În vremurile cele vechi, pe cînd blagoslovenia Domnului era pe pămînt, trăia un boier mare. În casa acestui boier desjugase norocul şi-şi făcuse culcuşul aci.
Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieşea înde bine; oriunde punea el mîna, punea şi Dumnezeu mila.
Şi era bine văzut la curtea lui vodă. Nu că doară era vro mană mare de dînsul. Era şi el, om ca toţi oamenii; ci ia aşa pentru că avea noroc. De se auzea că vrăjmaşul a dat năvală în ţară, vodă chema îndată pe acest boier, îl trimetea asupra vrăjmaşului, şi el, te miră cu ce tertipuri, punea vrăjmaşul pe goană şi mîntuia ţara de nevoi.
De se ivea vro foamete, ori vro molimă, vodă poruncea boierului să se ducă să vază şi să facă ce o şti el, numai să potolească mînia lui Dumnezeu. Şi el, boierul, cum se ducea, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că numai ce auzeai că foametea, că molima s-a ostiat1, şi iară se întorcea binele.
Avuţiile ii curgea ca ploaia. Holdele de pe moşiile lui burduşeau pămîntul. Vitele i se înmulţea ca spuza şi ca iarba.
Sta şi se mira şi dînsul de atîta noroc ce căzuse pe capul lui. Din pricina aceasta începuse a se îngrijura. Simţea el că n-are să ţie mult aşa.
Nevasta şi copiii îl mîngîiau şi voiau să-l scoată din această părere; el însă tăcea şi îşi căuta de treabă.
Într-o zi se duse să se scalde. El se uitase cu un inel de mare preţ în deget, şi nu ştiu cum făcu, că îi scăpă inelul în apă. În loc să cază la fund, inelul plutea pe d-asupra apei. El se cruci de această minune, se dete după dînsul, îl apucă şi îl băgă în deget.
Atîta noroc nu se mai văzuse. El zise: „Aceasta este culmea norocului. De aci încolo n-are să fie bine de mine.” Şi aşa fu. Pasămite norocul îşi luase ale trei fuioare de la casa lui, şi p-aci ţi-e drumul.
Întorcîndu-se acasă, spuse nevestei şi copiilor ce i se întîmplase la gîrlă, apoi le zise:
— Ţineţi-vă bine, dragilor mei, că atîta noroc n-are să ţie mult. El trebuie să-şi întoarcă cojocul.
N-apucă să-şi isprăvească cuvîntul şi deodată se pomeni cu nişte slujitori domneşti, cari intrară la dînsul, şi îi spuseră că este osîndit la temniţă, şi că toată averea lui este luată pe seama domniei. Vru el să se ducă la vodă, să se înţeleagă la cuvinte. Dară cine îi mai dete pas! Puseră mîna pe dînsul slujitorii, îl legară cobză, şi îl duseră la puşcărie.
El, de nevoie, se într-armă cu răbdarea, şi suferi toate asprimele triştei. Nevasta şi copiii îi rămaseră pe drumuri.
Legat şi ferecat în închisoarea lui, bietul boier nu mai ştia nimic de ai săi. De mîncare îi aducea păzitorul, numai pîine uscată şi apă.
Aştepta el să fie scos la judecată, ca să se dezvinovăţească, fiindcă se ştia curat la inimă. Dară fu uitat acolo nu ştiu cît timp. El trăia acum nici cu viii, nici cu morţii. Aştepta din minut în minut să fie dus la moarte.
În loc de nevastă şi copii, împregiurul lui acum avea paienjenii închisorii şi şoarecii, cari îi lua din mînă şi chiar bucăţica de pîine uscată ce-i aducea. Părul, barba şi unghiile îi crescuseră ca la un om sălbatec. Se jigărise bietul om, de nu-l mai cunoşteai.
De unde îi venise lui aceasta urgie domnească? Pizmaşii îl pîrîseră la domnie că voise să-şi vînză pe domnul său, şi cîte şi mai cîte. Vodă crezu, ca un vlăduţă2 ce era el, şi fără a-l mai cerceta, porunci de-l aruncă la închisoare şi nu-şi mai aduse aminte de el.
Trecuse multă vreme şi boierul nu mai avea nădejde de scăpare.
Nevasta boierului, în timpul acesta, umblase şi cruciş şi curmeziş, se rugă şi de bun şi de rău, şi de mare şi de mic, şi abia, abia, izbuti să dea ochii cu vodă.
Ea îi spuse neajunsurile în care se află ea şi copiii ei, îi înşira cu d-amăruntul slujbele făcute de bărbatul său ţării, îl făcu să înţeleagă necazurile bietului cm acolo în temniţă, uitat de stăpînire, uitat de oameni şi de Dumnezeu, şi îi ceru voie ca măcar să o lase să se ducă să-l vază.
Voia o dobîndi.
Şi într-un suflet se duse la închisoarea bărbatului său. Acolo dacă ajunse, arătă pitacul lui vodă şi porţile temniţei i se deschiseră.
Intrînd, nu-şi mai cunoscu bărbatul; părul crescut şi nepieptănat şi împîslise pe capul lui. Barba îi ajunsese pînă aproape de brîu, musteţile îi sta la gura lui ca un stuf; hainele de pe dînsul putreziseră; sub dînsul o mînă de paie şi ş-alea umede, îi strujise3 trupul, de nu mai avea hal.
Boierul cum o văzu, o îmbrăţişă şi îi spuse să aibă răbdare, că Dumnezeu cearcă pe om, dară nu-l pedepseşte aşa îndelung. El o rugă să facă ce-o face, să-i aducă niţică varză acră, căci i se lihnise inima de tot.
Nevastă-sa se duse iute pe la prieteni, pe la cunoscuţi, să ceară o varză, căci nici atît nu mai avea cu cît să o cumpere, şi, dobîndind o varză acră, o puse într-o oală şi i-o duse bărbatului său. Stînd ei de vorbă şi mai îmbărbătîndu-se unul pe altul, pusese oala cu varză alăturea cu el.
După ce vorbiră ce vorbiră, vru să mănînce şi el niţică varză. Cînd colo, ce să vază? Un şoricel deduse în varză, şi nici de dînsa nu avu parte.
Atunci începu să zîmbească şi zise neveste-sei să-i aducă un bărbier, ca să-l rază şi să-l tunză, căci acum s-a sfîrşit toate necazurile şi nevoile lor.
Încă vorbind, iată că vine temnicerul şi îi spune că din mila domnească i se dă drumul de la închisoare.
Pasămite vodă, după rugăciunea muierii boierului, îşi aduse aminte de dînsul, oarecînd harnic şi credincios, luă în cercetare cu d-amăruntul toate învinovăţirile ce i se aduseseră, se încredinţă că pe nedrept a fost osîndit, şi porunci de-l scoase din temniţă. Şi dete averile înapoi şi îl puse iarăşi în cinstea din care îl dase jos. Cînd binele ajunge la culme, să te aştepţi la rău; cînd răul trece peste măsura firii, să te aştepţi la bine.