Într-un ţinut îndepărtat, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, au fost odată un împărat şi o împărăteasă. Şi erau foarte mîhniţi că nu aveau copii, deşi încercaseră toate leacurile ce se puteau încerca. Şi iată că, asemeni oricărei dorinţe ce se vrea arzător împlinită, într-un tîrziu, împărăteasa născu o fetiţă. Bucuria fu mare şi neasemuită, căci ce altceva aduce mai multă fericire într-o casă, decît glasurile de copii? Aşa încît împlinirea unei astfel de dorinţi se sfîrși printr-o petrecere fără seamăn, la care, respectînd obiceiurile vremii, au fost chemate și ursitoarele care se aflau atunci în acel ţinut. Erau şapte la număr, iar împăratul le pregăti talere și tacîmuri din aur incrustat cu diamante şi rubine. Dar, tocmai cînd petrecerea era în toi, apăru o bătrînă ursitoare care nu fusese chemată, fiindcă, de mai bine de cincizeci de ani, nu se știa nimic de ea. Împăratul îi dădu și ei tacîmuri la fel de preţioase, dar nu mai avea încă un taler. Crezînd că astfel este dispreţuită, bătrîna murmură cîteva ameninţări, care înspăimîntară pe celelalte ursitoare ce se aflau în preajma ei. Pentru a împiedica hărăzirea unui destin potrivnic tinerei prințese, una dintre ele se ascunse, ca să poată rămîne ultima, încercînd astfel să repare răul pe care bătrîna ar fi putut să-l facă.

Între timp, ursitoarele începură să o înzestreze pe micuţa prinţesă cu cele mai alese daruri: să fie cea mai frumoasă din lume, înțeleaptă şi graţioasă în tot ce face, o dansatoare desăvîrşită, să ştie cînta din orice instrument și să aibă o voce de privighetoare. Venind şi rîndul bătrînei ursitoare, aceasta grăi:

— Prinţesa va muri înțepată de un fus!

Dar, pe cînd toată lumea rămăsese îngrozită de această cumplită prezicere, apăru ultima dintre ursitoare, care spuse:

— Liniștiţi-vă, prinţesa nu va muri: înțepătura fusului îi va provoca un somn ce va dura o sută de ani, la capătul cărora un prinţ va veni s-o trezească.

Pentru a împiedica nenorocirea, împăratul dădu poruncă: „Nimeni în împărăție să nu folosească și să nu aibă fuse!“ Şi cincisprezece ani, viața se desfășură firesc, fără ca nimic s-o oprească. Doar că ceea ce trebuia să se întîmple se-ntîmplă: într-o zi, pe cînd împăratul şi împărăteasa erau plecaţi, mica prințesă porni să descopere în palat locuri pe care nu le străbătuse încă. Ajunse astfel, deschizînd ușă după ușă, într-o mică încăpere aflată într-un vechi turn. Aici locuia o bătrînă, care torcea, fără să știe de opreliște.

— Ce faci aici? întrebă, mirată, prinţesa.

— Torc, copila mea, îi răspunse bătrîna, care nu o cunoştea.

— Ah!… Lasă-mă, te rog, şi pe mine, vreau să încerc şi eu!

Și, fiindcă era puțin distrată sau poate fiindcă aşa ii hărăziseră ursitoarele şi nu se putea împotrivi, se înțepă la mînă și căzu pe podea fără cunoștință. Sărmana bătrînă încercă în fel și chip să o trezească din leșin, dar nu fu cu putință; încercară toți să o readucă în simţiri, în zadar. Într-un tîrziu, împăratul își aminti de ursitoarea cea rea, iar pentru că îşi dădea seama că nu mai e nimic de făcut, o așezară pe prințesă pe un pat cu broderii de aur şi argint și se îndepărtară încet, plîngînd. Prinţesa nu-şi pierduse nimic din frumuseţea și gingăşia ei; îşi începuse doar somnul cel de o sută de ani, în care avea să-l viseze pe prinţul ce trebuia să vină să o trezească, alesul inimii ei, care încă nu se născuse.

Ursitoarea cea bună, care o salvase de la moarte, sosi și ea, nu peste multă vreme, fiind foarte grijulie asupra soartei micuţei prințese, pe care o îndrăgea tare mult. Se gîndi că, atunci cînd se va trezi din îndelungatul ei somn, se va afla singură, fără nimeni în afară de visul ei, într-o lume necunoscută. Astfel, atinse cu bagheta ei fermecată tot ce era fiinţă în acel palat, în afară de împărat și împărăteasă, încît totul rămase nemișcat, cufundat într-un somn de o sută de ani, unde vremea nu mai vremuia, căci, atunci cînd ar fi fost să se trezească, viața ar fi urmat ca și cum nu ar fi trecut mai mult de o clipă.

După ce-și sărutară pentru ultima oară copila, împăratul şi împărăteasa părăsiră palatul, făcînd în așa fel ca să oprească din drum pe oricine ar fi voit să se apropie. Ursitoarea cea bună înconjură parcul în cîteva clipite cu o pădure atît de deasă, plină de tot felul de arbori şi tufe de ciulini, încît nici un om sau animal nu ar fi îndrăznit să se încumete a o străbate.

Şi cei o sută de ani trecură. Fiul împăratului ce domnea în acea vreme, mergînd într-o zi la vînătoare, întrebă plin de mirare ce erau acele turnuri care se înălţau deasupra pădurii dese. Află tot felul de poveşti, care mai de care mai ciudate şi mai înspăimîntătoare, pînă cînd întîlni un țăran bătrîn, care îi spuse ce auzise și el de la tatăl său: că acolo se afla o prinţesă ce fusese ursită să doarmă o sută de ani și că somnul ei îl va spulbera un fiu de împărat, căruia îi era sortită.

Împins de dragoste dar și de dorinţa aventurii, tînărul prinț pomi să străbată desișul pădurii. Nu mică-i fu mirarea dezvăluindu-i-se încet, încet, taina. Lumea care dormea, în locurile şi poziţiile în care fusese vrăjită, îl uimi peste măsură, iar, cînd ajunse la camera unde prințesa îşi săvîrșea pedeapsa, rămase fără glas în faţa frumuseții ei neasemuite. Se așeză în genunchi lîngă ea și, fiindcă vraja era pe sfîrşite, prinţesa deschise ochii şi spuse, plină de tandreţe:

— Cine eşti? Prinţul meu? Te-ai lăsat cam mult aşteptat.

Urmară clipe de neasemuită gingăşie, în care își mărturisiră dragostea, ce le fusese dăruită de atîta amar de vreme.

Între timp, întreg palatul se trezi. Pregătiră o masă la care se serviră bunătăţi de tot felul și se cîntară melodii pline de frumusețe, chiar dacă de aproape o sută de ani nu se mai făcuseră auzite. Iar prinţesa, care era îmbrăcată într-o rochie ca de pe vremea bunicii, nu era cu nimic mai puțin fermecătoare. Se căsătoriră îndată, trăind clipe de neasemuită fericire.

În dimineața următoare, prinţul plecă spre castelul unde părinții săi trebuie să fi fost tare îngrijoraţi din pricina lui. Le spuse că se rătăcise în pădure în timpul vînătorii și fusese nevoit să ceară adăpost unui cărbunar, în coliba căruia înnoptase. Tatăl său, împăratul, îl crezu, doar pe mama sa nu reuși s-o convingă, mai ales că, în zilele și lunile ce urmară, prințul mergea la vînătoare aproape în fiecare zi. Trecură astfel doi ani, timp în care prințesa născu o fetiță pe care o numiră Zori-de-zi şi un băiețel al cărui nume era Ziurel-de-ziuă, căci frumusețea lui părea și mai strălucitoare decît a surorii sale.

De ce nu mărturisise părinților săi căsătoria cu Frumoasa din pădurea adormită? Mai ales din pricina mamei lui, de care se temea, fiindcă se trăgea dintr-o familie de oameni cu apucături ciudate, sălbatice. De altfel, împăratul o luase în căsătorie doar pentru bogăţiile ei.

După moartea tatălui său, cînd tînărul prinţ deveni el însuși împărat, își mărturisi căsătoria şi o aduse la castel pe tînăra sa soție, împreună cu cei doi copii ai lor.

La cîtva timp după aceea, împăratul plecă la război împotriva vecinului său, regele Cantalabutte. Fiindcă urma să lipsească o vreme mai îndelungată, o lăsă stăpînă pe mama sa, cerîndu-i să aibă grijă de soţia lui și de cei doi copii. Însă, de îndată ce se văzu puternică, împărăteasa-mamă își trimise nora împreună cu cei doi copii într-o casă din pădure, şi rămase acum singură, devenind şi mai rea şi mai sălbatică. Pînă cînd într-una din seri îi comandă bucătarului:

— Mîine la cină vreau să o mănînc pe micuța Zori-de-zi!

— Vai! Măria ta! spuse bucătarul.

Dar împărăteasa îi repetă cu atîta nestăpînită poftă şi cruzime, încît bietul om nu mai ştiu ce să-i răspundă.

Sărmanul bucătar! Își luă cuțitul cel mare şi se duse în camera fetiţei, pe care o găsi jucîndu-se. Zori-de-zi, care abia dacă avea patru ani, veni zîmbind să-i sară de gît şi să-l îmbrăţişeze, crezînd că i-a adus ceva bun. Plîngînd, o luă pe fetiţă şi o duse la soţia lui, pentru a o ascunde de cumplita împărăteasă, cea cu apucături de căpcăună! Și îi găti acesteia un miel, la care adăugă un sos atît de bun, încît împărăteasa îi spuse că nu mai mîncare niciodată ceva atît de gustos.

După vreo săptămînă, spre groaza bucătarului, povestea se repetă:

— Vreau să-l mănînc pe micuțul Ziurel-de-ziuă!

Omul nu-i mai spuse nimic, gîndind că o va păcăli și de astă dată. Şi, într-adevăr, îl luă pe băieţel, care nu avea decît trei ani, și-l duse în sărăcăcioasa lui căsuță, unde era şi Zori-de-zi. Iar împărăteasa se ospătă dintr-un ied, căruia bucătarul avusese grijă să-i adauge un sos la fel de gustos.

Toate bune şi frumoase, doar că pofta acelei căpcăune parcă se dezlănţuise dintr-o dată. Într-o zi îi spuse bucătarului:

— Vreau s-o mănînc pe tînăra împărăteasă, pe care să o găteşti cu acelaşi sos ca și pe copiii ei!

Bietul om era în pragul deznădejdii, gîndind că nu va mai putea face nimic de astă dată şi, nevrînd să o ucidă mişeleşte, se duse şi-i spuse de porunca pe care o primise. Tînăra împărăteasă primi însă vestea cu bucurie, căci nu ştia adevărul în întregime, şi la ce-i mai era de folos să trăiască, atîta timp cît nevinovaţii ei copii sfîrşiseră într-o împrejurare tot atît de crudă.

— Nu, sărmana mea stăpînă, n-o să mori, spuse bietul om. înduioşat pînă la lacrimi. Copiii trăiesc şi o să-i revezi îndată, căci te voi duce să te ascund alături de ei.

Zis şi făcut. Iar împărăteasa-mamă se înfruptă dintr-o delicioasă căprioară. Era foarte mulţumită de cruzimea ei: se gîndea să-i spună fiului ei, cînd acesta se va întoarce, că nişte lupi turbaţi o mîncaseră pe frumoasa lui soţie și pe cei doi copii.

Şi timpul s-ar fi scurs liniştit în aşteptarea împăratului, dacă într-o seară, ducîndu-se prin ogradă pentru a adulmeca ceva carne proaspătă, împărăteasa-mamă nu-l auzea pe micuțul Ziurel-de-ziuă plîngînd, căci mama lui tocmai voia să-l pedepsească, fiindcă fusese neascultător și mai auzi şi vocea micuţei Zori-de-zi care cerea iertare pentru fratele ei. Căpcăuna recunoscu vocile şi, furioasă fiindcă fusese păcălită, ceru, pe un ton care îngheţă întreaga suflare ce o asculta, ca a doua zi de dimineaţă să fie adus în mijlocul curții un cazan care să fie umplut cu vipere, broaşte rîioase și năpîrci; iar în el să fie aruncaţi împărăteasa cu cei doi copii ai ei, dimpreună cu bucătarul și nevasta lui.

Doar că soarta se întoarse împotriva ei şi, în loc de fărădelegea pe care o pusese la cale, îşi găsi ea însăși sfîrşitul în acel chip înspăimîntător.

Cum de s-a întîmplat aşa? A fost să fie ca tînărul împărat, la a cărui sosire nu mai spera nimeni, să apară chiar în clipa în care călăii se pregăteau să-i arunce pe acei nevinovați în cazanul aducător de moarte. Cuprins de nedumerire şi spaimă, el opri acea îngrozitoare faptă ce urma să se săvîrșească. Atunci, căpcăuna, turbată de mînie, văzînd cum planurile ei dăduseră greș, se aruncă în cazanul cu vipere. Împăratul cel tînăr se întristă aflînd toate cîte fuseseră puse la cale, dar revederea cu preafrumoasa sa soţie şi cu dragii lui copii îl făcu să uite şi să trăiască fericiţi împreună.