Într-un ţinut îndepărtat, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, au fost odată un împărat şi o împărăteasă. Şi erau foarte mîhniţi că nu aveau copii, deşi încercaseră toate leacurile ce se puteau încerca. Şi iată că, asemeni oricărei dorinţe ce se vrea arzător împlinită, într-un tîrziu, împărăteasa născu o fetiţă. Bucuria fu mare şi neasemuită, căci ce altceva aduce mai multă fericire într-o casă, decît glasurile de copii? Aşa încît împlinirea unei astfel de dorinţi se sfîrşi printr-o petrecere fără seamăn, la care, respectînd obiceiurile vremii, au fost chemate şi ursitoarele care se aflau atunci în acel ţinut. Erau şapte la număr, iar împăratul le pregăti talere şi tacîmuri din aur incrustat cu diamante şi rubine. Dar, tocmai cînd petrecerea era în toi, apăru o bătrînă ursitoare care nu fusese chemată, fiindcă, de mai bine de cincizeci de ani, nu se ştia nimic de ea. Împăratul îi dădu şi ei tacîmuri la fel de preţioase, dar nu mai avea încă un taler. Crezînd că astfel este dispreţuită, bătrîna murmură cîteva ameninţări, care înspăimîntară pe celelalte ursitoare ce se aflau în preajma ei. Pentru a împiedica hărăzirea unui destin potrivnic tinerei prinţese, una dintre ele se ascunse, ca să poată rămîne ultima, încercînd astfel să repare răul pe care bătrîna ar fi putut să-l facă.

Între timp, ursitoarele începură să o înzestreze pe micuţa prinţesă cu cele mai alese daruri: să fie cea mai frumoasă din lume, înţeleaptă şi graţioasă în tot ce face, o dansatoare desăvîrşită, să ştie cînta din orice instrument şi să aibă o voce de privighetoare. Venind şi rîndul bătrînei ursitoare, aceasta grăi:

— Prinţesa va muri înţepată de un fus!

Dar, pe cînd toată lumea rămăsese îngrozită de această cumplită prezicere, apăru ultima dintre ursitoare, care spuse:

— Liniştiţi-vă, prinţesa nu va muri: înţepătura fusului îi va provoca un somn ce va dura o sută de ani, la capătul cărora un prinţ va veni s-o trezească.

Pentru a împiedica nenorocirea, împăratul dădu poruncă: „Nimeni în împărăţie să nu folosească şi să nu aibă fuse!“ Şi cincisprezece ani, viaţa se desfăşură firesc, fără ca nimic s-o oprească. Doar că ceea ce trebuia să se întîmple se-ntîmplă: într-o zi, pe cînd împăratul şi împărăteasa erau plecaţi, mica prinţesă porni să descopere în palat locuri pe care nu le străbătuse încă. Ajunse astfel, deschizînd uşă după uşă, într-o mică încăpere aflată într-un vechi turn. Aici locuia o bătrînă, care torcea, fără să ştie de oprelişte.

— Ce faci aici? întrebă, mirată, prinţesa.

— Torc, copila mea, îi răspunse bătrîna, care nu o cunoştea.

— Ah!… Lasă-mă, te rog, şi pe mine, vreau să încerc şi eu!

Şi, fiindcă era puţin distrată sau poate fiindcă aşa ii hărăziseră ursitoarele şi nu se putea împotrivi, se înţepă la mînă şi căzu pe podea fără cunoştinţă. Sărmana bătrînă încercă în fel şi chip să o trezească din leşin, dar nu fu cu putinţă; încercară toţi să o readucă în simţiri, în zadar. Într-un tîrziu, împăratul îşi aminti de ursitoarea cea rea, iar pentru că îşi dădea seama că nu mai e nimic de făcut, o aşezară pe prinţesă pe un pat cu broderii de aur şi argint şi se îndepărtară încet, plîngînd. Prinţesa nu-şi pierduse nimic din frumuseţea şi gingăşia ei; îşi începuse doar somnul cel de o sută de ani, în care avea să-l viseze pe prinţul ce trebuia să vină să o trezească, alesul inimii ei, care încă nu se născuse.

Ursitoarea cea bună, care o salvase de la moarte, sosi şi ea, nu peste multă vreme, fiind foarte grijulie asupra soartei micuţei prinţese, pe care o îndrăgea tare mult. Se gîndi că, atunci cînd se va trezi din îndelungatul ei somn, se va afla singură, fără nimeni în afară de visul ei, într-o lume necunoscută. Astfel, atinse cu bagheta ei fermecată tot ce era fiinţă în acel palat, în afară de împărat şi împărăteasă, încît totul rămase nemişcat, cufundat într-un somn de o sută de ani, unde vremea nu mai vremuia, căci, atunci cînd ar fi fost să se trezească, viaţa ar fi urmat ca şi cum nu ar fi trecut mai mult de o clipă.

După ce-şi sărutară pentru ultima oară copila, împăratul şi împărăteasa părăsiră palatul, făcînd în aşa fel ca să oprească din drum pe oricine ar fi voit să se apropie. Ursitoarea cea bună înconjură parcul în cîteva clipite cu o pădure atît de deasă, plină de tot felul de arbori şi tufe de ciulini, încît nici un om sau animal nu ar fi îndrăznit să se încumete a o străbate.

Şi cei o sută de ani trecură. Fiul împăratului ce domnea în acea vreme, mergînd într-o zi la vînătoare, întrebă plin de mirare ce erau acele turnuri care se înălţau deasupra pădurii dese. Află tot felul de poveşti, care mai de care mai ciudate şi mai înspăimîntătoare, pînă cînd întîlni un ţăran bătrîn, care îi spuse ce auzise şi el de la tatăl său: că acolo se afla o prinţesă ce fusese ursită să doarmă o sută de ani şi că somnul ei îl va spulbera un fiu de împărat, căruia îi era sortită.

Împins de dragoste dar şi de dorinţa aventurii, tînărul prinţ pomi să străbată desişul pădurii. Nu mică-i fu mirarea dezvăluindu-i-se încet, încet, taina. Lumea care dormea, în locurile şi poziţiile în care fusese vrăjită, îl uimi peste măsură, iar, cînd ajunse la camera unde prinţesa îşi săvîrşea pedeapsa, rămase fără glas în faţa frumuseţii ei neasemuite. Se aşeză în genunchi lîngă ea şi, fiindcă vraja era pe sfîrşite, prinţesa deschise ochii şi spuse, plină de tandreţe:

— Cine eşti? Prinţul meu? Te-ai lăsat cam mult aşteptat.

Urmară clipe de neasemuită gingăşie, în care îşi mărturisiră dragostea, ce le fusese dăruită de atîta amar de vreme.

Între timp, întreg palatul se trezi. Pregătiră o masă la care se serviră bunătăţi de tot felul şi se cîntară melodii pline de frumuseţe, chiar dacă de aproape o sută de ani nu se mai făcuseră auzite. Iar prinţesa, care era îmbrăcată într-o rochie ca de pe vremea bunicii, nu era cu nimic mai puţin fermecătoare. Se căsătoriră îndată, trăind clipe de neasemuită fericire.

În dimineaţa următoare, prinţul plecă spre castelul unde părinţii săi trebuie să fi fost tare îngrijoraţi din pricina lui. Le spuse că se rătăcise în pădure în timpul vînătorii şi fusese nevoit să ceară adăpost unui cărbunar, în coliba căruia înnoptase. Tatăl său, împăratul, îl crezu, doar pe mama sa nu reuşi s-o convingă, mai ales că, în zilele şi lunile ce urmară, prinţul mergea la vînătoare aproape în fiecare zi. Trecură astfel doi ani, timp în care prinţesa născu o fetiţă pe care o numiră Zori-de-zi şi un băieţel al cărui nume era Ziurel-de-ziuă, căci frumuseţea lui părea şi mai strălucitoare decît a surorii sale.

De ce nu mărturisise părinţilor săi căsătoria cu Frumoasa din pădurea adormită? Mai ales din pricina mamei lui, de care se temea, fiindcă se trăgea dintr-o familie de oameni cu apucături ciudate, sălbatice. De altfel, împăratul o luase în căsătorie doar pentru bogăţiile ei.

După moartea tatălui său, cînd tînărul prinţ deveni el însuşi împărat, îşi mărturisi căsătoria şi o aduse la castel pe tînăra sa soţie, împreună cu cei doi copii ai lor.

La cîtva timp după aceea, împăratul plecă la război împotriva vecinului său, regele Cantalabutte. Fiindcă urma să lipsească o vreme mai îndelungată, o lăsă stăpînă pe mama sa, cerîndu-i să aibă grijă de soţia lui şi de cei doi copii. Însă, de îndată ce se văzu puternică, împărăteasa-mamă îşi trimise nora împreună cu cei doi copii într-o casă din pădure, şi rămase acum singură, devenind şi mai rea şi mai sălbatică. Pînă cînd într-una din seri îi comandă bucătarului:

— Mîine la cină vreau să o mănînc pe micuţa Zori-de-zi!

— Vai! Măria ta! spuse bucătarul.

Dar împărăteasa îi repetă cu atîta nestăpînită poftă şi cruzime, încît bietul om nu mai ştiu ce să-i răspundă.

Sărmanul bucătar! Îşi luă cuţitul cel mare şi se duse în camera fetiţei, pe care o găsi jucîndu-se. Zori-de-zi, care abia dacă avea patru ani, veni zîmbind să-i sară de gît şi să-l îmbrăţişeze, crezînd că i-a adus ceva bun. Plîngînd, o luă pe fetiţă şi o duse la soţia lui, pentru a o ascunde de cumplita împărăteasă, cea cu apucături de căpcăună! Şi îi găti acesteia un miel, la care adăugă un sos atît de bun, încît împărăteasa îi spuse că nu mai mîncare niciodată ceva atît de gustos.

După vreo săptămînă, spre groaza bucătarului, povestea se repetă:

— Vreau să-l mănînc pe micuţul Ziurel-de-ziuă!

Omul nu-i mai spuse nimic, gîndind că o va păcăli şi de astă dată. Şi, într-adevăr, îl luă pe băieţel, care nu avea decît trei ani, şi-l duse în sărăcăcioasa lui căsuţă, unde era şi Zori-de-zi. Iar împărăteasa se ospătă dintr-un ied, căruia bucătarul avusese grijă să-i adauge un sos la fel de gustos.

Toate bune şi frumoase, doar că pofta acelei căpcăune parcă se dezlănţuise dintr-o dată. Într-o zi îi spuse bucătarului:

— Vreau s-o mănînc pe tînăra împărăteasă, pe care să o găteşti cu acelaşi sos ca şi pe copiii ei!

Bietul om era în pragul deznădejdii, gîndind că nu va mai putea face nimic de astă dată şi, nevrînd să o ucidă mişeleşte, se duse şi-i spuse de porunca pe care o primise. Tînăra împărăteasă primi însă vestea cu bucurie, căci nu ştia adevărul în întregime, şi la ce-i mai era de folos să trăiască, atîta timp cît nevinovaţii ei copii sfîrşiseră într-o împrejurare tot atît de crudă.

— Nu, sărmana mea stăpînă, n-o să mori, spuse bietul om. înduioşat pînă la lacrimi. Copiii trăiesc şi o să-i revezi îndată, căci te voi duce să te ascund alături de ei.

Zis şi făcut. Iar împărăteasa-mamă se înfruptă dintr-o delicioasă căprioară. Era foarte mulţumită de cruzimea ei: se gîndea să-i spună fiului ei, cînd acesta se va întoarce, că nişte lupi turbaţi o mîncaseră pe frumoasa lui soţie şi pe cei doi copii.

Şi timpul s-ar fi scurs liniştit în aşteptarea împăratului, dacă într-o seară, ducîndu-se prin ogradă pentru a adulmeca ceva carne proaspătă, împărăteasa-mamă nu-l auzea pe micuţul Ziurel-de-ziuă plîngînd, căci mama lui tocmai voia să-l pedepsească, fiindcă fusese neascultător şi mai auzi şi vocea micuţei Zori-de-zi care cerea iertare pentru fratele ei. Căpcăuna recunoscu vocile şi, furioasă fiindcă fusese păcălită, ceru, pe un ton care îngheţă întreaga suflare ce o asculta, ca a doua zi de dimineaţă să fie adus în mijlocul curţii un cazan care să fie umplut cu vipere, broaşte rîioase şi năpîrci; iar în el să fie aruncaţi împărăteasa cu cei doi copii ai ei, dimpreună cu bucătarul şi nevasta lui.

Doar că soarta se întoarse împotriva ei şi, în loc de fărădelegea pe care o pusese la cale, îşi găsi ea însăşi sfîrşitul în acel chip înspăimîntător.

Cum de s-a întîmplat aşa? A fost să fie ca tînărul împărat, la a cărui sosire nu mai spera nimeni, să apară chiar în clipa în care călăii se pregăteau să-i arunce pe acei nevinovaţi în cazanul aducător de moarte. Cuprins de nedumerire şi spaimă, el opri acea îngrozitoare faptă ce urma să se săvîrşească. Atunci, căpcăuna, turbată de mînie, văzînd cum planurile ei dăduseră greş, se aruncă în cazanul cu vipere. Împăratul cel tînăr se întristă aflînd toate cîte fuseseră puse la cale, dar revederea cu preafrumoasa sa soţie şi cu dragii lui copii îl făcu să uite şi să trăiască fericiţi împreună.