Iarna sosise şi zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceaţa, chiciura şi cîte nagode toate nu lipsiră.

Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se vază faţa sfîntului soare, după ce se jucase cu cîţiva tovarăşi ce întîlni pe uliţă, după ce alergase în sus şi în jos, după ce sărise de atîtea ori pe stăpînu-său, de cîte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguşi să-l lase în casă şi după ce lătrase de atîtea ori de cîte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta credincios stăpînului, ostenit, se culcase la uşa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cît soarele pare a dezmorţi trupul îngheţat, cu atîta vîntul este mai cumplit de rece şi pătrunzător. Degeaba se colăcise el de se făcuse cîrlig, degeaba băgase nasul sub coadă, degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferinţa sa se adaogă fiindcă nu putea să adoarmă de frig.

Atunci, uitîndu-se asupra lui şi măsurîndu-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi fac un bordeiaş. Acum pămîntul este îngheţat şi toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dintîi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuinţez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ş-apoi stăpînu-meu cînd apuc şi eu cîteodată de întru în bordeiul lui, mă dă afară ca p-un cîine, zice că i se murdăreşte locuinţa.“

Primăvara nu întîrzie şi ea a sosi; cu dînsa şi verdeaţa, dragostele, adierea vîntului, florile, seninul limpede şi veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut.

Nu se putea opri să nu ia şi el parte la bucuria tutulor vietăţilor. Cînd nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulţi tovarăşi şi hoinărea împins de focul dragostei, din care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe cîte unul sau doi din foştii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simţea trebuinţă.

Trecu şi primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arşiţa soarelui şi de muşte.

Într-una din zile, după ce se umflase de somn şi fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete:

„Ce bine ar fi fost, zise el, dacă Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă şi iarna pe jumătate mai friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Ştiu că pusesem de gînd să-mi fac bordei în vara asta; dară este cu putinţă să iasă cineva la lucru pe o astfel de arşiţă?“

Apoi întinzîndu-se şi uitîndu-se asupră-i cît e de lung: „Aoliu! zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi croiesc un bordei; dară lung mai sunt! Pînă cînd dracu să lucrez eu ca să-mi fac o aşa namilă de bordei ca sa mă încapă? Nici într-un an nu-l isprăvesc şi iarna tot o să mă apuce fără bordei.“ Se întoarse dară pe cealaltă parte şi-i trase la nişte somnuri d-alea cu sforăitele.

Ca tot lucru ce trece în lume, trecu şi toamna. Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurînd la uşa locuinţei stăpînului său, pisica, cum îl zări, pîndi pînă să se deschiză uşa şi printre crăpătură îi zise:

— Ce bine ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă şi iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuinţă de bordei, şi zbughio! Înapoi lîngă sobă.