Odată, trăiau doi tineri. Cum erau de-o seamă şi buni prieteni, se hotărîseră să-și trăiască viaţa împreună, să muncească laolaltă şi să împartă tot ce aveau pe din două. Dacă vreo împrejurare îi despărţea, își duceau dorul și abia aşteptau să se revadă. Dar după o vreme, unul dintre ei s-a îmbolnăvit şi a murit. Celălalt a fost atît de îndurerat, încît a căzut la pat şi în scurtă vreme a murit și el. După moarte, cei doi prieteni s-au transformat într-o pasăre phoenix¹ cu două capete, care avea patru picioare, patru aripi, dar un singur trup. Astfel prietenia lor nedespărţită a continuat şi oriunde se duceau erau împreună. Cît era ziulica de mare umblau prin pădure și ciuguleau seminţe şi fructe.

Un vînător, umblînd el prin pădure, a zărit phoenixul cu două capete, care tocmai ciugulea nişte fructe într-un pom şi a observat cum unul din capete, după ce găsea fructe coapte, nu le mînca de unul singur, ci lăsa şi pentru celălalt. Văzînd că ţin aşa de mult unul la altul nu s-a mai îndurat să împuşte această pasăre ciudată.

Cînd s-a întors acasă, a povestit la toată lumea cele văzute și astfel povestea phoenixului cu două capete s-a răspîndit pînă departe. Așa se face că pînă la urmă a aflat şi împăratul, care a trimis un maestru de vînătoare în pădure să prindă phoenixul.

După ce a umblat zile în șir prin pădure, în sfîrşit, într-o dimineaţă a descoperit phoenixul cu două capete tocmai cînd ciugulea fructe.

A ridicat puşca și a ochit, însă cînd era gata să tragă, phoenixul cu două capete a zburat pe alt pom. Demnitarul curţii a ochit din nou, dar pasărea a zburat iar. Povestea s-a repetat de cîteva ori și maestrul de vînătoare nu mai ştia ce să facă. Cînd s-a înnoptat, nemaiavînd încotro, resemnat și abătut, a pornit-o spre casă, cu pușca pe umăr. Pe drum, tot frămîntîndu-se ce să facă, pînă la urmă i-a venit o idee. S-a apucat să împletească lațuri multe şi înainte de a se lumina de ziuă a pornit-o spre pădure și a pus laţurile pe crengile pomilor cu fructe. Abia s-a crăpat de ziuă şi într-adevăr phoenixul cu două capete a venit după hrană.

Dar vai! Piciorul i-a fost prins într-un laţ și n-a mai putut să zboare.

Curteanul a luat phoenixul şi l-a dus împăratului, care a dat ordin să fie pus într-o colivie aurită și să i se dea apă îndulcită şi cele mai alese fructe şi seminţe.

Și așa, chiar şi acum, cînd phoenixul era ţinut în colivie, cele două capete se iubeau ca şi mai înainte. Cînd mîncau — mîncau împreună, cînd beau, beau împreună.

Împăratul, văzînd cît se iubesc, a început să le pismuiască tot mai mult şi s-a gîndit să le despartă, să fie doi phoenicşi. De aceea dădea numai unui cap de mîncare, lăsîndu-l pe celălalt nehrănit. Cel căruia i se dădea să mănînce, văzînd că celălalt nu mănîncă, nu mînca nici el nimic, cu toate că era silit în fel și chip.

Atunci împăratul s-a mîniat că phoenixul nu-l ascultă şi a pus să se bată gongul pentru adunarea curtenilor.

Cînd s-au strîns toţi curtenii la palat, împăratul grăi:

— Care dintre voi va putea să despartă cele două capete ale acestui phoenix, încît să se transforme în doi phoenicși, acela va primi jumătate din împărăție.

Atunci un curtean a păşit înainte și a spus:

— Dacă Măria ta se va ţine de cuvînt eu sînt gata să încerc, însă trebuie să-mi îngăduiţi să iau phoenixul acasă și într-o lună, fără îndoială, voi putea îndeplini dorinţa Luminăţiei tale.

Împăratul i-a dat îngăduința şi a făgăduit că-l va răsplăti pe curtean aşa cum spusese.

Curteanul, cum a ajuns acasă, a pus colivia sub streaşină şi a început să hrănească cu multă grijă phoenixul. Toată ziua stătea lîngă colivie și urmărea cum ciugulesc cele două capete, gîndindu-se mereu cum să facă să le despartă și să dobîndească jumătate din împărăție.

Observîndu-le cu atenţie zile de-a rîndul, a descoperit că uneori cele două capete se întorceau în direcţii opuse, şi s-a gîndit să folosească acest prilej pentru ca să-i despartă.

A doua zi, cum a văzut că cele două capele se întorc, depărtîndu-se unul de altul, s-a dus imediat spre unul din capete şi i-a şoptit încetişor : „Șu, şu, şu“. Apoi repede a intrat în casă. Celălalt cap, cînd s-a întors, a întrebat:

— Ce ţi-a spus curteanul?

Capul căruia îi şoptise curteanul a răspuns: „A spus ceva ce nici eu nu ştiu“.

Şi a doua zi, şi a treia zi, curteanul de îndată ce vedea că cele două capete ale phoenixului se întorc se apropia de capul cu care vorbise prima dată și-i șoptea la ureche:

„Șu, şu, şu !“ Şi imediat intra în casă.

Celălalt cap se întorcea mereu și întreba: „Ce ţi-a spus curteanul? Spune-mi să știu și eu“.

Cel care auzise șoaptele curteanului nu știa ce să-i spună; căci nu înțelegea nici el nimic, și de aceea răspundea:

„A spus ceva ce nici eu nu ştiu“.

Pînă la urmă prietenul său drag, plin de îndoială, i-a răspuns:

„Sînt sigur că vrea să mă ucidă! De ce nu ești sincer cu mine?“

În zilele următoare curteanul s-a purtat la fel. Capul căruia curteanul nu-i vorbea întreba întruna:

„Ce ţi-a spus curteanul?“

Însă răspunsul pe care putea să-l dea prietenul său era acelaşi:

„A spus ceva ce nici eu nu ştiu!“

Au continuat așa multe zile la rînd şi cel ce n-auzea șoaptele curteanului își pierdea din ce în ce mai mult încrederea în prietenul său drag şi a început să se certe cu el din ce în ce mai mult.

În cele din urmă, s-au certat rău de tot, s-au smucit din toate puterile şi partea de mijloc care-i unea s-a desfăcut. Phoenixul cu două capete s-a transformat în doi phoenicşi. Curteanul, văzînd că a izbutit să-i despartă, nebun de bucurie, a alergat la palat, să-i spună împăratului şi să-i ceară ca răsplată jumătate din împărăție.

Dar împăratul, se vede, nu era dornic să se ţină de cuvînt şi i-a spus doar atît:

„Nu trebuia să te grăbești.“

A mai încercat de atunci curteanul să-i amintească împăratului de făgăduială, dar acesta schimba vorba şi pînă la urmă nu s-a ales cu nimic.

---

1. phoenix — pasăre alegorică, mitologică, care, simțindu-și sfârșitul aproape, se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. ↩︎