Un biet iepure odată, împuşcat de vînător şi nefiind atins de alice, ca să cază mort îndată, se tîrî el cum putu şi se ascunse într-un hăţiş de tufe. El socotea să scape cu viaţă; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă şi muri.
Ariciul, sfredeluş cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeţi d-voastră, să înceapă dintr-un tot întreg să mănînce; dete el tîrcoale iepurelui, şi de unde voia să apuce, îi scăpa. Îşi lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, şi ca să îmbuce şi el măcar o dată, era peste poate.
Ariciul se mulţumea cu puţin, ca să se sature, dară trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gîndi el, se mai răzgîndi, şi iată că o luă papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-şi împarţă norocul.
Şi mergînd ce merse, întîlni o vulpe. Ariciul prinse a zice:
— Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat d-un chilipir, şi aş vrea să-l împarţ cu un creştin al lui Dumnezeu. Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmiţeze.
— Bună să-ţi fie inima, cumetre arici. Mulţumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai d-un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gîndit la mine. Aidem mai curînd, şi voi face împărţeala dreaptă.
Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul şi foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea ştiu să-l încredinţeze, şi el, înduplecîndu-se, o luă, tipa-tipa, înainte, şi vulpea după dînsul.
Ajungînd la locul cu pricina, ariciul arătă vulpei chilipirul peste care dase el, şi o rugă să-l împărţească, precum îi fusese vorba.
Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman1, începu a sfîşia dintr-însul şi a înghiţi haltacele pre nemestecate. Îşi uitase de împărţeală.
Ariciul se întorcea pe lîngă vulpe, şi voia să se apropie, să apuce şi el o dată măcar; vulpea îi arăta colţii şi se întorcea cu coada spre dînsul.
— Aşa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ţi-e dreptatea?
Dară vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea şi înghiţea ca de frica morţii.
După ce isprăvi, începu a-şi linge mustăţile, şi întorcîndu-se către arici, îi zise:
— Ce ziseşi, ce ziseşi, cumetrele, că nu auzii bine?
— Aşa dreptate făcuşi?
— Eu am făcut dreptatea burţii. Aşa se cuvinea.
— Dar dreptatea cerească, care s-a pogorît din cer pe pămînt, aşa zice?
— Eu nu cunosc altă dreptate decît dreptatea pîntecelui.
— Eu cunosc şi o dreptate a dreptăţii, răspunse ariciul; şi dacă vrei să te crez că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să pui laba pe dînsa, şi să juri. Altfel nu te crez.
Vulpea, care nu ştia altă dreptate decît ceea ce o spusese dînsa, şi voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr, priimi să meargă cu dînsul să jure.
Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; ştiindu-l şi puţintel la trup, şi fără putere, nu se îngriji de nimic, şi merse după dînsul.
Ajunseră. Ariciul, arătînd tulpina unui copaci, zise:
— Aci la rădăcina ăstui copaci este culcuşul sfintei dreptăţi. Tu pune laba aci şi jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu dreptul fu să faci aşa.
Vulpea rînji de prostia ariciului, cum de să nu ştie el că dreptatea este cu cel mai mare şi mai tare, şi ca să-i arate că aşa a fost cu dreptul să facă, şi fără a bănui ceva, puse laba acolo.
Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea isteţimei.
Ariciul, cum văzu, sări şi el pe laba vulpei şi zise:
— Apasă bine şi jură.
N-apucă să isprăvească vorba, şi clapc! vulpea se simţi apucată de labă. Ce era? Iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul zorilor un vînător aşezase cursa la rădăcina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, şi acolo duse pe vulpe.
Ea începu a se zvîrcoli, a chelălăi de durere şi se rugă de arici să o scape din mîna dreptăţii. Ariciul acum se făcea şi dînsul că n-aude, nu vede. În cele din urmă zise:
— Aşa cere dreptatea.
Vulpea începu să o croiască la şiretlicuri, şi se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-şi facă neputinţele trupeşti, căci nu voieşte să întineze locul unde se află sfînta dreptate şi că apoi va veni să se supuie orîndei ei.
Înţelesese şi vulpea acum ce era acea sîntă dreptate; dară fu prea tîrziu.
Ariciul îi răspunse:
— Tu vezi acum de te căieşte de faptele ce ai făcut în lume, şi lasă şiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească.
Pasămite văzuse pe vînător că se apropia, ca să-şi cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse p-aci încolo.
- găman — bărbat foarte mâncăcios. ↩︎