Un om, odată, mergea la treaba lui prin nişte munţi. Alăturea drumului aude un glas milogindu-se şi grăind:

— Fă-ţi milă şi pomană, creştine, şi mă scapă de la pieire.

— Cine eşti tu, şi unde te afli?

— Ia, aici, aici, în văgăuna asta. Fă bine, aşa să trăieşti, şi dă la o parte piatra de d-asupra.

Omul caută în dreapta, caută în stînga şi dă de văgăună, d-asupra căreia era un pietroi mare.

Ce să vezi d-ta? Acolo era culcuşul unui balaur. Pe cînd se afla încolăcit şi dormea, iată că un colţ de piatră, groaznic de mare, se desface din munte şi, prăvălindu-se la vale, cade drept peste văgăuna balaurului şi-l închide acolo. Şarpele, svîc! În sus svîc! În jos, ca să iasă. Aş! unde era pomana aia? Piatra mare astupa intrarea văgăunei de nu rămăsese loc deschis nici cît să bagi degetul. Se zvîrcolea balaurul în ghiara morţii de foame, de sete şi de osteneală, şi ca să scape d-acolo era peste poate.

Rugăciunile şarpelui înmuie inima omului şi acesta, înduioşit de nenorocirea bietului şarpe, se pune de caută o pîrghie, se luptă cu bolovanul de piatră şi, încet, încet, îl dete niţel la o parte de d-asupra văgăunei, atît cît putu şarpele să iasă.

— Bogdaproste! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu şi eu în voie, zise balaurul. Găteşte-te acuma, omule, că am să te mănînc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă.

— Ce stai tu de vorbeşti, balaure? D-apoi eu ţi-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata?

— Bine, nebine, nu voi să ştiu. Răsplătire la noi nu scrie.

Şi deodată se încovrigă împrejurul omului şi-l coprinse, de acesta nu se mai putea mişca din loc.

— Stăi, frate, mai zise omul; astfel ţi-e dreptatea? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată.

— Să mergem, dacă vrei judecată. Dară eu îţi spui că o să pierzi. Totuşi, ca să nu poţi a te plînge că te-am mîncat pe nedrept, aidem şi la judecată. Numai grăbeşte paşii, că mi-e foame de tot.

Şi mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe cîmp cu paşi grăbiţi şi tremurînd de frică. În calea lor întîlnesc un bou păscînd şi se îndreptară către dînsul.

— Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe şarpele ăsta, şi iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e?

— Dai prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de cînd eram viţel. Nu fu destul că îmi lua laptele, cînd eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreţ d-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car şi la toate poverile la care mă punea el, fără să cîrtesc; acum cică am îmbătrînit, mă lasă pe cîmp să mă hrănesc, ca să mă mai îngraş niţel, şi apoi să mă vînză la măcelar. Aşa este dreptatea omului.

— Auzi, omule? întrebă balaurul.

— Auz, răspunse omul. Dar să ştii că eu nu sunt mulţumit de judecata boului. Să mergem şi la altul.

— Poţi tu să mergi la cîţi vei pofti. Eu una ştiu, că mi-e foame. Însă, ca să nu mai aibi cuvînt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem şi la alt judecător.

Omul, cu inima cît un purice de frică, o ia înainte pe drum şi, întîlnind un cal într-o livede, îi zise şi lui:

— Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, şi iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e?

— Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dară tu, omule, cum faci dreptate pe pămînt? Nu care cumva oare te socoteşti a fi mai breaz? Noi slujim la stăpînul nostru din tată în fiu. Cînd eram mic, copiii lui se jucau cu mine şi îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din cîte primejdii nu l-am scăpat! şi cît am mai muncit, amărîtul de mine! Mai de multe ori flămînd decît sătul, ajunsesem într-un rînd să zac pe coaste de foame şi de neîngrijire. Acum mă găseşte că prea sunt bătrîn. Mi-a dat drumul să pasc în voie pînă să-şi găsească timp, să-mi dea cu parul în cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea. Astfel este răsplata omenească pe pămînt

— Auzi, tu, omule? zise balaurul.

— Auz, răspunse omul. Şi cu toate astea eu nu sunt mulţumit de judecată. Să mergem şi la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi şi astă rugăciune, să te ţie Dumnezeu.

— Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe ai voi d-ta. Şi deşi-mi vine leşin de foame, iată mă înduplec şi de astă dată, numai şi numai să nu-ţi mai rămîie nici un cuvînt de bîrfeală, şi să-ţi tacă fleoanca. Aidem şi la al treilea judecător.

Mai mergînd ei ce mai merse, întîlniră o vulpe.

— Vulpe, începe omul a zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, şi iată ce rău va să-mi facă el mie. Cu dreptul e? Judecă tu!

— Ce ai zis, ce ai zis? întrebă vulpea.

Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-l ardea.

— Ca să judec, trebuie să merg la faţa locului, să văz eu cu ochii mei şi să auz cu urechile mele. Altfel nu ştiu să judec.

Se învoiră şi plecară cîte trei la faţa locului. Şi, ajungînd aici, începu omul să spuie şiritenia pricinei:

— Iacă, ici în văgăuna asta şedea balaurul încolăcit, şi pietroiul ăsta năpraznicul, căzînd din munte, îi astupă ieşirea. Trecînd eu p-aici, şarpele să rugă să-l scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul niţel la o parte şi-i făcui loc să iasă. El, dacă ieşi, mă coprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se preste mădularele mele şi voieşte să mă mănînce.

— Aşa este, balaure?

— Aşa da! Fiindcă astfel cere dreptatea.

Vulpea se gîndi niţel şi răspunse:

— Măi, frate, desluşiţi-mă bine, că eu nu pricep aşa advocăţeşte. Spune, omule, şiritenia din capul locului, şi arată-mi şi cu mîna.

Omul începu din nou să spuie şi cu gura, să arate şi cu mîna.

— Iată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta şarpele încolăcit şi astupat acolo de pietroiul ăla maa…

— În văgăuna asta, ziseşi, întrerupse vulpea. Ce smintit eşti, mă! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule.

— Drept spui.

— Aşa este, balaure?

— Tocmai precum spune omul.

— Fie, că mie nu-mi vine să crez că poate să încapă o aşa namilă de trup într-o văgăună atît de micuţă. Trebuie să văz cu ochii mei, ca să crez.

Şarpele vru să încredinţeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se tîrăşte, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. În vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Şi tocmai cînd balaurul zicea vulpei:

— Acum vezi?

— Văz.

— Ei, crezi?

— Crez.

— Judecă după dreptate.

— După dreptate judec.

Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, date piatra la loc, şi clapc! acoperi văgăuna din nou.

Vulpea zice:

— Aşa cere dreptatea.