A fost odată ca niciodată, şi de vreţi a şti ce-a fost odată şi altă dată n-a mai fost, ascultaţi până-oi sfârşi, c-acu abia începui.
A fost un împărat viteaz peste fire, că unde pornea cu război, zvânta, de nu rămăsese domnie cât de mică, ori împărăţie cât de mare, pe la hotarele împărăţiei lui, să n-o fi bătut el; şi ăst împărat avea trei feciori tot unu şi unu de viteji şi de frumoşi. În poveţele lui părinteşti, împăratul îi sfătuia să lupte înainte mereu, după ce-o muri el, că era bătrân şi când-când îşi aştepta ceasul, şi să supuie pe toţi vecinii ca să se mărească ţara lor, dar să nu care cumva să intre în împărăţia Arăpuşchii1, care se hotărăşte dinspre soare-apune cu a lor, că acolo le rămân oscioarele, căci or care s-a dus, dus a fost, că-napoi nu s-a mai întors.
Veni vremea de zbură sufletul împăratului în văzduh şi rămaseră feciorii lui împăraţi câte trei, că se iubeau şi n-au vrut nici unu să se despartă. Ei, cum se urcară pe scaunu împărăţiei, nici laie nici bălaie, să intre în împărăţia Arăpuşchii, că ei gândeau că tatăl lor numai îşi făcuse spaimă, fiindcă ei nu vedeau în ţara vecină cu a lor dinspre soare-apune decât câmpii şi iar câmpii, pustii goale; oraşe, or sate, or oameni, neam! Şi se învoiră ca să plece ăl mai mare cu oaste nenumărată, şi de i s-o întâmpla ceva şi nu s-o putea întoarce până într-un an, să plece ăl d-al doilea, şi de nu s-o-ntoarce nici el până într-un an, să se ducă şi ăl de al treilea.
Cum se învoiră aşa şi făcură. Strânseră oaste mare ca nisipul mării, şi după ce-şi luă ziua-bună de la fraţi, se puse ăl mai mare în fruntea ei şi azi niţel mâine mai mult, intrară în adâncu împărăţiei căreia îi zicea a Arăpuşchii. Au mers ei aşa, cale lungă să le ajungă şi alt n-au văzut decât pustiu şi cer, iar încolo nimic, nici fântână de se frigeau bieţii soldaţi de sete.
Când într-o zi, pe la nămiezi, iacă un palat de strălucea ca soarele. Cum îl văzu împăratu, îşi orândui oştirea ca să fie gata de luptă şi puse de împresură palatul. Când colo, în el nimic, nici picior de om, numai casa goală, da’ o casă, halal să-i fie! Pe jos numai piatră, odăile mari şi luminate de mii de lumini că era mai lumină ca ziua; ciorciovelele2 de la geamuri şi canaturile de la uşi numai de stejar săpat în chip de flori şi de câte alea toate, iar uşa a mare era împodobită numai cu nestemate, de-ţi luau vederile. Unde mai pui o masă mare aşezată şi încărcată gata, cu fel şi chipuri de mâncări de-ţi făceau cu ochiu şi te zăpăceau de nu ştiai din care să iei mai înainte… Dar pivniţă lungă, nene, să fi umblat trei zile prin ea şi să te fi rătăcit printre buţiile pline de vinuri, d-alea de când cu tata Noe, de să bei un păhăruţ şi să şi începi a da d-a-ncătelea.
Când văzură ostaşii aşa, fuga la pivniţi, — că mâncarea e fudulie, băutura e unde e, — şi băură până începură a le ţiui urechile, şi bolborosind câte alea ca nişte năzdrăvani, adormiră bute. Ba adormiră şi căpeteniile şi împăratul, şi dacă adormiră, peste noapte, iacă veni în zbor o fată frumoasă, de înlemneai s-o fi văzut, şi când veni, făcu zgomot de se sculară ostaşii, dar ea numai îi ameninţă cu paloşul ce ţinea în mâna dreaptă şi toţi rămaseră înlemniţi în loc; tăie din ei câţiva şi p-ăilalţi îi luă în vârful paloşului şi-i aruncă câte unu, din dosul palatului peste alte hoituri de oameni. După aia, se puse şi spălă duşumelele de sânge, strânse canalele buţilor — că ostaşii de beţi ce erau le lăsaseră deschise, de se făcuse vinul gârlă prin pivniţă, — puse masa iar, mâncă şi ea, şi spre ziuă îşi luă zboru, iar palatul rămase ca-nainte.
La curtea împărătească, fraţii lui aşteptară un an, şi la un an, plecă fratele ăl mijlociu cu ce bruma oaste mai strânsese într-un an, şi ajunse şi el după îndelungă vreme la acelaşi palat, unde i se întâmplă taman ca fratelui său ăl mai mare. Şi când se împlini iar un an, plecă şi fratele ăl mai mic, care era şi mai deştept dintre toţi.
Ajunse el cu oastea la palat, şi oastea făcu tot ca alelalte dinaintea ei, dar băiatu în loc să bea şi să se îmbete, se furişă dintre ai săi şi se urcă într-un pom din faţa palatului, şi cum era pomul stufos, se ascunse de nu-l putea vedea nimeni, iar el vedea tot, şi acolo aşteptă toată ziua până seara.
Seara, auzi un vâjâit şi văzu pe Arăpuşca venind în zbor, o văzu şi cum intră în palat şi cum scoase soldaţii câte unu-unu în vârfu paloşului şi se cătrănea bietul băiat de milă, dar ce să facă?
Numai ce se pomeni după aia că-şi ia iar zboru, Arăpuşca, cu paloşul în mână, şi când o văzu, atât îi plăcu nurii şi toată făptura ei, că uită şi de frică şi de tot, se coborî din pom, încălică pe un cal care i se păru lui din ai ostaşilor, şi se luă în goană după ea. A avut noroc că Arăpuşca nu se putea întoarce înapoi, că de-l vedea, atât îi era.
Şi ţin-te, băiete, aleargă fecioru de împărat, peste dealuri, peste văi, peste câmpii, prin păduri, de se schilodise calul alergând, şi ajunse abia răsuflând în împărăţia sticleţilor de era într-o pădure p-un vârf de munte; acolo o pierdu din ochi. Ce să facă el? A prins a întreba printre sticleţi, de nu ştiu unde stă.
— Nu ştim, răspunseră sticleţii într-un glas, dar, de vrei, să-ţi arătăm calea ce ţine ea, că trece mereu p-aici, dar nu se opreşte niciodată.
Îl duseră bieţii sticleţi pân-la hotare, pe drumul ce urma ea, şi acolo-l lăsară în voia Domnului. El, dacă se văzu singur o luă înainte drept şi după o vreme ajunse în împărăţia corbilor, vulturilor şi a cocorilor, şi aceştia făcură tot ca sticleţii, că nici ei nu ştiau unde stă Arăpuşca, fără numai că o văd trecând în zbor pe acolo.
Merse el, şi ieşind din împărăţia lor, intră într-a ciocârlanilor, grangurilor şi cocoşarilor.
Împăraţii ciocârlanilor, grangurilor şi cocoşarilor puseră pristav să strige pe toţi supuşii şi întrebându-i, nici unu n-a fost în stare să spuie unde e locuinţa Arăpuşchii.
Taman într-un târziu, iacă un ciocârlan şchiop venea şontâc, şontâc.
— Eu ştiu, măriele-voastre, unde e împărăţia Arăpuşchii.
— Ştii tu?
— Cum să nu ştiu, păcatele mele, că d-acolo mi se trage d-am rămas şchiop.
— Cine e Arăpuşca aia?
— E o fată, să trăiţi, a căreia toată puterea îi stă într-un paloş; fără el e femeie ca toate femeile, dar cu el în mână prăpădeşte lumea de o vrea.
— Nu cumva ştii dumneata ce trebuie să fac ca să ajung în ţinuturile ei? întrebă feciorul de împărat.
— Ba ştiu, dar e greu.
— Să fie cum o fi.
— Izbândă să dea Dumnezeu, dac-aşa, zise ciocârlanul, şi întinzând aripa îl atinse pe obraz şi-i zise să se dea de trei ori peste cap.
Feciorul de împărat făcu în ăst chip şi se prefăcu într-o muscă ca toate muştele, doar că vorbea şi pricepea tot.
— Acu, zise ciocârlanu, sui pe spinarea mea. Şi luându-şi ziua bună de la împăraţi, se ridică odată de ajunse pân’ la vântul turbat şi d-acolo se coborî în jos.
— Măre, da’ iute zbori, zise fecioru de împărat, care abia se ţinea să nu alunece jos.
— Păi altminteri e cale de trei ani pân-acolo, de-i umbla ca oamenii; d-aia te schimbai eu în muscă… Şi mai sări de vro trei ori ş-ajunse la hotar.
Aci dacă ajunse, ciocârlanul zise împăratului să se dea iar peste cap; el se dădu, se făcu om la loc şi-l învăţă să se ducă pe un deal în sus şi va da de casele Arăpuşchii; să intre în ele pe din dos şi va găsi o uşe cu totul şi cu totul de aur; s-o deschiză, căci prin ea va intra în odaia în care doarme ea când se întoarce din călătorii.
Să aştepte acolo pân’ se va culca, şi fără să-l simtă, de o putea, să intre să puie mâna pe paloş şi să fugă cu el să-l ascunză şi-n gaură de şarpe, numai să nu-l găsească ea când l-o căta. De-l vei lua, poţi face cu ea ce vei vrea, că în el îi stă puterea întreagă.
Feciorul de împărat nu ştia cum să mulţumească bietului ciocârlan de bunătatea lui, dar ciocârlanu, neplăcându-i plecăciuni multe, îşi luă zborul după ce-i pofti izbândă, şi pieri în văzduh.
Băiatul făcu întocmai după povaţa ciocârlanului şi izbuti a pune mâna pe paloş. După ce-l ascunse bine, se întoarse înapoi şi voi să deştepte pe Arăpuşca, dar neştiind cum s-o scoale mai frumos, începu a o săruta, că, maică Doamne, mult îi mai plăcea; şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea!
Arăpuşca se deşteptă şi văzându-se în braţele lui, se încruntă, şi se ridică să puie mâna pe paloş, dar nevăzându-l la locul lui, a priceput că e în puterea omului de era lângă ea, şi fiindcă îi plăcea şi ei că era frumos, începu a-l săruta şi ea, şi… şi iac-aşa!
L-a momit ea, nu e vorbă, ca să-i spuie unde, i-a ascuns paloşul, dar aş! feciorul de împărat să-i mai spuie… parcă nu-i era bine cum era!
După ce a stat câtăva vreme în sărutări şi în dezmierdări, se cununară. Făcură o cununie… ce mai cununie! şi ce mai mâncări!… am mâncat şi eu la masă, da-n picioarele, că nu eram poftit şi n-aveam scaun.
După cununie, plecară să vie în împărăţia băiatului, şi pe drum ce să vezi? case, oameni, oraşe în toată rânduiala. Pasămite, Arăpuşca ura oamenii şi cu puterea paloşului ei îi prăpădise, dar acum fiindcă nu-l mai avea, toate lucrurile îşi veniseră în fire. Ba a înviat şi oştirile fraţilor băiatului cu fraţii lui cu tot.
Şi-ncălicai p-o şea şi sfârşii povestea, că doar n-aţi fi gândind că-i minciună, că eu nu-s de când cu minciunile, ci-s de când cu minunile.
Povestit de Ion Georgescu din comuna Boţeşti, judeţul Dâmboviţa