-i fusese lăsat în păstrare şi rugat cu poftorire ca să nu se atingă de dînsul, se îngrozea şi se înfricoşa. Văzînd Pandora că pînă acolo ajunge treaba, crezu că este bine să nu mai stăruiască de dînsul în cirta aceea de timp.

Epimeteu se depărtă de locul ispitei cu teamă; iară Pandora, uitîndu-se după dînsul, zise: „Ce prost ai mai fost şi tu, găgăuţă! şi cît aş fi dorit de mult să fii mai dezgheţat!”

Pentru întîiaşi dată, de la venirea Pandorei, ieşi Epimeteu fără soaţa sa ca să meargă să se joace. Vezi că i se urîse şi lui şi-i venise acru, tot auzind-o de dimineaţă pînă seara, tronişorul şi iarăşi tronişorul, pare că era un lucru făcut, de tot de dînsul se împiedica, ca şi cînd le-ar fi umplut coliba, fără să aibă încotro se întoarce de dînsul.

Plecînd Epimeteu, Pandora rămase ţintuită în loc dinaintea tronişorului, adecă a cutiei, la care, cu ochi cercetători, se uita cu mare luare-aminte.

Şi ce e drept că avea şi la ce se uita. Capacul era făcut dintr-un lemn neted şi lustruit de-şi vedea chipul într-însul Pandora, şi tronul cu totul măiestrit lucrat.

De cîteva ori voi să se smulgă de la dînsul; dară pare că aţa o trăgea mai aproape şi rămase neclintită din loc.

Apoi, dorinţa de a şti ce e înlăuntru îi tot da ghies să se uite cu jind la dînsul; şi tot uitîndu-se, băgă de seamă că nu era încuiat cu vro încuietoare meşteşugită; nu, ci era legat cu o frînghiuţă de fir de cel bun. Atunci se aplecă să vază cum era legat nodul. Acum altă belea, măiestria cu care era făcut acel nod o ispiti să se cerce, nu care cumva ar putea să descopere cum era făcut.

Şi tot cercîndu-se, învîrtea printre degete frînghioara, şi cînd prinse de veste, numai iacătă că legătura se desfăşură în mîinile sale.

Pandora răsări. Ea ar fi vrut şi n-ar fi vrut să dezlege nodul, şi se sperie cînd văzu că aşa de lesne şi cam fără voia ei se desnodă. Răsărind, lovi tronişorul cu genuchiul şi se cam zdruncină, şi odată auzi un vuvuit ca de un roi de albine.

Ea sta în cumpănă acum. Să nu deschiză cutia, îi era că Epimeteu n-o s-o crează că n-a umblat acolo, şi de va vedea şi frînghiuţă dezlegată; să deschiză cutia, se temea să nu o certe.

Într-acestea, iaca se întorcea şi Epimeteu. El culesese flori şi venea încet, pîş! pîş! ca s-o împodobească pe nesimţite pe de la spate. Şi în adevăr că Pandora nu băgă de seamă; atît era de dusă cu gîndurile la ceea ce trebuia să facă.

Văzînd-o astfel Epimeteu, parcă-i dete şi lui brînci inima să ştie ce este în acel păcătos de tronişor.

Daca ar fi zis ceva, poate că Pandora s-ar fi sfiit să-l deschidă; dară el tăcu. Pandora în aceeaşi clipeală mai auzi zuzuitul din tronişor, şi de astă dată nu se mai putu stăpîni. Se vede că păcatele îi da ghies mereu şi n-o lăsa în pace.

„Că doar nu s-o face gaură în cer”, îşi zise ea în sineşi; „că doar n-o pica sînge, îi şopti diavolul la ureche, de vei vedea ce este înăuntru“.

Şi îndemnată de patima nerăbdării şi de a şti ceea ce nu-i era dat să ştie, ea puse amîndouă mîinile şi ridică capacul o ţîrişoară ca să se uite în tronişor.

Dar n-apucă să-şi plece capul bine şi să pătrunză căutătura-i pînă în tron, şi odată se umplu casa cu nişte jivine înaripate. Un zgomot ca de tunet se făcu cînd izbucniră din tron afară aceste lighioni spurcate. Ce socotiţi că mi-ţi era? O mulţime de jigănii mici şi urîte la vedere, ce aveau nişte aripi ca de liliac, pornite spre năvălire, de să ferească Dumnezeu, şi avînd nişte ghimpi sau ace de te îngrozeau numai văzîndu-le. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos, aşa cum face o mare mulţime de muscoi, de trîntori, de viespi, de tăuni, ori de ţînţari, cînd zbor cu mare repeziciune.

Cum ieşiră din tron, pişcară pe Epimeteu. El dete un ţipăt de durere. Cînd auzi Pandora ţipătul lui Epimeteu, odată lăsă capacul tronişorului, şi mai în acelaşi timp începu şi ea să se vaite, căci o pişcase şi pe dînsa.

Ştiţi ce erau drăcoasele acele de jivine? era soiul cel nemărginit de mare al Trudelor, Supărărilor şi Grijilor pămînteşti, toate patimile cele rele, şi cusururile oamenilor, tot felul de boale şi de păcătoşii d-ale muritorilor.

Pasămite în fundul tronişorului era şi Speranţa sau Nădejdea; dară ea rămase acolo cînd lăsase Pandora capacul. Vezi că ea nu este ca păcatele ce dau năvală ca porcul. Iaca aşa spun păgînii că şi-a izbîndit necuratul de Joe şi asupra bietei omeniri, fără ca să-i fi făcut vrun neajuns, ci numai şi numai pentru că Prometeu îl dojenise pentru ce să-şi nedreptăţească părintele şi să-l răstoarne din scaunul domniei. Vedeţi d-voastră, dragii moşului, la ce fel de zei se închinau păgînii? la nişte zei supuşi patimilor mai cu asupra decît oamenii.

Şi d-atunci a rămas vorba printre procopsiţi şi cărturari de zic, cînd dă cineva de un lucru care îi aduce multă supărare, că a dat preste Cutia Pandorei.

Noi însă, pre limba noastră ce n-are nici în clin nici în mînecă cu bîrfelele pagînilor, cînd voim să arătăm pe cîte un astfel de om, ori să vorbim de dînsul, zicem: a băgat pe dracul în casă cu lăutari, şi nu poate să-l scoaţă cu sute de arhierei, ori zicem: a dat peste dracu.