Amfitrion. Calea înfurcită. Pigmeii. Cornul abundanţei. Cămaşa lui Nesu.

Astăzi, dragii moşului nepoţei şi nepoţele, am să vă spui basmul cu Ercule sau Iraclie despre care am pomenit în basmul cu grădina Esperidelor. E cam lungă povestea; dară fie că şi multe vitejii a mai săvîrşit acest viteaz. El a rămas de pomenire. Pînă şi în ziua de azi procopsiţii din toate ţările, în cărţi şi în gazete, cînd vor să arate pe cîte cineva că e vîrtos şi biruieşte pe toţi, zic că are putere erculeană; cînd vor să arate că cineva este viteaz zic că este un Ercule. Numele acestui voinic a rămas şi în cîntecele noastre cele bătrîne, căci unul din ele se numeşte Erculean¹. În basmele noastre însă, şi pre limba noastră a poporului, noi, cînd voim să arătăm vitejia cuiva, zicem: s-a luptat cum ştie el în legea lui, şi numim pe viteazul care face multe izbînzi: Făt-Frumos, ori Pui de românaş sau voinic, nu glumă.

Povestea aceasta a lui Ercule este scoasă, şi ea, de pre cărţile unde spune despre zeii păgîneşti; iată cum cuvintează ele:

A fost odată un împărat pre nume Amfitrion; el avea o împărăteasă de soţie, mai frumoasă decît o zînă, şi se numea Alcmena. Pleşcanul de Joe, zeul zeilor păgîneşti, o îndrăgise grozav; dară ea, voind să rămîie credincioasă bărbatului, nici că se uita la dînsul carele îi tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri.

Împăratul fiind la război, procletul de unchiaş se înfăţişă într-o seară Alcmenei în chipul bărbatului ei Amfitrion, îi spuse că a concenit pre vrăjmaş şi că se întoarce biruitor. Împărăteasa rămase încremenită cînd îşi văzu soţiorul; vezi că ea nu se aştepta că o să facă el o aşa repede izbîndă; şi nici că-şi putea bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie, deoarece îşi vedea bărbatul în carne şi oase. Îl priimi dară cu bucurie, şezură de mîncară şi se culcară ca nevasta cu bărbatul.

Necumpătatul de zeu, făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte nopţi. După ce se drăgostiră toată nopticica asta lungă, zeul trufaş îşi arătă nelegiuirea, iară Alcmena să se dea de ceasul morţii cum de să rămîie ea spurcată şi înşelată.

Cînd se întoarse de la oaste împăratul Amfitrion, îşi găsi nevasta însărcinată. Umbla el să facă gălăgie, să se arate că este bărbat, nu bătaie de joc, dară fu silit să înghiţă găluşca, aflînd că zeul zeilor îi luase porumbul de pre foc, jucîndu-i renghiul.

În zilele noastre procopsiţii şi oamenii cei învăţaţi, nu ştiu de ce, poreclesc cu numele de Amfitrion pe cei ce dau la mese şi la ospeţe cunoscuţilor şi prietenilor lor. Poate că unde acest împărat tăcu din gură şi primi să poarte ponosul. Dară ce era să facă, bietul, dacă aveau ei un astfel de Dumnezeu nelegiuit, fără de ruşine şi viclean? Se vede că d-aia şi tăcu, temîndu-se ca, după alelalte toate, să nu-i ia şi părul foc. Joe nu veni în casa lui ca oaspe, ci cu gîndul dracului, în lipsa lui şi într-un chip amăgitor, şi d-aia, socotesc eu în prostia mea, rău fac domnii precopsiţi de ponosluiesc cu nume de Amfitrion pe oamenii cei avuţi din ziua de azi, ce priimesc cu voie bună oaspeţii cei de omenie. Cum, cum, aşa au găsit procopsiţii cu cale şi aşa are să fie. Noi însă, pre limba noastră cea strămoşească zicem unor asemenea oameni: priimitori de străini, sau: omul cu casa deschisă şi cu largă mînă.

Să lăsăm însă astea şi să ne întoarcem la povestea noastră.

Aşa fiind cum vă spusei, Junona, zeiţa zeiţelor, şi soţia lui Joe, simţi de necredinţa bărbatului său, şi ca să-şi izbîndească, puse gînd rău pruncului ce era să se nască, ca să-şi scoaţă necazul pe dînsul. Văz, Doamne! În pofida căpşunelor, mănîncă frunzele. Pe vremea aceea era însărcinată şi o rudă a Alcmenei, femeie a unuia Stenelu, carele şi el, ca şi Alcmena, se trăgea dintr-un străbun pre nume Perseu.

Şi, deschizîndu-se o dată vorba în adunarea zeilor despre aceşti prunci ce încă erau în pîntecele mamelor lor, Joe spuse că cela ce din aceşti doi copii se va naşte mai întîi, acela are să fie împărat la ţara Micena. Şi-şi întări vorbele chiar cu jurămînt. Vezi că ştia, necuratul, că Alcmena rămăsese grea mai-nainte decît ruda ei.

Junona, care pe nedrept era supărată pe Alcmena, grăbi ceasul naşterii fiului lui Stenelu, a căruia femeie îi făcu o miarţă de copil pînă nu era încă de şapte luni, şi îi puse numele Euristeu; iară pe al Alcmenei îl întîrzie; şi în adevăr că acest Euristeu, ca unul ce fu născut mai întîi, ajunse împărat.

Cînd veni şi ceasul Alcmenei, unde mi-ţi născu un dolofan de copil, vîrtos şi zdravăn, ştii colea, cum nu se mai văzuse pînă atunci, şi-i puse şi lui numele Ercule, adică pe greceşte Iraclie.

Junona, stăpînită de patima temutului, trimise doi şerpi la Ercule, carele, prunc şi în leagăn fiind, cum veniră şerpii la dînsul, îi apucă de gît, pe unul cu mîna dreaptă şi pe celălalt cu mîna stîngă, şi îi strînse atît de tare, încît îi sugrumă pe amîndoi. Se înduioşi Junona cînd văzu la prunc aşa rară vitejie, îl răpi în cer la dînsa ca să-l mîngîie; iară Minerva o rugă să-l puie la sîn să sugă, ceea ce se înduplecă Junona şi făcu. Ercule supse aşa de tare, încît îi veni prea mult lapte în gură şi lăsă sfîrcul ţîţei. Din ţîşnitura ce făcu laptele din ţîţă, cînd lăsă Ercule sfîrcul, spun păgînii să se fi alcătuit pe cer calea laptelui, sau cum îi zicem noi pre româneşte Drumul robilor, ori Calea lui Traian. Apoi coborîndu-l, îl puse iarăşi în leagăn. Se căi mai apoi de ceea ce făcu Junona, căci prin această faptă Ercule ajunse şi el să fie fără-de-moarte, ca zeii, şi prinse şi mai multă pică pe dînsul, prigonindu-l pîn în pînzele albe.

Împăratul Amfitrion dacă văzu pre Ercule că încă de prunc creşte şi se face isteţ şi viteaz şi-l făcu copil de suflet, şi-l dete la tot felul de învăţături pe la dascălii cei mai fruntaşi din lume, ca să ajungă iscusit cum altul pe lume ca dînsul să nu mai fie.

Şi aşa trimise pe Ercule la cei mai vestiţi meşteri de pre vremile acelea în a trage cu arcul şi nu puţină le fu mirarea lor cînd văzură că în scurt timp copilul nu numai învăţă meşteşugul săgetării, dară încă mi-i şi întrecu.

Mai învăţă Ercule de la un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme; de la altul, citirea pe stele şi meşteşugul leacurilor; de la un cîntăreţ vestit învăţă a cînta; şi astfel, tînăr fiind, copilul de suflet al lui Amfitrion ştia cît un om mare, ba încă şi mai mult şi mai bine. Nu mai putea de bucurie tatăl său Amfitrion, văzînd pe Ercule că nu numai învăţat este, dară încă şi viteaz.

Şi, ca să-l deprinză în ale bătăliilor, îl lua totdauna cu dînsul, cînd mergea cu oastea; şi spun că acest Amfitrion într-o bătălie o duse cît trăi. Într-una din aceste bătălii, căzu tatăl lui Ercule, şi acesta rămase, împreună cu mumă-sa, sub ascultarea lui Eristeu, carele se urcase în scaunul împărăţiei.

Spun, măre, că odată Ercule, încă copilandru fiind, ieşi afară la cîmp şi acolo, singuratec, se puse pe gînduri şi cugeta la această ticăită de lume şi la ce are să ajungă el, fără tată şi fără povăţuitor. Vezi că el nu făcu ca acei tineri rămaşi de capul lor, cari se aruncă în valurile lumii, aşa orbeşte; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună, căci nu degeaba era el corcitură de zeu. Şi cum sta el acolo, dus pe gînduri, deodată i se arătară două femei, pe care nici el nu le văzuse de unde ieşiră.

Amîndouă aceste muieri, de boiul lor nalte, veneau către dînsul; una dintr-însele părea a fi mai de neam, căci umbla cu buna-cuviinţă şi era împodobită de o firească curăţenie, cu ochii aplecaţi de parcă se ruşina de ceva, cu înfăţişarea smerită, cu hainele albe şi sfiicioasă ca o fată mare; cealaltă muiere era grasă şi moleşită, sulemenită şi spoită, voind să se arate mai albă şi mai rumenă de cum era aievea, călca înţepată şi cu trupul ţeapăn, ca să arate a fi mai dreaptă de cum firea o lăsase; ochii ei sticleau şi era pieptănată şi pomăduită de-i sta părul lins; se tot uita asupra ei mereu, trăgea cu coada ochiului spre a vedea daca o bagă în seamă cei de primprejur şi adesea întorcîndu-se ca să-şi vază umbra, întocmai cum fac leliţele ce umblă să momească pe tineri.

Sosind ele mai aproape de Ercule, pe cînd cea dintîi îşi căta de treabă, cea de a doua, dînd pricină de vorbă băieţandrului, alergă către dînsul şi-i zice: „Ercule, Erculaş, te văz că stai încă la chibzuri, neştiind ce cale să apuci în lume; daca vei să-ţi fiu prietenă, eu te voi călăuzi pe cărarea cea mai plăcută şi cea mai lesnicioasă, în care vei gusta, toate mulţumirile vieţii, trăind fără a munci. Şi să nu te socoteşti că ai să te îndeletniceşti cu războiul sau cu alte trebi; nu, crede-mă; şi totuşi vei avea să-ţi alegi bucatele şi băuturile ce-ţi vor plăcea mai mult, lucrurile de care să se veselească ochii şi urechile tale şi de care mirosul şi pipăitul tău să se mulţumească; drăgălăşiile ce vor avea mai mulţi nuri pentru tine te vor mîngîia şi vei avea să dormi cu poftă şi în cea mai mare moliciune; pre lîngă acestea o să aibi la îndemînă toate bucuriile, fără să te osteneşti ca să umbli după dînsele. Iară daca vrodată ar da ispita preste tine să te facă să simţi că are să-ţi lipsească ceva ca să nu-ţi poţi face viaţa şi mai drăgăstoasă, să nu te temi că te voi pune să-ţi oboseşti trupul şi mintea spre a le dobîndi, ferească zeii! Voi face eu cum să te foloseşti de munca altora şi să nu aştepţi în deşert cîştiguri de acolo chiar de unde n-ai alergat; căci eu dau celor ce vin după mine darul de a fi pretutindeni în largul lor.“

Ercule, după ce o ascultă, zise: „Muiere, cum te cheamă pe tine?“ „Prietenii mei, răspunse ea, îmi zic Fericirea, iară vrăjmaşii îmi zic Desfrînarea.”

Atunci cealaltă femeie înaintînd, zise şi dînsa: „Şi eu viu către tine, Ercule; cunosc pe născătorii tăi şi am pătruns în fiinţa ta încă de copil. Eu aşa crez că de vei apuca poteca care duce spre mine, vei ajunge odată, odată să străluceşti prin fapte măreţe şi frumoase şi atunci eu însămi voi fi mai omenită şi mai băgată în seamă de către oamenii cei buni. Eu nu te voi mîglisi de loc cu făgăduieli că o să dai numai şi numai preste plăceri, nu, eu te voi împinge tot spre adevăr, aşa precum este lăsat el de la Dumnezeu. Şi trebuie să ştii că orice este în adevăr cinstit şi frumos, Dumnezeu nu dă oamenilor fără muncă şi trudă. Daca dară voieşti ca Dumnezeu să-ţi fie de ajutor, trebuie să te închini lui; daca voieşti ca prietenii să te iubească, trebuie să le faci numai şi numai bine; daca doreşti ca vro ţară să te cinstească, trebuie să o slujeşti; daca voieşti ca pămîntul întreg să-ţi dea roade din bilşug, trebuie să munceşti la arătura cîmpului; daca îţi alegi mai bine să te înavuţeşti avînd turme, trebuie să îngrijeşti de ele; daca cugeţi să ajungi mare prin războaie, daca vei să-ţi scapi prietenii din robia celor răi şi să-ţi izbîndeşti asupra vrăjmaşilor, trebuie să înveţi meşteşugul războiului de la cei ce îl ştiu mai bine şi să te îndeletniceşti mereu a te folosi de învăţăturile lor; daca vei să dobîndeşti putere în trup, trebuie să-l deprinzi a se supune minţii şi a-i da mereu de lucru ca să se hîrsească cu munca şi cu sudoarea.“

Desfrînarea ar fi adaos atunci: „Înţelegi tu acum, Ercule, Erculaş, cît de obositoare şi lungă este calea fericirilor ce-ţi arată această femeie? Eu însă am să te duc la fericire printr-o cale mult mai scurtă şi mai lesnicioasă.“ Iară cealaltă femeie care era însăşi curăţenia de suflet sau cum i-am zice noi, Virtutea sufletească, se răsti către Desfrînare, zicîndu-i: „Nemernico ce eşti, ce bunătăţi ai tu în stăpînire? Şi ce plăceri poţi cunoaşte tu oare, daca nu voieşti să faci nimic pentru a ţi le agonisi? căci nedînd pas dorinţelor nici să se ivească măcar, eşti saţiată mai-nainte d-a avea vrun gust; mănînci pînă a nu fi flămînzit; bei pînă a nu fi însetoşat. Spre a mînca cu poftă, tu te ţii după cei mai buni bucătari; spre a bea cu sete, cumperi vinurile cele mai scumpe, şi vara alergi în toate părţile ca să găseşti ghiaţă; spre a trage cîte un pui de somn, tu îţi iei nu numai plăpomi călduroase, dar încă şi saltele de puf. Pe tine nu osteneala, ci trîndăvia te face să cauţi somnul. Prin purtările tale cele netrebnice, tu dai ghies trebuinţei să se ivească pînă a nu o simţi. Astfel îţi înveţi tu prietenii: noaptea îi feşteleşti; iar ziua îi ţii amorţiţi de somn în minutele cele mai scumpe, cînd omul trebuie să meargă la muncă. Deşi eşti fără-de-moarte, Dumnezeu însă te-a gonit din ceruri, şi oamenii, cei de treabă, te dispreţuiesc. Sunetul cel mai măgulitor din toate, acela adică al vreunei laude, n-a ajuns niciodată pînă la urechile tale, şi n-ai stat cîtuşi de cît faţă la vro privelişte din cele ce farmecă pe om, pentru că niciodată n-ai făcut vro faptă bună. Cine să mai voiască oare a crede cuvintelor tale? Cine să te scoată din nevoi? Care om de treabă ar mai cuteza să se amestece printre dezmăţaţii ce te urmează? Cei ce te însoţesc, daca sunt tineri au trupuri neputincioase; daca sunt bătrîni au suflete prostite; îngreunaţi în tinereţele lor cu o grăsime venită din trîndăvie, ajung slăbănogiţi la nişte bătrîneţe necăjite, fiindu-le ruşine de ceea ce au făcut, ei se gîrbovesc de aceea ce au să facă; ca unii ce au gustat din toate plăcerile la începutul vieţii, şi au păstrat numai şi numai trude pentru anii lor cei din urmă. Eu, dinprotivă, sunt de la Dumnezeu; sunt cu oamenii cei de treabă; nici o faptă bună nu se face fără de mine, nici în cer nici pe pămînt; mai mult decît orişicine, eu priimesc de la oameni cuvenitele laude, ca una ce însoţesc cu iubire pe meşteşugar la lucrarea mîinilor sale, şi ca una ce sunt păzitoarea credincioasă a casei stăpînului; ocrotitoarea cu voiebună a slujitorului; soaţă drăgăstoasă în ale păcei; surata statornică în ostenelile războiului; mijlocitoarea supusă a prieteniei. Cunoscuţii mei se bucură în plăcere de hrană şi de băutură, fiindcă nu şi le pregătesc de mai-nainte, ci aşteptînd ca trebuinţa să-i îndemne şi apoi să mănînce şi să bea. Somnul lor este mai dulce decît al leneşilor, şi sunt buni bucuroşi a şi-l întrerupe, ca să nu-şi piarză treburile. Cei tineri sunt fericiţi, pentru că îi laudă bătrînii, şi cei bătrîni primesc cu mulţumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri; acelora le place să-şi amintească de faptele lor din trecut, şi găsesc o mare mulţumire întru a îndeplini pe cele de azi; prin mine Dumnezeu îi iubeşte, prietenii îi doresc şi ţara îi omeneşte. După moarte, pomenirea lor nu se uită, ci rămîne lăudată în veci de veci. Iată cum, Ercule, fiu al unor părinţi buni la suflet, ai putea, prin muncă, să dobîndeşti cea mai de căpetenie fericire!”

Ercule, după ce se întoarse acasă, prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri, şi puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii celei îmbrăcate în alb. Se dete dară în partea ei cu hotărîre statornică de a merge pe calea cea spinoasă şi ostenitoare, numai să fie lăudat şi după moartea lui, că a lucrat împotriva apăsării, a nedreptăţii şi a lăcomiei.

Şi d-atunci a rămas de zic cărturarii, cînd vorbesc despre cineva carele se află între două nevoi, şi stă la chibzuri în care parte să se dea, că are dinaintea sa calea cea înfurcită a lui Ercule.

Rămîind sub ascultarea mîne-sa, Ercule, cînd ajunse în vîrstă, crescu şi se făcu un om gras şi voinic, spătos şi vînjos, cum nu era altul. Era oacheş şi înalt ca de opt palme şi jumătate; iară trunchiul trupului lui îi era otova. Perii capului nu-i erau creţi; dară stăteau ţurlu, burlu, cum se zice. Nasul îi era cam adus, ca de vultur, şi ochii albaştri. Era muncitor, nevoie mare, şi dacă la muncă nu-l întrecea altul, apoi nici la mîncare, nici la băutură nu se lăsa el mai prejos.

Euristeu, îndemnat de neîmpăcata zeiţă a zeiţelor, puse pe bietul Ercule la nişte trebi aşa de grele şi de grozave, încît, nu ştiu cine de ar fi fost, n-ar fi putut să le isprăvească. Vezi că nu voia să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească.

Ercule se cam codi deocamdată şi nu prea avea poftă să se supuie aşa de bună-voie la jug. Atunci Junona porunci unei zîne năbădăioase să tulbure minţile bietului Ercule, ceea ce şi făcu. Iară daca fură întrebaţi cititorii de stele ai păgînilor, cari, ziceau ei, că ştie să spuie oamenilor voinţele zeilor, priimi răspunsul că numai supunîndu-se tutulor poruncilor lui Euristeu va avea tămăduire Ercule.

Auzind aşa viteazul se duse singur de voia lui şi se supuse ca un mieluşel. Douăsprezece fură la număr trebile cu care îl însărcină Euristeu pe Ercule, şi pe toate le scoase la căpătîi.

Acum fiţi numai urechi, dragii moşului nepoţei şi nepoţele, ca să ascultaţi toate izbînzile ce făcu acest Ercule. Şi ca să nu pierdeţi şirul, luaţi în mînă cîte un răboj, şi să tăiaţi de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul.

Împăratul ştia că pe lîngă ţara numită Nemeea se pripăşise un leu aşa de groaznic şi aşa de mare, cum nu se mai văzuse pînă atunci; şi era aşa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul lui.

Într-o zi chemă pe Ercule şi-i zise:

„Ercule, să te duci în Nemeea să răpui leul ce zic oamenii că ar fi căzut acolo din lună, căci face mari stricăciuni”.

Plecă viteazul, fără să zică nici un cuvinţel măcar. Îşi luă însă toroipanul, pe care şi-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec, şi şi-l ferecase cu fier, arcul, tolba cu săgeţile, şi ajungînd acolo, unde mi-şi auzi un troznet şi un pocnet prin pădure, de ţi se făcea părul măciucă în cap. Ce vă socotiţi că era? O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toţi în grozile morţii. Spun, măre, că pielea lui nu se putea pătrunde cu săgeţile, ori cu suliţele, atît de tare era. El îşi avea vizuina într-o văgăună de munte cu două guri.

Ercule nu-şi pierdu cumpătul, ci trase într-însul cu o săgeată, trase cu două, trase cu toate săgeţile ce le avea el în tolbă; dară, aş! unde să se lipească săgeţile de pielea lui? Cînd ajungeau şi-l atingeau, nu-i făceau nici atîta stricăciune cît o pişcătură de purice. Leul se întărîtase, nevoie mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. Atunci Ercule astupă o gură d-a vizuinei, intră la leu pe cealaltă gură, se repezi cu toroipanul lui, şi pînă să nu prinză de veste leul că se apropie de el, îi dete vro două, trei lovituri în cap, de se făcu toroipanul numai ţăndări. Simţi leul aceste lovituri; dară nu-i făcu vrun rău mare. Răcni leul, nenişorule, de se cutremurară toate prejmetele, de îngheţară de frică toate fiarele în culcuşurile lor, şi de se auzi cale de nu ştiu cîte zile. Apoi începu a veni asupra voinicului, aruncînd înainte-i din gură văpăi de foc şi fum ca să-l orbească. Dară Ercule, ţanţoş, cum îl lăsase pe el Dumnezeu, sări pe leu mai iute decît aţi gîndi, şi, apucîndu-l cu mîna stîngă de falca de sus, iară cu dreapta de cea de jos, trase cu atîta putere, încît ii despică gură drept în două. Leul se zvîrcolea de durere, se învîrtea în loc şi răcnea, de credeai că se luptă cu toate lighioanele pădurilor. Ercule îi mai dete vro cîţiva pumni în cap, chilomi d-ăia d-ai lui, îndesaţi, şi numai ce, iacătă că leul începe a şovăi, şi, o dată, buf! căzu cu gaibele în sus.

Ercule n-aşteptă să moară bine, ci-l jupui de piele şi o luă cu sine. Cu această piele de leu se îmbrăcă el, căci era mare foarte, şi o purtă în toată viaţa lui, slujindu-i drept scut, adecă pavăză, fiindcă nu răzbea printr-însa nici un fel de armă, şi din capul leului făcu o glugă în chip de coif.

Pe atunci Ercule era burlac; văzînd împăratul locului aceluia pre nume Tespiu, aşa vitejie de flăcău, ce-i plesni lui prin cap, să poftească pe Ercule acasă la dînsul. După ce îl lăudă pentru vrednicia şi voinicia lui, îi dete un ospăţ de să se ducă pomina. Şi cum era de ostenit Ercule de la luptă, mîncă cît cincisprezece şi bău cît douăzeci şi cinci. Avea însă şi ce mînca şi ce bea; căci împăratul Tespiu pusese la masă mîncările cele mai bune şi cele mai scumpe din lume, şi nişte vin mai bătrîn şi decît dînsul. Ercule îşi încălzi măseaua şi se cam turlăci, şi aşa cum era, îl puse împăratul într-o cămară unde să se odihnească singur, singurel. Acest împărat avea cincizeci de fete, şi în noaptea aceea pe toate le trimise la Ercule, cîte una, una. Voinicul, dîrz cum era el de băutură, cu toate se iubi. Aceasta era şi voia împăratului, ca să aibă, adecă, de nepoţi nişte oameni tot unul şi unul, sămînţă de voinic nu glumă. Apoi întorcîndu-se Ercule la împăratul Euristeu, ruda sa, cu isprava făcută, îi spuse toată şiritenia; iară împăratul se luă de gînduri, auzind de atîta vitejie.

Aceasta este treaba săvîrşită cu leul de la Nemeea.

Una la mînă. Tăiaţi, copii, la răboj, spre ştiinţă.

Lui Euristeu, vezi, îi băgase în cap Junona, că Ercule, odată, odată, are să-l dea jos de pe scaunul împărăţiei, ca să se puie el. Pentru aceasta tartoriţa îl tot îndemna să trimită pe Ercule să facă şi alte trebi anevoioase şi primejdioase, ca doar, doar, s-o cortorosi de el. Astfel fiind, împăratul chemă iar pe Ercule, şi-i zise: „Să mi te duci, Ercule, să omori balaurul acela ce bîntuie coprinsurile de la Lerna.“

Bietul Ercule nu mai zise nici pîs! Ştia, vezi, că astfel era orînda lui, şi o porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său, cu care se avea bine ca fraţii.

Ajungînd la Lerna, cercetă despre balaur, şi iată ce află: că era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuieşte în smîrcurile de p-acolo, de unde iese şi nimic nu scapă zdravăn din ce întîlneşte în calea ei; că este rea, nevoie mare, că are aripi şi nouă capete, toate fără-de-moarte; cel din mijloc însă este mai mare decît toate. Cînd este necăjită varsă din ea venin şi fiere otrăvicioasă, şi tot ce atinge usucă pînă în măduva oaselor, arde şi pîrjoleşte. Auzind aşa Ercule, merse înaintea ei. Nepotu-său venea după dînsul cu armele, şi gata a da lui Ercule pe aceea ce o va cere voinicul, cînd se va lupta cu Scorpia. Şi puindu-se la pîndă, trase o săgeată, trase două; cînd fu la a treia, unde ieşi, măre, Scorpia din smîrc, şi năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase şi să-l prăpădească pre el. Băiatul sta aproape de Ercule şi-i da cînd cîte o săgeată, cînd suliţa şi cînd paloşul. Dară balaurul nici habar n-avea: nu-i păsa lui de nici una din armele lui Ercule. Şi viind mai aproape dihania de balaur, unde mi se repezi la dînsul Ercule, şi luîndu-se la luptă dreaptă, mi-l strînse în braţe aşa de tare, încît îi ieşise ochii din cap cît pumnul. Atunci ceru Ercule paloşul, şi, hîrşt! Îi tăie un cap; şi mai hîrşt! Îi mai tăie unul. Dară se minuna ca de alta aia, cînd văzu că în locul capetelor tăiate, cresc altele la loc, îndoite.

Atunci el zise nepotului său să dea pîrjol unei păduri ce era p-acolo p-aproape. Iară, pînă să facă el aceasta, Ercule nu slăbi pe Idra de la Lerna nici cît ai da în cremene, ci o ţinea strîns în braţele sale cele vînoase şi legate, de s-o rupă în două şi să-i plesnească ochii. Într-acestea Junona, văzînd că Ercule are să biruiască, trimise în ajutorul Idrei, adică a balaurului, un stacoj (rac de mare) năpraznic cît o dihanie spurcată. Acesta cum veni, se dete la Ercule să-l apuce de picior şi mai multe nu. Se apără voinicul, vîrtos; dară stacojul se dete pe furiş şi-l răni oarecum la călcîiul piciorului. Atunci Ercule, strîngînd în braţe groaznic pe Idră, odată se întoarse şi strivi stacojul cu piciorul.

Apoi începu iarăşi lupta cu balaurul cel spurcat sau cu Idra de la Lerna; şi cum îi tăia cîte un cap, îndată şi pîrlea locul de unde tăiase capul cu tăciunii ce-i aducea nepotu-său din pădurea cea pîrjolită, şi tot aşa făcu pînă ce îi tăie toate capetele, şi pînă şi pe cel din mijloc mai marele.

După ce o răpuse ca pe ea, Ercule avu grijă de a-şi înmuia vîrful săgeţilor sale în sîngele capetelor celor veninoase şi în fierea jigănii, de şi le otrăvi astfel încît rănile ce făceau ele nu se mai tămăduiau. Apoi îi îngropă trupul şi capetele, şi puse d-asupra un pietroi mare cît un munte. Şi, întorcîndu-se acasă, merse de se închină împăratului cu isprava ce făcuse.

Două la mînă. Crestaţi pe răboj, copii!

Împăratul Euristeu mai porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia, vie, viuliţă, cerboaica cea cu coarnele de aur şi cu picioarele de aramă, pe care nici un vînător nu o putuse săgeta.

Această cerboaică era una din cele cinci ciute cu coarnele de aur şi cu picioarele de aramă, ce păşteau pe nişte ţărmuri. Văzîndu-le Diana, una din zeiţele cele de frunte ale păgînilor eleni şi romani, se luă după dînsele şi prinse patru din ele, pre care le înjugă la carul său; cea de a cincea însă, mai sprintenă de picior, scăpă şi fugi pînă ajunse în ţara Arcadia. Vedeţi că Junona voise să scape. Totuşi şi astă cerboaică Dianei fu închinată.

Tocmai aici trebui să vină bietul Ercule după dînsa, şi o fugări, şi o urmări un an de zile încheiete, prin pădurea de la Menale. Văzînd că nu o poate prinde, fiindcă fugea ca fulgerul de iute, Ercule o săgetă la un picior, o ajunse, o înhăţă d-a umerele, şi veni cu dînsa la împăratul lui. În cale întîlnindu-se cu Diana care era supărată foc pe dînsul pentru că-i rănise dobitocul ce-i era ei închinat, Ercule ştiu cum să facă să împace pe zeiţă, şi aduse cerboaică la Micena vie nevătămată.

Trei la mînă. Tăiaţi la răboj, pentru ţinere de minte.

Împăratul Euristeu, ca să amărască şi mai mult pe Ercule, începu să scoaţă vorbă, că a prinde o ciută nu este vro treabă mare. Îi porunci deci să meargă în ţara Erimante ca să o scape de un îndrăcit de mistreţ ce o bîntuia.

Ercule, plecă capul, nu zise nici bleau, şi luă drumul spre acea ţară.

În cale dete preste un Centaur, carele îl priimi în gazdă. Aceşti centauri erau nişte jivine, oameni pînă la brîu şi de la brîu în jos cai. Ei erau răutăcioşi şi beţivi, nevoie mare, şi nu da pace vecinilor lor, de loc, de loc. Numai cîţiva dintre dînşii fură oameni de treabă. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă şi-l omeni ca pe nu ştiu cine. De bucurie că avea un oaspe aşa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi, ce i-o dăruise Bacus, zeul vinului ş-al beţiei.

Obştea centaurilor mirosind vinul se adunară cu mic, cu mare, la poarta centaurului ce priimise pe Ercule în gazdă, şi cerură cu ameninţări să le dea şi lor din acel vin. Ei nu veniră cu mîinile goale. În loc de arme ei întrebuinţau copaci scoşi din rădăcină, bolovani de piatră, tăciuni aprinşi şi ţepuşe. Neascultînd de vorbă, Ercule îi puse pe goană şi omorî o mare parte dintr-înşii. Apoi plecă în treaba lui.

Ajungînd în Erimante, găsi vreme cu prilej ca să vază fiara cea sălbatică şi grozavă. După ce o zări, puse în gînd ca să prinză dobitocul viu-viuleţ, şi aşa să-l aducă la împăratul. Aşa vru el, numai şi numai ca să arate că isprava fu şi mai şi.

Pîndi, deci, cîteva zile ca să vază ce apucături are acest îndrăcit de mistreţ; şi ce credeţi că mi-ţi văzu? Aoleo! numai gîndindu-se cineva, îl apucă răcorile morţii. Era, neiculiţă, dihania de gadină făcută otova cu cap, cu trup, cu tot. Cînd alerga după vrun vînat, sufla pe nări un duh rău de usca iarba pre unde mergea; colţii lui erau ca secerile, şi dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colţii; avea nişte ochi zgîiţi de lovea pe om fulgerătura cînd se uita asupra-i şi un rît făcut ca din topor, şi cocîrjat.

Ercule făcu un laţ cu meşteşug, îl întinse pe unde ştia el că are să treacă fiara sălbatică, şi se pitulă cît colea într-un stufiş. Nu zăbovi mult, şi numai ce iacătă că vine mistreţul, grohăind din rît şi duduind pămîntul; iară cum dete în laţ rămase locului. Se smîci, fiara sălbatecă, se zbătu; dară toate opintelile îi fură deşarte.

După ce-l lăsă să se mai domolească o toană, frămîntîndu-se ca să scape din laţ, unde mi se apropie şi Ercule de el, puse mîna pe rîtul lui şi, luîndu-l d-a umeri, plecă cu el. Unde mi-ţi începu, nenişorule, să mi-ţi guiţe ăl mistreţ, de se auzea cale de nu ştiu cîte conace. Altul în locul lui Ercule de ar fi fost, nesmintit că ar fi asurzit.

Cînd văzu împăratul Euristeu această nemetenie de dobitoc, pînă într-atîta se sperie, încît o rupse d-a fuga şi se ascunse într-un chiup de aramă.

Patru la mînă, băieţi. Tăieţi, tăieţi cu toţii la răboj.

Rîse Ercule pînă se strîmbă de moliciunea lui Euristeu; dară se alese cu atît. „Stăi măi că ţi-o fac eu, cugetă Euristeu, ai rîs tu de mine, am să te fac şi eu pe tine de rîsul lumii.“

Şi chemă pe Ercule şi-i zise:

„Voinicule, eu iţi poruncesc să mi te duci să cureţi gunoiul vitelor lui Augia împărat.” Se mîhni în sufletul său Ercule cînd auzi că-l trimite să facă lucrări de argat, el, care se bizuia a se lupta cu zeii. Însă era supus şi trebuia să asculte de poruncă. Dară, ca şi treaba aceasta să fie vrednică de dînsul el se socoti să o facă astfel, cum alţi oameni să n-o poată săvîrşi nici în douăzeci de ani.

Augia acesta, împărat la Elida, era foarte avut în vite. Avea turme nenumărate de tot soiul, aşa încît nici nu le mai da de căpătîi, şi nici numărul văcarilor, al herghelegiilor şi al ciobanilor ce le păşteau nu-l mai cunoştea. Şi fiindcă n-avea destule grajduri, staule şi coşare unde să-şi adăpostească atîta sumedenie de vite, le lăsa a mînea noaptea pe cîmpie, sub acoperămîntul cerului. După o vreme îndelungată, cîmpiile din ţara Elida, atît se încărcase de gunoi şi de băligar, încît nici iarba nu mai creştea. Ercule se înfăţişă înaintea lui Augia şi se legă că el poate să-i cureţe cîmpiile numai într-o zi.

Auzind aşa împăratul îi făgădui să-i dea zeciuială din toate felurile de vite, numai să-i facă astă treabă.

Ercule se puse de abătu din matca lor două rîuri prin acele cîmpii pline de băligar, şi d-abia, d-abia, cîine, cîineşte, putu să urnească din loc acea murdărie, cu ajutorul undelor celor repezi ale acelor rîuri.

Cînd îşi văzu a doua zi împăratul Augia cîmpiile curate şi iarba încolţind din nou, se sperie şi el; şi fiind din firea lui om zgîrcit, îşi luă vorba înapoi şi nu mai voi să dea nimic lui Ercule, zicînd că el a trebuit să facă treaba aceasta, deoarece ii poruncise împăratul Euristeu. Mai tîrziu îşi scoase Ercule din capete şi asupra lui Augia, căci merse asupra lui cu război, îl bătu şi puse în locu-i pe fiul acelui împărat, carele era om drept şi curat la inimă.

Ercule se întoarse şi spuse împăratului Euristeu ce ispravă făcuse.

Cinci la mînă, copii. Tăiaţi vîrtos la răboj, ca să trecem la alta.

Euristeu se bătea cu gîndurile, cum de nu se prăpădeşte Ercule; şi nu ştia ce treabă grea să-i mai dea, numai şi numai să-i răpuie capul şi să scape de dînsul.

Auzind de nişte păsări grozave ce bîntuiau ţara Stimfale, trimise pe Ercule să le nimicească. Acestea erau nişte păsări cu capul, cu ciocul şi cu aripile de fier; ghiarele lor erau încîrligate şi mai ascuţite decît ale pisicilor. Zeul războiului le învăţase cum să se ia la bătaie cu ostile, cînd le aducea asupra lor cineva. Ele îşi scoteau cîte o pană şi dau vîrtos cu dînsele, ca şi cu nişte suliţe. Erau aşa de multe şi de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor, de se făcea întunerec pe pămînt. Trăiau în smîrcurile Stimfale, hrăpeau la vite şi la oameni, cu care se hrăneau; iară cînd vedeau că vreo oştire umblă să le răzbească, ele zburau într-o pădure deasă şi înaltă, de unde nici dracul nu le mai putea scoate.

Ercule, ducîndu-se să se bată cu ele, întîlni în cale-i pe Minerva, zeiţa înţelepciunei, carea îi dădu un fel de tobă de aramă, cam ca daiereaua, şi îi prinse mult bine. Ajungînd la smîrcurile unde trăiau acele păsări, cum văzură ele pe Ercule, fugiră în pădure. Viteazul ocoli pădurea întreagă bătînd din daierea. Păsările se speriară şi ieşiră la luminiş. Atunci voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său, şi le săgeta una cîte una, pînă ce le răpuse pe toate; şi scăpă ţara de o aşa pacoste. Şase la mînă.

Tăiaţi, tăiaţi mai iute la răboj ca să nu se uite.

N-apucă voinicul nici să mi se odihnească bine de ostenelile drumului şi ale luptelor, şi numai iacătă că Euristeu îl trimise să-i aducă taurul din Creta. Ştiţi ce era acel taur?

Spun să fi fost un împărat pre nume Minos, foarte fălos şi mîndru, ca toţi grecii, de! ce să zici. El se lăuda a fi mlădiţă de zeu, şi că toate poftele i le împlineşte acel zeu. Şi după cum se vede treaba cam aşa şi era. Într-o zi el rugă pe Neptun, zeul mărilor, să-i trimiţă din mare vro jiganie, şi se făgădui că i-o va aduce jertfă. Zeul îi împlini rugăciunea trimiţîndu-i un taur grozav. Acest taur era alb ca zăpada şi frumos, cum nu se mai văzuse pînă atunci pe lume. Lui Minos împărat îi fu milă să răpuie o aşa frumuseţe de vită. O trimise deci la turmele sale, şi aduse jertfă zeului un alt taur d-ai săi.

Zeul se supără foc. Şi de ce atîta inimă albastră? Au doară nu cunoştea zeul ce poamă de oameni sunt elenii, că nu se ţin de vorbă? Sălbătăci şi înrăutăţi pe taurul ieşit din mare pînă într-atît, încît nu se mai putea apropia nimeni de dînsul. Nu numai atît, dară turbarea acestui taur merse pînă acolo de bîntuia şi Creta şi ţările de prin preajmă, şi nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav.

Ercule, daca ajunse, arunca arcanul, îl apuca de coarne, încăleca pe dînsul şi nu-l slăbi pînă ce nu mi-l domestici. Se smîci taurul, o rupse d-a fuga prin crînguri şi prin smîrcuri, se scutură, azvîrli din picioare, dară toate opintelile lui cele năbădăioase rămaseră deşarte; căci Ercule odată pe dînsul, nu-l mai putea clinti din loc, d-ar fi făcut el nu ştiu ce.

Şi astfel aduse împăratului Euristeu pe acest taur îmblînzit ca un miel, pe care îl trimise în staulul său.

Aceasta fu a şaptea treabă isprăvită de Ercule după porunca împăratului Euristeu. Şapte dară la mînă. Tăieţi, tăieţi la răboj.

Cu toate necazurile ce întîmpina Ercule în aceste grele lucrări cu care era însărcinat, el nu-şi uita nici de zei, ci înfiinţa nişte sărbători în lauda lor. De aceea şi zeii îi făcură nişte daruri, numai bune pentru vitejia sa, pe care am socotit că nu e bine să le lăsăm, fără a pomeni ceva de ele. Aşa, Minerva, zeiţa înţelepciunei, îi dete un ştergar bun de leac. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan şi cu o platoşe sau pieptar de fier nerăsbătut; Neptun, zeul mărilor, îi dete un armăsar sireap de sărea şapte hotare; Mercur, alergătorul zeilor, îi dete o pală, de să pui firul de păr pe tăişul ei şi suflînd să se reteze; Apolon, zeul soarelui, ii dete un arc mai săgetător decît razele soarelui. Ceilalţi zei îl dăruiră fiecare cu ce avea mai bun. Pentru aceasta Ercule nu voi a rămînea mai prejos decît dînşii, ci-şi arătă recunoştinţa sa cînd fu de se sculară uriaşii sau novacii cu răzmeriţă asupra zeilor. Atunci el mi se puse pe dînşii, omorî o mare mulţime şi scăpă pe zei de ruşinea ce erau să paţă.

Cu toate acestea, cînd se întîmpla să facă cuiva zeii vro nedreptate, el nu se sfia a le o spune verde în ochi, şi se silea să îndrepteze lucrul. Astfel s-a întîmplat cu Prometeu pe carele cu nedrept îl osîndise Joe ca să-l chinuiască un vultur rozîndu-i rărunchii.

Altă dată vă voi povesti mai pre larg şi basmul lui Prometeu. Docamdată să ştiţi numai că Ercule, cum zări pasărea rupînd cu lăcomie ficaţii bietului Prometeu, încordă arcul, şi săgeata ce zbură dintr-însul se opri drept în trupul vulturului carele muri într-o clipeală de ochi. Atunci dezlegă pe Prometeu şi-i dete drumul. Vru Joe să mii facă niţică gălăgie; dară îşi cată de treabă, vezi că nu vru să strice hatîrul lui Ercule.

Împăratul Euristeu nu ştia ce treabă anevoioasă să mai găsească a da lui Ercule. Aflînd însă că un împărat anume Diomede, carele domnea în Tracia, avea nişte iepe aşa de rele, încît le hrănea cu carne de om, trimise pe Ercule să facă ce-o şti el, numai să-i aducă acele iepe. Îşi frecă mîinile de bucurie împăratul Euristeu, socotind că de astă-dată are să i se înfunde lui Ercule.

Viteazul nu zise nici cîrc. Plecă capul înaintea lui Euristeu ca un supus şi porni ca să-i împlinească pofta inimei.

Cînd ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Patru iepe, sirepe şi năbădăioase, legate cu căpestre de fier la nişte iesle cu totul şi cu totul de aramă. Procletul de Diomede le da nutreţ numai carne de oameni. Iepele se sălbătăciseră şi se făcuseră rele, nevoie de cap; vezi că se spurcaseră la sînge de om, şi asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele.

O aşa neomenie Ercule nu o putu lăsa nepedepsită. Chemă pre Diomede la luptă, îl răpuse pre el şi îl dete iepelor de-l mîncară ca pe dînsul. Cu această faptă Ercule le îmblînzi, puse mîna pe ele şi le aduse la împăratul Euristeu. Acesta le închina zeiţei Junona, dîndu-le drumul, într-un munte.

Opt la mînă. Tăiaţi numaidecît la răboj, copii.

Pe vremea aceea întrolocîndu-se o seamă de viteji, porocliţi argonauţi, spre a merge să aducă berbecele cel cu lîna de aur pe care îl furase un oarecare elen, veniră şi la Ercule de-l rugară să meargă şi el cu dînşii. Voinicul nu aştepta să-i zică de două ori; ci se sculă, se duse cu dînşiii şi se întoarseră izbînditori, după ce Ercule făcu cele mai mari isprăvi de vitejie.

Altă dată vă voi spune, dragii moşului, de voi mai avea zile, şi basmul acesta cu berbecele cu lîna de aur şi cu argonauţii.

Fata împăratului Euristeu auzise că împărăteasa Amazoanelor avea o cingătoare cum nu se afla alta pre lume. Vezi că-i era dăruită de către zeului războiului, pre nume Marte, pentru că se deosebise în bătălii, ca o vitează a vitejilor, şi pentru vrednicia ei de împărăteasă. Îmi poftise fata împăratului ca să aibe ea acea cingătoare: şi d-ar fi fost barem ceva de dînsa, nu ţi-ar fi necaz. Îmi poftise dumneaei, zic, ca să o aibe, fiindcă ştia că la curtea tătîne-său se afla un om verde şi harnic, carele face pe dracul în patru şi nu se întoarce buzat de la slujba cu care îl însărcina cineva.

Se rugă deci de tatăl său ca să poruncească lui Ercule să i-o aducă. Atîta aştepta şi Euristeu; căci el nu mai ştia unde se poate să fie vro primejdie mare, ca să trimită pe voinic acolo.

Amazoanele acestea erau nişte muieri viteze, care nu vrea să ştie de nimeni. Ele locuiau singure. Bărbaţii lor trăiau despărţiţi de dînsele într-o cetate. O dată pre an aveau şi ei voie să vină la dînsele. Ele se luptau cu oricine se scula asupra ţărei lor, şi mai adeseaori ele biruiau. Erau nişte muieruşte cu care nu se putea juca cineva, că-i lua părul foc, de ar fi fost, el acolo, de şapte palme în frunte.

Ercule se întovărăşi, deci, cu cîţiva prieteni d-ai lui, cu care se avea ca nişte fraţi, şi cu o seamă de oaste, se puseră în nişte corăbii, şi plecară pe mare, tala, tala, pînă ce se pomeniră la ţara Amazoanelor. Aci daca ajunseră, Ercule nu vru docamdată să-şi puie mintea cu nişte muieri, ci trimise soli la Ipolita, împărăteasa acelor Amazoane, să-i spuie pentru ce venise. Ipolita, ca o femeie înţeleaptă ce era, şi aflînd de Ercule cel vestit în războaie şi voinic fără seamăn, îi ieşi întru întîmpinare cu gînd ca să-i facă pre voie.

Coropeşniţa de Junona, însă, îşi vîrî coada şi aci. Vezi că ea purta sîmbetele lui Ercule, şi ar fi voit să-l facă şi de ruşine, şi să piară de pre faţa pămîntului. Luă deci chip de Amazoană, se amestecă printre dînsele şi începu a striga cît îi lua gura, cutreierînd ţinutul lor: „Săriţi, surioarelor, toate cu toatele, că iată nişte streini venit-a şi ne răpiră pe împărăteasa“. Cînd auziră muiereturile despre una ca asta se adunară numai într-o clipeală, ca frunza şi ca iarba, alergînd pe capete, care de care să ajungă la mare mai curînd, şi să dea năvală asupra corăbiilor. Unele alergară călări, altele pe jos, unele cu părul vulvoi, căci n-avuseseră vreme nici coadele să şi le lege; iar altele numai cu cîte o ţoală aruncată pe dînsele, aşa d-a-n fuga.

Cum ajunseră la ţărm, unde mi-ţi începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne, care cu săgeţi şi care cu ce găsi la îndemînă, de să chisăgească pe Ercule şi pe ai săi, şi să le răstoarne corăbiile ca să se înece în mare, şi mai multe nu.

Ercule văzu că nu e glumă; şi de-ar fi crezut-o la început că e glumă, dară se încredinţă că nu e bună. Ieşi deci la ţărm cu ai săi, şi unde mi se încocleţi o luptă d-alea de credeai că n-are să se mai aleagă nici praful de ei şi de ele. Adecă să te ferească Dumnezeu de bătaia muierească, cînd se-ndîrjesc ele. Da, nene, muierile, orbiş, de zvînta. Nici că se mai uita unde da. Dădeau cu caii preste oamenii lui Ercule şi îi călcau în picioare ca pe nişte omizi. Dară dedeau şi oamenii lui Ercule de răpăia. Se bătură în suliţi, dară ele se făcură ţăndări. Scoaseră apoi paloşele şi se loviră cu nemilostivire. Scoaseră şi muierile securile lor cele cu două ascuţişuri şi nu se lăsau mai prejos decît bărbaţii. Să nu te ducă Dumnezeu vreodată să mai vezi asemenea bătălie. Şi aşa se luptară zi de vară pînă-n seară.

Iară Ercule se întorcea într-un călcîi, şi sta faţă totdauna unde era primejdia mai mare şi războiul mai înverşunat. Unde da el, pălea!

Cînd fu înspre seară, răzbi Ercule cu ai săi pe muieri şi le luară în goană. Acuma măcelărire! Nici una din muierile ce căzură în mîinile voinicilor nu mai scăpă cu viaţă. Unii le tîrau de coate ca pe nişte otrepe. Alţii mi ţi le snopeau şi mi ţi le striveau sub genunchi ca pe nişte alte alea; iară pe altele, pe unde mi le ajungea, p-acolo le lua Avram sporul.

Ipolita, împărăteasa Amazoanelor, cea care ar fi voit să-şi dea cingătoarea (brîul) din capul locului, fără să se mai facă atîta vărsare de sînge, căzu roabă în mîinile lui Ercule cu brîu cu tot. Nouă la mînă. Iute, iute, tăiaţi la răboj, precum ca să se ştie.

Împlinind şi a noua poruncă a împăratului Euristeu, Ercule se întorcea acasă agale, cu corăbiile; pe drum însă, se abătu şi pe la Troia cetate. Cînd acolo, preste ce socotiţi că dete? Dete preste fata împăratului din acea cetate, pre nume Esiona, legată cu lanţuri la ţărm, care plîngea şi se tînguia de-ţi rupea inima.

Iară daca o întreba Ercule de ce plînge, şi se încerca să o împace, mîngîind-o, ea îi spuse că tată-său o pusese acolo ca să vie o iasmă din mare şi s-o mănînce; fiindcă aşa ziseseră popii lor, că printr-aceasta adică, se va coborî îndurarea zeilor preste ţara lor, şi va ostia ciuma ce bîntuia biata poporime.

Lui Ercule i se făcu milă de dînsa, o dezlegă din lanţuri, şi aşteptă acolo pînă ce ieşi jivina cea spurcată din mare. Cum o văzu, Ercule se năpusti asupra ei cu toroipanul, îi luă mirul din frunte şi o dete cu gaibaracele în sus.

Plecînd şi de aci, Ercule ajunse la ţara unor fraţi pre nume Poligon şi Telegon, stăpînitorii acelei ţări. Aceşti nelegiuiţi, de cum vedea că vrun străin a sosit în ţara lor, îl silea să se ia la trîntă cu dînşii. Şi fiindcă ei erau foarte dibaci în meşteşugul de a se lupta, trînteau pe toţi, şi apoi îi chinuiau grozav pînă mureau.

Chemînd şi pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt, ba încă scăpă omenirea de nişte astfel de împăraţi bătăuşi, ce tot căutau oamenilor ceartă cu luminarea, trimiţîndu-le sufletele să se plimbe în bezna tartarului. După care Ercule se întoarse la Micena.

Mai aflînd Euristeu că un uriaş anume Gerion avea nişte vaci năzdrăvane, cum nu se mai găseau altele pre lume aşa de frumoase, chemă pe Ercule şi-i porunci să i le aducă din pămînt, din iarbă verde.

Ercule se supuse ca un miel. Vezi că n-avea încotro. Cerceta el despre acest Gerion, şi află că şade într-o ţară spre soare-apune, adică pre unde este astăzi ţara spaniolilor, că este un novac năpraznic, carele are trei trupuri, că are păzitor la cireadă un cîine cu două capete, ieşit din întunecimea iadului, şi un balaur cu şapte capete. Aceste iezme aşa de bine păzeau cirezile, încît nici vînturile nu se puteau apropia de ele.

Şi deschizîndu-şi ochii patru, îşi dădu cu socoteală că pentru această treabă are să verse multe năduşeli. Luă deci cu dînsul o ceată de ostaşi, tot unul şi unul, intră în corăbii şi o porni către apus; şi merse, şi merse, pînă ce ajunse. În drumul său curăţi mai multe ţări de toate gadinile şi jivinele sălbatece, astfel încît p-acolo, pînă şi în ziua de azi nu se mai află nici urs, nici lup, nici altfel de jigănii de soiul acestora. Viind la un loc unde nişte munţi despărţea marea de ocean, Ercule puse umărul şi împinse munţii în dreapta şi în stînga de făcu loc apelor să se împreune. El făcu această treabă ca să rămîie de pomenire că a trecut şi el pe acolo; şi de atunci munţii aceştia şi pînă acum d-amîndouă părţile apei, se numiră stîlpii lui Ercule; iară azi, acelui loc i se zice strîmtoarea de la Gibraltar.

Iară dacă ajunse la ţara uriaşului cu vacile, se luă la luptă cu cîinele cel cu două capete, şi luptă-se, şi luptă-se, pînă ce abia, abia, Ercule dovedi pe acel dulău şi-l omorî ca pe el. Apoi se apucă şi cu balaurul. Se mai luptase Ercule cu balauri, dară ca acesta nu-i mai dăduse de ochi. Totuşi el nu se lăsă pînă nu mi-l făcu şi pe acesta mici fărîmi.

Atunci luă cireada şi o băgă în corăbii. Avu şi pentru ce se lupta. Căci, dreptul lui Dumnezeu, aşa vaci, nici el nu mai văzuse.

Cînd, unde-mi venea, nene, uriaşul de Gerion, cel cu trei trupuri, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt ca să-şi ia cireada înapoi. Făcea nişte sărituri ca de trei conace. Ercule nu-l mai păsui, ci întinzînd arcul, mi-l ochi tocmai în piept, unde pasă voinicului mai mult, şi trase cu săgeata. Atîta fu de ajuns, căci mi-l pironi locului, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o altă aia.

Plecînd de acolo cu vacile, străbătu nouă ţări şi nouă mări, şi prin tot locul lăsă cîte un semn de vitejia sa, curăţind ţările de tîlhari şi de haidamaci, şi înfiinţînd oraşe şi cetăţi frumoase. Şi ajungînd la ţara uriaşilor, se luă cu dînşii la luptă. Săgetă pe unii, tăie pe alţii, toroipăni pe cei mai mulţi şi mi-i cărăbăni ca pe ei. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca nişte miei, şi-i cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului.

De aci, tot întorcîndu-se, se coborî la uscat într-o ţară pe marginea mării ca să se mai odihnească oleacă, după atîta muncă. Şi cum sta el într-o rînă şi începuse a aromi, numai iacătă că-mi vine şi spune lui bietul Ercule, că unul din taurii cirezii s-a răznit de turmă şi şi-a luat lumea în cap, punîndu-şi coada pe spinare. Viteazul se sculă numaidecît, se lua după dînsul, şi cată-l în sus, cată-l în jos, pînă ce-l găsi închis într-unui din staulele lui Erice, stăpînitorul unei ţărişoare mici. Pasămite îi plăcu şi lui un aşa dobitoc, şi prinsese milă de dînsul; d-aia poate mi-l şi închisese. Mai cu seamă că era şi de pripas.

Ercule i-l ceru. Erice nu se împotrivi. Îi zise numai să se ia cu dînsul la luptă d-a pumnii, şi cine va birui, al lui să fie dobitocul. Ercule nici că mai încape vorba că priimi. Şi-şi şi găsise Erice cu cine să se puie. Începură deci a se pumnui şi a se ghionti, de le scăpărau măselile. Şi cît ţinu lupta, nu ştiu, zău, dacă apucă şi Erice să dea vrodată, Dară Ercule ştiu că mi-i căra mereu la chilomi d-ăia d-ai lui, pînă ce mi-l răbufni şi mi-l culcă binişor la pămînt, de nu mai văzu soarele cu ochii cît cucu.

Şi luîndu-şi taurul, se întoarse la cireada lui. Plecînd şi de acolo, se tot apropia de casă. Cînd fu la poalele unor munţi, unde se pusese să mai facă un popas, pismătariţa de Junona, carea se tot ţinea de cîra bietului Ercule, trimise asupra cirezii lui o streche d-alea năbădăioaseie, şi-i risipi cireada de vaci.

Voinicul simţi de unde îi vine pocinogul ăsta; se scula, deci, şi dînsul, fără măcar să crîntească, sui munţii, coborî văile, răzbi şesurile, şi-şi adună cireada la loc. Cîteva din vaci ce se rătăciseră prin prăpăstii mai rămaseră p-acolo. Ercule le lăsă pe acestea; iară ele se sălbătăciră cu totul.

Şi astfel, nel cîtinel, ajunse acasă. Împăratul Euristeu, cum văzu vacile, nu mai putu de bucurie, şi se apucă de le închină Junonei. Zece la mînă. copiii moşului. Tăiaţi vîrtos la răboj.

N-apucă să răsufle bine bietul Ercule, şi iată că iarăşi îl chema împăratul şi-i dete porunca ca, mort, copt, să facă ce-o şti el şi să-i aducă mere de aur din grădina Esperidelor.

Basmul despre această grădină vi l-am povestit altă dată şi ţineţi minte că Joe, luînd de zestre nişte mere de aur cînd se căsători cu Junona, le răsădise în grădina unor fete foarte frumoase ce aveau darul de a cînta prea mîngîios, şi le dase în păstrarea lor. Grădina astor fete era la poalele unor munţi despre soare-apune, d-asupra căror munţi şedea unchiaşul Atlas sau Atlante. Acesta cu umerii lui sprijinea toată bolta cerului din ceea parte de lume. Şi, ca să nu poată lua cineva cu japca din aceste merişoare, zeul cel puternic dete fetelor un balaur grozav, spaima lumei, ca să fie paznicul grădinei.

Plecînd Ercule să caute grădina Esperidelor, întrebă şi în dreapta şi în stînga despre locul unde s-ar afla ea; şi întîlnind pe un fiu d-ai lui Marte, zeul războiului, îl întreba şi pe dînsul; acesta în loc să-i spuie despre ceea ce îl întreba, îl chemă la luptă. Vezi că nu-l cunoştea că el este Ercule viteazul. Ercule nu se codi, dară Marte, carele ştia ce poate osul lui Ercule, temîndu-se să nu mi-i omoare copilul, se amestecă şi el în luptă. Atunci Joe aruncă cu trăznetele, şi căzînd fulgerul între dînşii, îi despărţi. După ce află drumul către grădina Esperidelor, Ercule dete preste ţara unui uriaş pre nume Anteu. Acest novac avea putere, nevoie mare. Nu putea nici un călător să treacă prin ţara lui; căci, de cum simţea novacul, silea pe bietul călător să se lupte cu dînsul. Lui îi venea neted, vezi bine, să se lupte, coşcogeamite namila de om, cu oamenii de boiul nostru, căci pe toţi îi omora. Cu capetele de la oamenii pe care îi omora uriaşul făcuse o capişte tatălui său Neptun şi îi mai lipsea vîrful; îi mai trebuia, adică, un cap de om. Cum văzu pe Ercule, îi zîmbi mustaţa, gîndindu-se că acum o să-şi sfîrşească de tot capiştea cu capul lui Ercule; dară o păţi meşterul nostru, căci lupta cu Ercule îi fu de capul lui.

Ercule, dacă îl chemă la luptă Anteu, nu se dete înapoi, ci se încleştară amîndoi, şi începură a se duce unul pe altul. Cînd Anteu pe Ercule, cînd Ercule pe Anteu. Şi se luptară, şi se luptară, pînă ce lui Anteu, slăbindu-i puterile, buf! căzu la pămînt. Dară odată sări drept în sus, odihnit şi întărit în putere, de parcă nu se luptase de cînd lumea. Vezi că ţărîna era muma lui; şi el avea darul că de cîte ori va osteni şi-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. Ercule nu ştia de una ca asta. De trei ori trînti Ercule pe Anteu, şi de trei ori Anteu se sculă împuternicit din nou. Însă, după ce simţi Ercule ce dar are Anteu, îl apucă odată bine în braţe, îl ridică în sus de n-atingea cu picioarele de pămînt, îl strînse ţeapăn, şi-l ţinu aşa, pînă ce îi frînse mijlocul, îl năbuşi cu strînsoarea, şi-l făcu să-şi dea sufletul în mîinile satanei.

Atunci Ercule trecu înainte, şi, ostenit fiind de drum şi de luptă, se puse pre o pajişte frumoasă şi adormi. Pasămite el trecuse preste alte hotare, fără să ştie. Locul unde adormi Ercule era pe moşia unor oameni pitici, ce se numeau pigmei. Aceşti oameni erau ca de o şchioapă de-nalţi, îşi aveau şi ei împăratul lor, oastea lor, adecă, cum i-am zice noi, ceata lui Baboi, şi adesea se luptau cu cocorii, care veneau şi le stricau holdele. Muierile acestor pigmei, cînd erau de trei ani, năşteau copii; cînd erau de opt ani, îmbătrîneau. Cetăţile şi colibele lor erau făcute din coji de ouă. Ei erau zăcaşi la inimă şi aveau pismă, cît nu se poate spune, pe oamenii ceilalţi cari sunt lăsaţi de la Dumnezeu precum firea i-a făcut.

Cum văzură pe Ercule dormind, tăbărîră pe dînsul şi mi-l legară pe de toate părţile cu frînghii de ale lor, astfel încît coprinseseră pe Ercule ca într-o vîrşe. Ercule nici nu simţea ce făptuiau aceşti pigmei, fiind el în somn. Cînd începură însă să-l lovească în cap, parcă-l pişcau puricii, şi se deşteptă. Deschizînd ochii, se văzu legat cobză, şi pe acei pigmei, ca frunza şi ca iarba prinprejurul lui. Rîse viteazul cînd se simţi aşa legat şi ferecat. Dară, odată, smăcînd, se sculă drept în sus, legăturile pîrîiau, parcă n-ar fi fost zdravene, şi căzură jos de pre dînsul. Atunci voinicul de Ercule îi culese de pe jos ca pe ciuperci, îi îndesă în pielea lui cea de leu, de care nu se despărţea nici cît ai da în cremene, îi luă d-a spinare şi plecă cu dînşii în treaba lui.

Procopsiţii din ziua de azi, cînd vor să arate că bucherul ce se potriveşte unor oameni învăţaţi şi îi cleveteşte, ori nemernicul ce se potriveşte oamenilor cu vază, cari au făcut fapte mari, şi îi ponosluieşte; cînd vor să arate, zic, că aceştia sunt oameni de nimic, le zic pigmei. Noi însă, pe limba poporului nostru, la nişte astfel de oameni, le zicem mişei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei.

Şi aşa cum vă spusei, după mari osteneli şi anevoioase trepădări, ajunse Ercule în cele din urmă la acea grădină a Esperidelor, ca să ia mere; şi cum dete de balaur, păzitorul grădinei, se luă la luptă cu el, îl birui, îl făcu bucăţele, bucăţele cu paloşul şi puse mîna pe mere.

Pe cînd se brodise a fi Ercule în partea locului, un împărat din preajmă care auzise pe aceste fete, numite Esperide, cîntînd, îi rămăsese inima la ele, şi i se scurgeau ochii după dînsele. Puse o seamă de slujitori d-ai lui ca să le pîndească şi să le răpească.

O dată, fetele ieşind să se joace prin livede, răpitorii, cum le văzură afară din grădină, deteră năvală asupra lor, le înhăţară şi fugi cu dînsele la ţărmul mării, acolo unde îi aştepta corăbiile cu care veniseră şi le închiseră bine. Apoi ei, veseli că şi-au împlinit slujba, se puseră pe ţărm să-i tragă o sîntă de mîncare şi apoi să plece.

Abia istovise Ercule pe balaur, şi numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine şi-i spune cele ce s-au întîmplat cu dînsele. Ercule nu pierdu nici o cirtă de timp ci, ducîndu-se la faţa locului, dădu preste hrăpitori încă la masă stînd. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apuca şi mi le dete o snopeală pînă ziseră că nu sunt ei, şi nu-i putu scoate din mîna lui cu viaţă nici Aghiuţă. Scăpa dară fetele de la robie, şi le lăsa pacinică stăpînire asupra grădinei; iar el se întoarse cu merele la împăratul lui teafăr şi nebîntuit, precum îl făcuse mă-sa.

Unsprezece la mînă. Tăiaţi copii la răboj, precum ca să se ştie.

În cele mai de pe urmă i se înfundase şi împăratului Euristeu. Nici el nu mai ştia ce poruncă să-i mai dea. Ce-i trăzni lui prin cap însă; mai trimise pe Ercule să-i aducă din iad sau din Tartar pe cîinele cel cu trei capete, cu măselele de fier şi cu dinţii de oţel, cu gînd că acum i se va împlini şi lui Ercule şi îi va rămîne oasele p-acolo. Spun la cărţile păgînilor că acel cîine ce se numea Cerber, speria cu lătrătura sa cea grozavă nu numai pe oameni, ci şi sufletele morţilor cari erau în iad. Hăuia Tartarul cînd lătra el şi răsuna de se auzea pînă în înfundăturile cele mai de jos ale împărăţiei lui Pluton.

Viteazul nu se spăimînta de loc nici de această poruncă, precum nu se spăimîntase nici de celelalte ce le împlinise pînă acum, ci începu să se gătească vîrtos; căci ştia el cu ce gînd i se dau nişte asemenea porunci. După ce cercetă şi află de cîte se ştiau despre locuinţa sufletelor celor morţi, Ercule porni, şi ajungînd la poarta iadului, intră înăuntru. Coborîndu-se, umbrele fugeau de dînsul, ca de altă aia, şi se ascundeau; numai umbra unui viteaz, pre nume Meleagru, fost oarecînd tovarăş d-ai lui în luptele ce avusese să înfrunte, îi stătu în cale şi-l rugă ca, după ce se va întoarce pre pămînt între cei vii, să ia el de nevastă pe sora sa Deianira, ce rămăsese în casa tătîne-său. Ercule îi făgădui. Mergînd mai-nainte, Ercule văzu pre Teseu, un voinic foarte vestit, ca şi dînsul, legat şi ferecat în lanţuri. Acesta îşi întinse mîinile către Ercule, ca la un viteaz ce era, şi-l rugă să-l scape de acolo. Ercule nu întîrzie, ci îi rupse lanţurile şi-i dete drumul de la o aşa grea osîndă ca a Tartarului.

Şi mergînd mai-nainte, dete preste Alcesta. Aceasta era o femeie, care pînă într-atît îşi iubise bărbatul, încît se dete morţii de bună-voia ei pentru dînsul. Admete, soţul ei, dobîndise de la zei darul de a nu muri, dacă în ceasul cînd i se vor sfîrşi zilele, ar găsi pe cineva care să voiască să moară în locul lui. Ceasul lui din urmă sosi. Dară nimeni n-avu poftă să-şi închiză lumea cu iadul. Atunci Alcesta, soţia lui, pentru dragostea ce avea către dînsul, se înfăţişă înaintea morţii şi o rugă ca mai bine s-o ia pe dînsa, numai să lase pe bărbatul ei să trăiască. Ercule o scoase şi pre aceasta din iad şi o dete bărbatului şi copiilor ei înapoi.

Şi, văzînd pe Cerber, cîinele cel îngrozitor de mare şi rău cum nu s-a mai pomenit cîine să fie, se luă la luptă şi cu dînsul. Acum altă nevoie: trebuia să umble cu băgare de seamă, ca să nu-l omoare. Se luptă ce se luptă, şi viindu-i bine lui Ercule, îl apucă de după ceafă, îl supuse şi-l legă bine. Proserpina, soţia lui Pluton, zeul iadului, văzîndu-i voinicia, îl priimi ca pe un frate. Însuşi Pluton îl lăsă să iasă la lume cu Teseu, cu Alcesta şi cu dulăul de Cerber, pe care îl ţinea de zgardă. Şi nici că se putea altfel; căci Ercule nu s-ar fi lăsat fără aceasta, odată cu capul.

După ce arătă lui Euristeu pe Cerber, Ercule îl aduse înapoi şi-l lăsă să-şi păzească iadul lui precum fusese el orînduit.

Douăsprezece la mînă. Aceasta este cea din urmă treabă ce săvîrşi Ercule din porunca lui Euristeu. Tăiaţi-o şi pe asta la răboj şi mai număraţi o dată.

Aşa este, dragii moşului, că sunt douăsprezece în cap?

Săvîrşind aceste mari şi nemaiauzite fapte, douăsprezece la număr, afară de alte nenumărate vitejii mai mărunte, Ercule căta acum să se însoare de a doua oară, căci nevasta lui cea dîntîi murise. Pînă una, alta însă mai făcu nişte isprăvi, între care şi pe aceea că pedepsi pe un împărat anume Buziris pentru cruzimile lui. Acest împărat domnea preste oamenii cei negri la pieliţă si se dusese vestea de răutatea lui. O lume se plîngea de nedreptăţile ce făcea. Pe lîngă acestea, el jertfea pe toţi străinii pe cari îi prindea pe moşia lui. Rugul ce ridicase el întru cinstea zeilor lui pentru aceasta, adesea fumega. Ercule puse mîna pe el, şi-l junghie şi pe dinsul d-asupra chiar a jertfelnicului nelegiuirilor sale.

Pe atunci împăratul Euritu dase sfară în ţară că cine va putea să-l biruiască pe dînsul şi pe fiii lui la întrecere cu arcul, după acela îşi va da pe fii-sa Iola. Aflînd despre aceasta, Ercule se duse drept la acel împărat şi îi spuse că el a venit în peţit. Şi luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toţi.

Dară împăratul Euritu, tot tărăgăia cu azi, cu mîine, pînă ce Ercule, daca văzu care încotro merge treaba, îşi cam mută gîndul şi plecă în ale sale. Tocmai pe atunci un oarecare tîlhar furînd împăratului nişte iepe, acesta cu fiii lui bănui că Ercule i-a făcut bosmoaoa. Unul din fiii împăratului se luă după dînsul şi ajungîndu-l, merseră împreună să caute iepele. Sosind la o cetate şi urcîndu-se într-un turn, Ercule arătă fiului împăratului iepele cum păşteau pe cîmp, şi îi zise să se ducă să şi le ia. Fiul împăratului se prefăcu că nu le vede, şi-i tot răspundea cam în doi peri. Vezi Doamne, ca şi cînd Ercule le-ar fi furat. Lui nu-i ieşise din cap, adică gîndurile ce le avusese de la început cu tată-său împreună. Doară căci nu zicea. Ar fi poftit dumnealui ca tot Ercule să meargă să i le dea în mînă, cum am zice mură în gură. Ercule nu putu să sufere ruşinea ca să fie el bănuit de hoţ, dete brînci fiului acestui împărat din vîrful turnului, şi nici praful nu se alese de el pînă jos.

Din ciuda acestui omor Ercule se îmbolnăvi. Şi neştiind ce leacuri să ia pentru boala ce avea el, merse la capiştea lui Apolon, şi popii îi spuse că nu va avea tămăduire, fără numai daca se va vinde pre el şi va robi măcar un an de zile; iară banii ce-i va prinde din vînzarea lui, să-i dea împăratului, tatăl omorîtului, drept răscumpărare pentru sîngele fiului ce a pierdut.

Ercule se supuse, se lăsă a fi vîndut, făcînd precum îi ziseseră popii. Fu cumpărat însă de o împărăteasă pre nume Omfala. Drăgălăşiile împărătesei făcu pe Ercule să se piarză de iubire pentru dînsa, uitînd făgăduiala ce făcuse cînd era copilandru; şi ca să poată ajunge mai cu înlesnire aproape de împărăteasă, ceru a fi îmbrăcat muiereşte ca roabele; se legă cu maramă la cap, şi cu furca în brîu, se nevoia a toarce. Învăţînd a răsuci fusul, Ercule şedea toată ziulica pe un scăunaş la picioarele împărătesei Omfala, scurgîndu-i-se ochii după dînsa, şi mi-ţi torcea, nene, de nici una din roabe nu-l putea ajunge. Tortul lui Ercule era şi mai supţire şi mai frumos, şi mai mult decît al tutulor roabelor. Îşi uitase viteazul de voiniciile lui de mai-nainte şi se dase trîndăviei pentru un cap de muiere. Nu se putea ruşine mai mare pentru un viteaz ca dînsul să lîncezească ca un trîntor.

Văzîndu-l împărăteasa ajuns în astfel de hal, şi mîndră că a înjugat pe leu, supuindu-l şi îmblînzindu-l ca pe un mieluşel, numai cu farmecul nurilor ei, îl îndrăgi şi ar fi voit să stea lîngă dînsa cît va trăi şi ea.

Aceasta însă nu putu să ţie mult. Căci voinicul, dezmeticindu-se din ameţeala dragostei, nu se mai putu suferi a fi îmbrobodit, ci ruşinîndu-se de fapta lui, ca să ajungă el aşa de muieratec, se smulse din legăturile în care îl ţinea farmecul Omfalei şi, lepădînd de la sine prilostirea în care căzuse, fugi de acolo, ca şi cînd ar fi scăpat din puşcă, măcar că împărăteasa Omfala ar fi voit să-l ţie cine ştie cît.

După ce scăpă de robie bun zdravăn însănătoşit, şi mai făcu cîteva isprăvi, acest viteaz îşi aduse aminte de făgăduiala ce dase fîrtatului său Meleagru, cînd fusese în împărăţia morţilor, că va lua pe sora sa de soţie, şi se duse la curtea împăratului Ineu pentru acest sfîrşit. Acest împărat, tatăl lui Meleagru, avea o fată pre nume Deianira, frumoasă de pica, şi tînără şi fragedă ca un boboc de trandafir. Ercule ajunse tocmai cînd erau adunaţi mai mulţi flăcăi ca să se ia la luptă, şi care din toţi va birui, acela să ia de nevastă pe Deianira. Între alţii era şi un anume Achelo, stăpînitorul unui rîu făcător-de-rele, carele avea putere, nevoie mare. Celorlalţi flăcăi, dacă văzură pe aceşti doi viteji, le pieri pofta de luptă şi se cărară de pe acolo. Rămîind numai ei doi, Ercule se încleştă la luptă cu Achelo, şi lupte-se, şi lupte-se, pînă ce Ercule dovedi pe Achelo. Atunci acesta se făcu un balaur mare şi începu lupta din nou. După ce se mai luptară, ce se mai luptară, Ercule dovedi şi pe balaur. Achelo nu se lăsă, ci se făcu un taur şi astfel iarăşi începu să se lupte. Văzînd aşa Ercule, unde mi-şi puse toate puterile, şi apucînd pe taur de coarne, mi-l răsturnă în rîul ce stăpînea el, şi care se numea ca şi dînsul, ba încă îl lăsă ciont şi de un corn; iară Achelo, de ruşine, se dete afund, şi mi-şi petrecu veacul cu amar şi cu ocară acolo, înstrunat şi înjghebat în albia apelor sale. Zînele însă de pe ţărmuri umplură acest corn cu roade şi cu flori de care începură a creşte cu spor şi îmbielşugare, după ce Ercule priponi pe acest înrăutăţit Achelo; şi de atunci, toată lumea priveşte acel corn ca un semn fericit de rodire şi de bilşug, şi d-aceea cînd auziţi de Cornul abundanţii pe procopsiţii din ziua de astăzi, să ştiţi că acolo se duc ei cu gîndul, cînd vor să arate bilşugul prin alte însemnări.

Ercule luă de soţie pe Deianira şi plecă. Pe unde ajungea, curăţa ţările de jăpcani şi de oameni răi, învăţa poporimea cum să-şi muncească cîmpurile mai cu folos, şi ajuta pe toţi apăsaţii ce-i cereau ajutor.

Ajungînd cu soţia sa de marginea unei gîrle ce venise mare, dete cu ochii de centaurul Nesu. Ştiţi de altă dată ce este centaur. Totuşi este mai bine de două ori decît niciodată. Centaur era om pînă în brîu şi de la brîu în jos cal, adică o jiganie cu patru picioare, cu şale de cal şi cu trunchiul de om.

Acest centaur, ce vă spusei că se chema Nesu, trecea gîrla pe oameni în cîrcă, te miră pe ce lucru de nimic. Văzînd şi pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soţia dincolo preste gîrlă. Ercule apucă înainte şi se mira că n-aude pe centaur venind după dînsul. Se întoarse să se uite. Cînd, ce să-i vază ochii? Nemernicul de centaur o luase la sănătoasa cu Deianira în cîrcă. Pasămite îi plăcu şi lui o aşa bucăţică, şi voi să o ia cu japca ca să se îndrăgostească cu dînsa. Ercule nu-l lăsă să se sfinţească, el care curăţa de pe faţa pămîntului pe toţi jăpcanii, ci, unde mi-ţi întinse arcul, puse o săgeată într-însul, d-alea înveninatele cu sînge d-al Idrei, îi dete drumul şi mi-l plesni aşa de bine încît acolo rămase, şi începu să gîlgîie sîngele dintr-însul gîrlă.

Dară şi diavolul de centaur i-o făcu. Căci avînd cu dînsul o cămaşe nouă, o înmuie în sîngele lui ce se otrăvise din veninul săgeţei, şi i-o dete Deianirei zicîndu-i:

„Ţine această cămaşe şi o păstrează bine. Cînd vei vedea că soţul tău îţi este necredincios şi-i alunecă ochii după alte muieri, dă-i-o să se îmbrace cu dînsa, şi se va aprinde de dragoste pentru tine, încît nu va şti ce să mai facă şi cum să te giugiulească.“ Proasta de muiere crezu. Luă cămaşa şi o ascunse de la ochii lui Ercule. Nu mult după această întîmplare veni la Ercule nişte oameni şi-l rugară să le dea mînă de ajutor împotriva unui împărat, care le tot căta vrajmă şi se sculase pe nedreptul asupra lor. Ercule, săritor precum firea îl lăsase pre el cînd auzea de nedreptăţi, n-aştepta să i se zică de două ori; atît de bucuros mergea el să stîrpească asupririle; se puse în capul asupriţilor, şi biruinţa fu a lui. Iară, dacă văzu că este aproape de împărăţia lui Eurite, cel care v-am spus mai sus că era tat-al Iolei, şi aducîndu-şi aminte Ercule că nu-şi ţinuse cuvîntul, se hotărî a-l pedepsi. Se ştie cum Ercule întrecuse pe Eurite şi pe fiii săi în a trage cu arcul, şi cum apoi împăratul se codi a-i da fata de nevastă. Acum merse asupra lui, şi chemîndu-l la război, omorî şi pe Eurite, şi pe ai săi fii, iară pe Iola o luă roabă şi porni cu dînsa întru ale sale. În drumul său ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare, şi dînd peste o capişte a lui Joe, voi să aducă jertfă tatălui său.

Pentru aceasta trimise un om d-ai săi, Lichas, ca să ceară de la nevastă-sa o cămaşe curată. Deianira află de la acest trimis că Iola este roabă la Ercule. Ea ştia că Ercule fusese in peţit la Iola înainte de a o lua pe dînsa de nevastă, şi cum auzi acum că Iola căzuse roabă la bărbatu-său, fu coprinsă de patima temutului. Îşi aduse aminte Deianira de vorbele ce-i zisese centaurul Nesu, şi de cămaşa ce-i dase el, şi se bucură în sufletul ei că are să facă pe Ercule să se uite numai la dînsa. Muierea tot muiere este. Şi, frecîndu-şi mîinile de bucurie, scoase cămaşa cea muiată în sîngele centaurului cel blestemat şi o dete trimisului ca să o ducă la stăpînul său. Acesta îşi împlini slujba. Ercule luînd cămaşa o îmbrăcă şi porni la capişte ca să-şi aducă jertfa. Băgă de seamă însă că afurisita de cămaşă se lipi de pielea lui şi începu a-l frige. Dete să se dezbrace de dînsa, dar ea atît se lipise încît se făcu una cu pielea lui şi-l pîrjolea de parcă era pus pe jăratec. Simţind Ercule nişte astfel de usturimi prăpăditoare, pînă într-atît se supără, încît apucă pe Lichas d-un picior şi îl azvîrli drept în mare ca p-o altă aia; iară el, voind cu dinadinsul a-şi smulge de pe trup blestemata de cămaşe, ea se sfîşia cu carne cu tot din trupul lui în mîinile sale.

Cînd auzi Deianira de una ca aceasta, se mîhni pînă în adîncul sufletului; şi după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse şi ea şi-şi făcu seama singură.

Vezi că tocmai atunci înţelese şi ea că fu amăgită, şi cît rău făcuse soţului său.

Ercule, nemaiputînd de durerea focului celui nemistuitor ce-l pătrunsese pînă la ficat, porunci oamenilor săi să ducă pe un vîrf de munte lemnele trebuincioase spre a face un rug. Cînd fu gata rugul, el se sui d-asupra şi rugă pe toţi oamenii săi ca să-i puie foc, spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-l chinuiau. Toţi se codeau şi nu cutezau să facă o astfel de faptă. Numai un voinic anume Filoctet, fiind de firea lui mai milos, se înduioşi de suferinţele lui Ercule, se apropie de rug şi îi dete foc. Pentru această faptă Ercule îi dărui săgeţile sale cele purtătoare de moarte. Flăcările cuprinzînd rugul, un rîuleţ vecin ieşi din matca lui spre a aduce oarecare uşurare lui Ercule cu apele sale, dară găsi rugul încorgiurat de nouri, şi tunete şi trăznete grozave ieşind din acei nouri.

Şi d-atunci a rămas de zic şi astăzi oamenii cei procopsiţi, cînd vor să arate că şi-a luat cineva capului vro belea, de care nu poate scăpa, fără numai o data cu viaţa, d-atunci a rămas, precum vă spusei, de zic: A dat peste cămaşa ori tunica lui Nesu. Noi însă, pe limba noastră cea necioplită, zicem, cînd dă omul peste o astfel de nevoie: sapa şi lopata are să-l scape.

Păgînii spun că în acei nori ce se coborîse preste rugul lui Ercule, era Joe, zeul zeilor lor, ce venise a ridica pe Ercule în ceruri. Cînd sosiră prietenii lui Ercule şi voiră să-i ia cenuşa de acolo, nu mai găsiră din trupul lui nici prăfuleţ.

Joe, după ce-şi urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule şi să-l priimească ca pe un copil de suflet. Junona se înduplecă, şi după ce îl cunoscu de copil de suflet, îi dete de soţie o zeiţă. Cum bag seamă i-a fost teamă Junonei ca să nu se apuce fiul său de suflet de berbantlîc prin cerul lor, şi d-aia căută să-l însoare cît mai curînd. Iară Joe puse pre Ercule în rîndul zeilor celor mari.

Erculan

(Cîntec din Mehadia, unde erau băile cele vechi închinate zeului Ercule)

Plecat-au în ziori
Trei surori la flori,
Sora cea mai mare
S-a dus înspre mare.
Sora cea mezină
Pe mal, în grădină,
Sora cea mai mică
Şi mai sălbăţică
S-a dus, măre, dus
Pe Cerna în sus.
Iar în urma lor
Mulţi voinici cu dor
S-au luat cîntînd
Ş-au venit plingînd.

Iată-un căpitan
Căpitan rîmlean
Că mi se iveşte
Pe mal se opreşte,
Cu Cerna grăieşte;
„Neră limpezie,
Stai de-mi spune mie,
Despre trei surori
Picate din ziori.”
„Sora cea mai mare
Ş-a dus către mare
Pe Dunărea-n jos
La un plai frumos;
Sora cea mezină
S-a dus din grădină.
Peste nouă munţi,
În codrii cărunţi.
Sora cea mai mică
Şi mai sălbăţică
Plînge colo-n stîncă
La umbră adîncă.”

Ercul, Erculean,
Căpitan rîmlean,
Îşi repede calul
De răsună malul,
Ş-ajunge-ntr-un zbor
La stînca cu dor.
„Ieşi, fală, din piatră
Să le văd odată !”
„Cum să ies din piatră
Că sunt goală toată
Şi mă tem de soare…
Nu m-a soarbe oare?”
„Să n-ai nici o frică,
Fată sălbăţică,
Că te-oi lua în braţă
Să mai prind la viaţă,
Şi te-oi coperi
Şi mi te-oi feri
De vînt şi de soare
De-a lor sărutare.”

„Bădiţă, bădiţă,
De-ţi sunt drăguliţă,
Soţie de vrei
De vrei să mă iei,
Mă scoate din stîncă,
Din umbra adîncă,
Să-ţi ies la lumină
Cu inima plină.”
Ercul, Erculean,
Căpitan rîmlean
Calcă peste piatră
Şi iată că-ndată
Lumei se arată
O dalbă de fată
Albă, goală toată,
Vie şi frumoasă,
Dulce, răcoroasă,
Cu păr aurit,
Pe umeri leit.

Cît o şi zăreşte,
Soarele s-opreşte
Şi faţa-i s-aprinde
Şi raza-i se-ntinde
Ca un sărutat
Lung şi înfocat,
Iar cel Erculean
Căpitan rîmlean
Mi-o apucă-n braţă,
De prinde la viaţă,
Mi-o strînge la piept
Ş-o legănă-ncet
Şi-i face-n răcoare
Departe de soare
Cuib de floricele
Ivite la stele.

(V. Alecsandri)

Acest cîntec se cîntă pe la Mehadia şi peste Olt. Locuitorii îi zic cîntecul lui Elcovan sau Ercovan.

Ce se dovedeşte prin aceasta?

Că romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în părţile acestea şi s-au statornicit aci, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. Că ei au închinat aceste ape lui Ercule, ca nişte păgîni ce erau ei, pentru că aveau, după credinţa lor, atîta virtute, ca şi Ercule, de se luptau cu boalele şi le învingeau. Pentru aceasta cei mai procopsiţi dintre dînşii, i-au scos şi cîntec, care a rămas de pomenire şi pînă în zilele noastre.

---

1. Vezi la sfîrșit cîntecul Erculean (n a.). ↩︎