Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cît casa bogatului sclipea de avuţie, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.
Stăpînul bordeiului avea şapte copii. Cinci băieţi şi două fete. Toţi mari, toţi ajunşi de însurat şi de măritat. Bogatul avea doi copilaşi. Copiii muncitorului rumeni şi sănătoşi, copiii bogatului gălbejiţi şi bolnăvicioşi. Cînd se lumina de ziuă, omul ieşea din bordei, şi după dînsul toţi flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă şi vedeau de rostul mîncării şi de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp şi întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ţi venea să te aşezi şi tu lîngă dînşii, cînd îi vedeai.
Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci ştia să zică din fluier, şi mi-ţi trăgea nişte doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea nişte cîntece de danţ, cîte vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva şi băieţii cu fetele jucau şi tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume.
În casa bogatului era muţenie; nu se auzea nici ţipenia. Se ducea şi bogatul de acasă în trebile sale, şi după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară şi acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea şi iar socotea, pînă tîrziu noaptea.
Şi era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. De multe ori bogaţii din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele1 din bordeiul de peste drum.
Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. Într-o zi ea zise bărbatului său:
— Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije şi atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz şi eu o dată vesel şi cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădeşti. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domneşte veselia.
— Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aştepta. Nouă ne-a dat bogăţie şi aşteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie şi aşteaptă bogăţie. Tot ce doreşte omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ţi dau o probă.
A doua zi se scoală de dimineaţă omul cel bogat şi iese din casă. El pîndea în drum pe stăpînul bordeiului, şi cînd se apropie de el, îi zise:
— Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu?
— Da, măria-ta, l-am cunoscut.
— Ieri, căutînd printre hîrtiile lui, am dat peste una în care era scris: „Să se dea vecinului de peste drum o mie de galbeni, că este om harnic şi cinstit, fără dobîndă, fără nimic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea şi cîte cît se va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorinţa tatălui meu.
Şi, puindu-i în mînă o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo.
Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lîngă dînsul pe toţi copiii săi şi începu să se laude că ce fel de om şi cum a fost el în tinereţele lui. „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moştenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“
Şi îi numărară şi îi socotiră şi nu lipsea nici unul. Era o mie în cap.
Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nu li se părură bune sfaturile. Unul mai zise ca să ia o moşie cu arendă.
— Aş! răspunse altul. Ca să fii arendaş trebuie să ştii carte, să faci la socoteli, să stai cu boierii şi cu zapciul2 la taifas. Nu face pentru noi.
— Ba să mergem la oraş să deschidem o boltă.
— Ba să ne facem zarafi3.
Din una din alta se apucară la ceartă.
De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirei şi al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic.
Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise:
— Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în casa noastră, pace nu mai este.
Şi luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor.
Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toţii, intrară în gîrlă şi începură a căuta punga cu galbenii, să se înece oamenii şi mai multe nu; şi de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga şi o scoaseră afară.
Şi întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise:
— Ştiţi ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani şi jumătate să-i împărţiţi între voi. Aşa mi se pare a fi cu dreptul.
Cînd auziră copiii una ca aceasta, toţi săriră cu zurbaoa4, că de ce bătrînul să ia mai mult?
Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură pînă să-şi facă ei planurile şi să se învoiască ce negoţ să facă bordeiul lor era ca şi pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toţi cu totul şi chibzuiau şi puneau la cale lucruri ce au rămas baltă.
Bogatul îşi chemă nevasta în seara dintîi şi îi zise să asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.
A doua seară şi a treia tot aşa. Se mira şi ea; cînd a patra zi dimineaţa, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînşii.
Bogatul ieşi afară să vază ce pofteşte. Vecinul începu a zice:
— Boierule, fă-ţi pomană cu noi şi priimeşte-ţi darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ţi banii şi fii sănătos. D-ta cu bogăţia d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, eu cu veselia ce am învăţat.
Şi, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte şi să joace. Bogăţia ieşise pe fereastră. Veselia intrase pe uşă.