Spun, măre, să fi fost în Ţara Românească un domn oarecînd, om drept, temător de Dumnezeu şi nepărtinitor.
Cînd ieşea la judecată, şi ieşea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămînea mulţumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatîr nu încăpea. El asculta cu blîndeţe păsurile fitecui. El îmbuna pe toţi. Ce să vă mai spui? El era adevărat părinte al celor buni.
Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu raţa în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu cînd se ivea nedreptatea şi asuprirea înaintea lui. Mîndrului şi celui nesocotit, ca şi mîncătorilor, nu le căuta de ce le e cojocul. Ţi-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de şapte palme în frunte, cînd se dovedea vinovăţia lor.
Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin ţară vrun om rău, nedreptăţitor sau asupritor, şi dacă se afla cîte vrunul, apoi era arătat cu degetul şi vestea se ducea pînă la urechile lui vodă şi era vai de măiculiţa care l-a făcut pe el, cînd auzea vodă de unele ca acestea.
Totuşi vodă ieşea la judecată la soroacele hotărîte şi asculta jeluirile poporului, cînd avea ce jelui, şi asculta pe toţi, cu răbdare şi cu îngăduinţă.
Într-una din zile se înfăţişă înainte-i o jupîneasă şi-i zise:
— Măria-ta, am un fecior, care mă căuta cînd era acasă la mine sub ascultarea mea; dară acum, de cînd este sub ascultarea măriei-tale, nu mai vrea să ştie de mine.
— Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorîndu-se. Şi cum nu vrea să ştie de tine?
— Apoi iacă, măria-ta, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepţilor, cînd a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca1 cu calul ei, adecă meşteşugul cu care ne hrănea pe mine şi pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, băieţandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, şi cu agoniseala lui puteam trăi amîndoi fără să simţim lipsa şi neaverea.
După ce s-a mai mărit, nu ştiu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea măriei-tale.
Este multă vreme de atunci şi pînă la un timp mai aflam cîte ceva de dînsul; dară de cînd cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgînul, n-am mai aflat nimic de dînsul, pînă mai acum un an. Îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plîngeam pe toate cărările ca pe un pierit.
Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila mărieitale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplăteşti pentru vrednicia şi vitejia ce a arătat în acel război, am vîndut şi saca şi cal, şi m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gînd că, fiind el acum tare şi mare, să pot mînca şi eu o pîinişoară în curtea lui la vremea bătrîneţelor mele.
Dară ce să vezi, măria-ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvînt că nu mă cunoaşte. Şi aşa cu plîngere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat.
— Cine este copilul tău, jupîneasă?
— Ispravnicul din cutare judeţ, măria-ta.
— Du-te, jupîneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, pînă va veni fiiul tău.
Şi dînd porunci grabnice ca să cheme pe jupînul ispravnic la curte, vodă îşi căută de alte trebi ale ţării.
Ispravnicul nu mai putu de bucurie cînd priimi porunca domnească. El socotea că cine ştie ce bunătate îl aşteaptă, şi se grăbi să vie numaidecît.
Pesemne că nu i se bătuse ochiul stîng, nici nu-i ţiuise urechea.
Înfăţişîndu-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vie şi jupîneasa.
Cînd se văzu ispravnicul de faţă cu mumă-sa o sfecli de tot.
— Cunoşti tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă vodă cu grai apăsat.
Ispravnicul, care se făcuse roşu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos şi cu ochii în pămînt, răspunse:
— Da, măria-ta.
— Cine este?
— Este mumă-mea.
— Păi bine, ispravnice, nu ţi-a fost frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni să o goneşti de la curtea ta? Au doară te ruşinezi de teapa din care ai ieşit? Au doară vei fi zicînd că acuma eşti boier mare şi te josoreşti2 să-ţi hrăneşti pe muma care te-a născut şi te-a crescut pînă te-a făcut mare, pentru că e o mojică?
Şi întorcîndu-se către jupîneasa, muma ispravnicului, care sta smerită şi cu mîinile la piept, o întrebă:
— Ce osîndă socoteşti d-ta, jupîneasă, că i se cade acestui fiiu nerecunoscător?
— Mila măriei-tale, doamne; eu nu cer osîndă; eu doresc să fiu pe lîngă fiiul meu, în curtea căruia să mănînc şi eu o bucată de pîine la bătrîneţele mele şi să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă.
— Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ţie şi tu, jupîneasă, să-l băşici cu nuieluşa, cum făceai cînd era el la casa ta şi sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească.
— Cît a fost sub ascultarea mea, mărite doamne, eu am ştiut să-l mustrez şi să-l fac să meargă pe calea cea bună.
De cînd însă a ieşit de sub aripele mele şi a intrat sub ocrotirea măriei-tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mîinile decît să le ridic asupra lui astăzi cînd este bărbat şi cruce de voinic. Mai bine să muncesc eu pe la unii şi pe la alţii, decît să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit măria-ta după vrednicia lui, eu îmi voi tîrîgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea şi fie mila Domnului şi a măriei-tale preste noi amîndoi!
Se înduioşi vodă pînă într-atîta încît se zăriră în ochii lui două lăcrămioare, pe cari vodă le ţinea, ca să nu piştească afară.
Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenuchie dinaintea lui vodă şi zise:
— Greşit am fost, doamne, înaintea măriei-tale şi înaintea mumei mele. Iertaţi-mă, vă rog, cu lacrămi fierbinţi! N-am ştiut să preţuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văz şi eu ce mumă dornică şi cu minte am, mumă ce ar fi vrednică să aibă fiiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, măria-ta, să iau pe mumă-mea lîngă mine şi să o ţiu numai în palme şi în leagăn de mătase, cum se zice, cîte zile va avea ea şi cît mila măriei-tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună şi să nu ies din cuvîntul ei.
Măria-sa vodă nu-şi mai putu ţine lacrămile şi ştergîndu-se la ochi cu o năframă mai albă decît fulgul, zise:
— Aşa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mîna mume-tei şi să-ţi ţii cuvîntul, precum ţi-a fost vrednicia în oştire şi atunci nu te voi scăpa din vedere cît voi fi eu domn.
Şi aşa se făcu, căci porunca lui vodă era pravilă pe vremea aceea.
Darămite azi, cîţi nemernici nu s-or fi găsind, cari, după ce că părinţii lor se sting cheltuindu-se, şi îngrijesc de dînşii ca să-i procopsească, apoi, cînd ajung şi ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc şi-i lasă peritori de foame, tocmai cînd sunt copleşiţi de povara bătrîneţelor. Cîţi, zic, nu s-or găsi şi astăzi de aceia, cari ar fi mai vrednici să umble cu sacaua de apă, decît să stea cocoţaţi cine ştie unde şi îmbăieraţi de fumurile fuduliei celei necuviincioase.