Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Îşi jeli nevasta ce-şi jeli, dară văzu că nu foloseşte nimic cu jelirea. Începu a-şi căuta de trebi.
Ajuns însă la cărunteţe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră şi le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace şi cu mulţumire.
Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeţi dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mîngîie. Era singur cuc.
Îl bătea gîndurile cîteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea însă bietului om să-şi uite nevasta dîntîi; ş-apoi nu ştia peste ce pămînt va da. Sta în cumpene. Să zică da, îi era frică să nu dea tocmai acum spre bătrîneţe peste vro muieruşcă care să-l joace giurgina1. Să zică ba, urîtul singurătăţii îi da ghes şi nu-l lăsa în pace. Aşa e omul cînd este învăţat cu dichisul lui, cu rostul casei sale. Şi apoi vedea şi el că începuse a i se cam risipi casa; deoarece nu mai era într-însa un al doilea sufleţel de om măcar.
Ce să facă? După ce se mai gîndi şi se mai răzgîndi, ce-i vine lui? Numai iacă îşi ia inima în dinţi, calcă în gura lăcomiei şi hotărăşte să-şi ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui că aşa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămîie singur.
Acum altă nevoie. Gura să facă el să-şi aleagă un copil de suflet, şi pe cine să ia pe lîngă dînsul, el, care n-avea rude nici cît ai îmbuca o dată.
Stătu la chibzuri.
Şi puind degetul pe frunte, plănui cît plănui, apoi zise: „Mă voi scula mîine de dimineaţă, voi umbla prin cetate, şi Dumnezeu să-mi scoaţă înainte fiinţa pe care s-o iau de suflet“.
Planul fu bun. Dară ziua în care ieşi omul să-şi găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.
Ieşind omul din casa lui dis-de-dimineaţă, a doua zi cutreieră cetatea, şi parcă toţi copiii intrară în pămînt, că nu întîlni nici unul. Totuşi, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un sufleţel, se încumese de ieşi afară din cetate şi mergea iaca aşa pe drumul cel mare, fără să ştie nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea aţa la orînda2 lui. N-apucă să mai facă vro doi-trei paşi, şi dete peste un şarpe. Omul îi zise:
— Vrei tu, şarpe, să fii copilul meu de suflet? Am de toate, şi bani, să-i mănînci cu lingura.
— Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse şarpele. Numai să ne învoim.
— Da’ cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat şi m-am învoit cu nevasta ca şi cu un frate.
— Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porţi în cîrcă.
— Atît numai? întrebă biet omul. Dacă este aşa, tu eşti fiiul meu de suflet.
Se învoiră, şi omul luă pe şarpe în cîrcă. Şarpele i se încolăci împrejurul gîtului şi se aşeză acolo ca într-un culcuş.
Omul umbla cu gîtul îmbroborojit şi nu făcea nimic fără să ştie şi şarpele. Mîncarea unuia era şi mîncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea şi celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.
Trecu multă vreme la mijloc. Înţelegerea dintre dînşii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dînsul, nu cîrcnise nimic.
Dară pîrdalnicele de bătrîneţe, cînd vin, aduc cu dînsele fel de fel de metehne.
Omul, îmbătrînind, începuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage3, ba încă şi spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe şleau: iacă se cocoşase de bătrîn, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci şarpele crescuse; se făcuse măgădău4 mare.
Omul, biet, începuse a tînji. Într-una din zile, cuteză a zice:
— Măi şarpe, fătul meu, fie-ţi milă de crescătorul tău şi mai dă-te şi tu pe jos, că, iată, m-a poticălit5 Dumnezeu cu bătrîneţele şi nu te mai pot duce.
— Ba să-ţi muţi gîndul, tată. Aşa ne-a fost învoiala şi aşa are să fie pînă vei intra în pămînt.
Ştia omul că aşa era, dară credea că va găsi la şarpe milă de copil.
Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia.
Bietul om răbdă în piele şi mai purtă în cîrcă pe şarpe ce-l mai purtă, şi, văzînd că atîta sarcină îl dăhulase6 de tot, mai rugă pe şarpe să aibă milă de tată-său şi să se mai dea pe jos.
Aş! pe dracul să rogi? Şarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, şi nici că avu gînd să se clintească din loc.
Unii, alţii, văzînd trudele omului, îl povăţuiră să meargă la judecată. Omul ascultă şi trase pe şarpe la judecată. Cînd se înfăţişară, omul îşi spuse păsul. Judecătorii întrebară pe şarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, şi să mai slăbească pe bietul unchiaş, să se mai odihnească şi el.
— Cu dreptul, cu nedreptul, nu ştiu eu; aşa ne-a fost învoiala, răspunse şarpele.
— Aşa este, bătrînule? întrebară judecătorii.
— De, asta aşa este, răspunse unchiaşul, dară atunci cînd am făcut învoiala eram mai tînăr şi puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputinţele mele, căci mi-e fiu de suflet, şi după moartea mea tot al meu lui are să-i rămîie.
— Milă la noi nu scrie, zise şi şarpele. Eu ştiu că aşa ne-a fost învoiala, şi apoi, şi aşa, şi altminteri, tot eu am să-i fiu clironom7, ca un fiu de suflet ce-i sunt.
— Dacă aşa v-a fost învoiala, bătrînicule, răspunseră judecătorii, şi dacă fiul tău de suflet nu voieşte să aibă milă de tine, n-avem ce-ţi face. Trebuie să te ţii de învoială.
Bietul om ieşi de la judecătorie cu lacrămile în ochi şi fără de nici o uşurare la greutăţile sarcinei ce ducea.
Şi aşa, cu sufletul plin de obidă, abia tîrîndu-şi trupul, mergea pe gînduri şi cugeta că aceasta are să-l răpuie şi că nu va putea să trăiască zilele cîte i-a fost dat de la Dumnezeu.
Cînd, trecînd pe la un maidan unde era o mulţime de copii, îi auzi că se jucau d-a împăraţii. Ridică capul, se uită şi văzu pe copilul pe care ceilalţi copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieşise la judecată. Împăratul şedea pe un buştean mare, sfetnicii lui, toţi cu toiege în mîini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovaţi, legaţi cobză cu mîinile la spate, erau înconjuraţi de ostăşimea copilărească, toţi cu ciomege în mîini.
Ce-i dete omului în gînd, că numai se apropie şi el de împăratul copiilor şi zice:
— Împărate, am venit şi eu să-mi faci o judecată.
— Spune, tătişorule, ce păs ai?
— Să vezi dumneata, împărate: rămîind văduv, mi se urîse cu singurătatea, şi am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămîie tot avutul meu după moartea mea. Şi neavînd nici neam de rudă, am ieşit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest şarpe, cu care m-am învoit să-l port în cîrcă. Eram mai tînăr atunci; acum el a mai crescut şi greutatea lui m-a gîrbovit pînă într-atît, încît abia îmi mai tîrăsc pe pămînt ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am niţel răgaz, să mai răsuflu şi eu, iar el nu vrea.
Şarpele voi să răspunză şi el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:
— Este o necuviinţă de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu ştii tu, şarpe, că împricinaţii, cînd se înfăţişează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt?
Şarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lîngă gîtul omului, se dete jos la pămînt şi de acolo răspunse:
— Împărate, omul acesta, adevărat aşa este, că m-a luat copil de suflet. Dară învoiala ne-a fost să mă poarte în cîrcă. Ori m-oi da jos din cîrca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă ţiu de învoială. Aşa este cu dreptul. Învoiala este sfîntă.
— Copilul care n-are milă de părinţii lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieţi, de mi-l faceţi harta-parta!
Atîta trebui. Porunca împăratului se şi puse în lucrare. Şi unde mi se repeziră ostaşii şi dregătorii cei mici, toţi cu totul, la şarpe, şi unde mi-i deteră la bîte şi la toiege d-alea ţepenele, de mi-i strivi capul, numai cît ai zice mei.
Şi de unde bătrînul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dînsul. Judecata unui copil îl mîntuise.
- giurgină — dans de origine turcească (cu figuri și gesturi caraghioase). ↩︎
- orîndă — destin, soartă, ursită. ↩︎
- papainog — catalige, piciorong. ↩︎
- măgădău — bărbat mare la trup (și cam prost). ↩︎
- poticăli — amăgi, păcăli. ↩︎
- dăula — a (se) slei de puteri; a (se) istovi, a (se) speti, a (se) prăpădi. ↩︎
- clironom — moștenitor (al unui bun, al unui drept). ↩︎