A fost odată, în vremurile ale vechi, un român care fiind însurat i-a făcut nevasta doi copii: un băiat şi o fată.

După ce i-a făcut nevasta ăşti copii, a mai trecut ce a mai trecut şi s-a bolnăvit nevasta şi după ce a bolit cât o fi bolit a murit, lăsând copiii micşori.

Românul era om muncitor, îşi câştiga hrana muncind cu mâinile şi cu ziua la unul şi la altul, n-avea niscai avere; n-a putut omul să stea acasă să-şi vază de copii şi n-avea nici bani ca să bage o femeie să vază de ei.

S-a gândit omul că după ce s-o sfârşi vremea cernitului după nevastă-sa dintâi, să se însoare iar ca să-şi aibă rost în casă şi să nu stea copiii aşa nelăuţi şi murdari.

Şi cum s-a împlinit anul s-a şi însurat.

După ce s-a însurat de şi-a luat altă muiere, a gândit că a scăpat de griji şi de chinuri, dar, când colo, n-a trecut multă vreme la mijloc şi a început muierea cu ură pe copiii făcuţi de nevastă-sa dintâi, dar ce ură gândeşti?… că din ce trecea din aia îi ura mai tare, până nu şi nu că să depărteze copiii, să-i ducă, să-i facă, dar ea să nu-i mai vază şi să nu-i mai vază.

Omul azi roag-o să-i ierte, mâine roag-o să-i ierte, dă-i în sus, dă-i în jos, s-o înduplece să lase copiii că-i zicea că el d-aia s-a însurat, când e vorba, d-al doilea, ca să aibă cine îi îngriji de ei, iar nu ca să-i gonească şi să se despartă de ei, că îi sunt dragi fiind copiii lui… nimic, nu ieşea cu ea la căpătâi deloc.

— Nu mai mănânc şi nu mai mănânc pâine şi sare cu tine de nu duci copiii d-acilea! îi zicea muierea.

Şi dintr-asta n-o scotea.

Unde să-i ducă omul copiii?

Ai să-i ducă unde o vedea cu ochii.

Şi i-a luat şi i-a dus într-o pustietate de pădure mare şi acolo a căutat şi a dat de o poiană frumoasă.

Acilea erau mere pădureţe multe.

Omul a zis copiilor:

— Taică, voi să staţi acilea ca să vă mai odihniţi, că eu mă duc mai colea să culeg mere pentru acasă.

Copiii s-au pus jos pe iarba a frumoasă şi acolo au început a se juca.

Iar omul s-a dus de s-a înfundat în bunget; acolo a legat o tivgă de o legăna vântul de colo până colo. Copiii au gândit că tivga de se bătea de vânt era tatăl lor, muncea acolo, şi au dat înainte cu jocurile.

Dar trecând mai multă vreme şi nemaivenind tatăl lor, a început a le fi frică şi au pornit spre locul unde se bătea tivga, gândind că vor da peste tatăl lor.

Acolo, ce să vază?… tivga, şi tatăl lor nicăieri.

S-au întors iar la poiană gândind că s-o fi întors şi l-or găsi acolo… el, de unde? că plecase acasă de atunci.

Ce să facă ei acum?

S-a întâmplat de a fost presărat fata cenuşe, când au plecat de acasă, aşa pe drum, până la pădure.

S-au luat după urma de cenuşe şi s-au întors acasă.

Acolo s-au oprit la uşa bordeiului şi au ascultat.

— Unde or fi, bărbate, copiii ăia ai tăi să mănânce şi ei din aste bucate de rămaseră?

Copiii de afară auzind-o zicând aşa, au zis:

— Aici suntem, mamă.

Şi au dat năvală în bordei, că le era şi foame, bieţii, de nu mai puteau.

Le-a dat femeia ce mai rămăsese, dar noaptea numai omul a ştiut ce a păţit de la ea.

În sfârşit, a făgăduit el că a doua zi îi duce de nu se mai întorc, şi aşa s-a potolit femeia.

A plecat a doua zi cu ei.

S-a dus iar într-o pădure mare, dar departe tare, şi le-a zis după ce i-a dus la un luminiş frumos:

— Staţi aci, taică, că eu mă duc să culeg un braţ de nuiele să fac bordei să rămâi şi eu cu voi.

Copiii au fost veseli că gândeau că aşa o fi.

S-a dus omul după nuiele în pădure, cum le zisese, şi ei au rămas iar să se joace.

Tot jucându-se n-au băgat de seamă că se înnoptase. Când au băgat de seamă, a zis fata:

— Ei, neică, tata nu mai vine!

— Aşa zău, zise şi băiatul.

— Ce ne facem noi aici în pădure noaptea?

— Hai să căutăm drumul să ne întoarcem acasă.

Ei gândeau c-or mai nimeri iar acasă.

De unde?…

Cenuşe nu mai luase fata, şi drumul era lung de data asta şi era încurcat, că-i ocolise omul rău ca să nu mai poată veni îndărăt.

N-au mai dat de cale.

Dacă au văzut aşa au prins copiii a plânge tare, dar ce erau să facă?… au adormit şi ei ca copiii.

A doua zi s-au sculat dis-de-dimineaţă.

Băiatul a fost având un arculeţ.

S-a luat şi el după păsări de a vânat, s-a întors cu ele la locul unde lăsase pe soru-sa, a scos amnarul, a dat în cremene, a aprins un foc cu uscături şi cu ăşchii din pădure, a pus pasărea într-o frigare de a făcut-o cu o custură de cuţit, şi au mâncat.

Au dus-o ei aşa vro câtăva vreme.

Într-o zi, iacă întâlneşte băiatul o lupoaică plină de pui.

El a întins arcul la ea s-o omoare.

Dar ea a zis:

— Nu mă omorî, Făt-Frumos, nu mă omorî, că sunt plină cu pui şi n-ăi folosi nimic cu mine, iar de mă cruţi, apoi îţi dau un pui şi mult bine ţi-o prinde, că mi-s puii năzdrăvani.

Băiatul a lăsat arcul în jos şi i-a zis:

— Du-te cu Dumnezeu.

Mai încolo iacă o ursoaică borţoasă.

El iar a întins arcul.

Ursoaica:

— Nu mă omorî, Făt-Frumos, nu mă omorî, că sunt borţoasă şi n-ăi folosi nimic cu mine, iar de mă cruţi iţi dau ţie puiul de-l am sarcină şi mult bine ţi-o prinde, că mi-s puii năzdrăvani.

Băiatul n-a omorât nici ursoaica. A lăsat arcul în jos şi i-a zis:

— Du-te cu Dumnezeu.

Nu merge mult şi iacă şi o vulpe.

El iar a întins arcul.

Vulpea de colo:

— Nu mă omorî, Făt-Frumos, nu mă omorî, că sunt borţoasă şi n-ăi folosi nimic cu mine, iar de mă cruţi îţi dau ţie puiul de-l am sarcină şi mult bine ţi-o prinde, că mi-s puii năzdrăvani.

A cruţat-o băiatul şi pe vulpe.

După aia a luat-o spre casă, că se înserase.

Soră-sa, când l-a văzut fără vânat deloc, s-a mirat şi s-a supărat că nu aveau ce mânca.

— Iacă om mânca şi noi niscai rădăcini, ceva, a zis băiatul, şi nu ne-o fi nimic, c-om mânca mâine mai bine; n-am vrut să-mi fac păcate cu bietele fiare borţoase, că nu-mi era de nici un folos. Dacă am putut să fac un bine am făcut.

Şi au postit cumsecade în seara aia.

A doua zi, plecă băiatul iar la vânat.

Nu merge mult şi iacă o cioară.

— Stai, fi-mi-r-ai a dracului, să te omor barim pe tine, să duc ceva acasă, s-a gândit băiatul.

Şi a întins arcul.

Dar cioara de colo:

— Aoleo, Făt-Frumos, nu mă omorî, că n-ăi folosi nimic cu mine, că nici de mâncare nu sunt bună, nici de nimic. Mai bine oblojeşte-mi şi leagă-mi astă aripă de mi s-a rupt, că-ţi voi fi bună şi eu la ceva odată şi odată.

Băiatul, cum era el bun la inimă, a lăsat arcul în jos şi i-a zis să vie să o lege şi să o oblojească.

Şi a luat el buruieni ce o fi luat, şi a rupt din cămaşe o bucată de cârpă, că n-avea cu ce o lega, şi i-a legat aripa de i-a mulţumit cioara zicându-i:

— Să ştii, Făt-Frumos, că pentru tine şi în foc m-aş arunca, şi când ai avea trebuinţă mai mare, la mine să te gândeşti, că lângă tine oi fi.

Şi s-a dus şi de data asta băiatul acasă la soră-sa tot cu nimic, că de altceva n-a mai dat să vâneze toată ziulica.

S-a mai supărat soră-sa, a mai făcut gură că ce e aşa milos, că nu vede că o să ajungă cu mila lui de n-o să aibă ce mânca, dar a tăcut, că doar nu era să sporească din gură cât lumea.

N-a trecut vreme multă la mijloc şi numai iacă într-o zi lupoaica la uşa bordeiului băiatului cu un pui după ea.

— Am venit, Făt-Frumos, să-ţi aduc puiul, cum ţi-am făgăduit — i-a zis cum a dat cu ochii de băiat —, să-l îngrijeşti bine, că şi el o îngriji de tine, când ţi-o fi de trebuinţă:

I-a mulţumit băiatul, l-a mângâiat şi l-a băgat în bordei.

Iar lupoaica s-a dus la treaba ei.

Peste câteva zile iacă şi ursoaica cu un pui.

— Am venit, Făt-Frumos, să-ţi aduc puiul, cum ţi-am făgăduit, i-a zis băiatului, să-l îngrijeşti bine, că şi el o îngriji de tine, când ţi-o fi de trebuinţă.

l-a mulţumit băiatul şi ursoaicii, a mângâiat puiul şi l-a băgat în bordei şi pe el.

A doua zi s-a pomenit cu vulpea.

Şi ea venea tot cu un pui.

l-a zis şi ea cum a văzut pe băiat tot ca alelalte lighioane:

— Am venit, Făt-Frumos, să-ţi aduc puiul, cum ţi-am făgăduit; să-l îngrijeşti bine, că şi el o îngriji de tine, când ţi-o fi de trebuinţă.

Şi l-a luat băiatul şi pe puiul de vulpe şi l-a mângâiat tot ca pe ăilalţi pui şi l-a băgat în bordei.

A trecut, hei, vreme multă la mijloc după aia.

Se făcuse băiatul flăcău, fetiţa se făcuse fată mare, puii de fiare se măriseră şi îl slujeau pe flăcău bine la vânat, că nu venea o dată cu mâna goală, or de sta acasă lupoaica îi aducea când şi când câte un miel or câte o oaie de unde le-o fi adus; ursul îi aducea miere, vulpea găini fura de îi aducea… le mergea care va să zică foarte bine.

De la o vreme ce-i veni flăcăului? I se făcu dor de lume. Îşi aducea el aminte că pe când era copil mic vedea lume, vedea case în sat unde se născuse.

Dacă i s-a năzărit aşa, şi-a pus în gând să plece. Soră-sa, că: „stai, frate, nu te duce, că ne e bine cum suntem“, că în sus, că în jos… el nu s-a învoit deloc.

Într-o zi, a venit la ea şi i-a zis:

— Soră, eu plec. Mă duc unde oi vedea cu ochii. De-oi da de bine, viu să te iau şi pe tine acolo. Puii mei de lighioane ţi-i las ţie să te păzească, că ţi-o fi frică să stai singură în pădure. Rămas bun!

ŞI şi-a sărutat sora plângând amândoi, şi-a mângâiat puii de fiară zicându-le să-i păzească sora bine să nu i se întâmple ceva, şi a plecat.

S-a dus el, s-a dus până a înserat.

Dacă a înserat s-a urcat într-un copac să vază nu o zări pe undeva vreo lumină, că de când umbla nu dăduse nici de om, nici de locuinţă de om.

A văzut din copac, de unde s-a suit, o licurice mică departe.

A apucat într-acolo.

Când a ajuns la licurice, iacă acolo o herghelie de bivoli.

Cum a dat de ei de l-au văzut bivolii, l-au înconjurat cu toţii şi unul i-a zis:

— Iiii! Făt-Frumos, cine te-a îndreptat încoace, că mult rău ţi-a făcut.

— Da’ de ce?

— Apoi când te-or prinde zmeii, mici fărâme te fac.

— Care zmei?

— Iacă noi sîntem robiţi acilea la nouă zmei afurisiţi din cale afară, că ce ne face, vai mama noastră, şi când te-or vedea pe tine om de pe tărâmul ălâlalt, te prăpădeşte.

— Măre, nu e chip să-i omorâm noi pe ei?

— Nu, noi nu ştim; poate la herghelia de cai, că e mai încolo şi o herghelie de cai tot robiţi de zmei.

— Apoi dar să mă duc la cai să-i întreb.

— Du-te, că poate îţi ajută Dumnezeu de-i omori şi scăpăm şi noi.

A pornit flăcăul înainte.

A ajuns la herghelia de cai.

Caii, cum l-au văzut, l-au înconjurat şi ei toţi şi i-au zis şi ei:

Cine te-a îndreptat încoace mult rău ţi-a făcut, că de te-or vedea zmeii de ne-au robit pe noi, te fac mici fărâme.

Băiatul i-a întrebat şi pe cai:

— Măre, nu e chip să-i omorâm?

— Noi nu ştim, a răspuns un cal, dar poate la cireada de boi. Du-te şi acolo că nu e departe, poate ăi afla ceva de-i scăpa şi tu şi om scăpa şi noi, că rău ne e în robie la afurisitele de fiare spurcate.

— Mă duc.

Şi s-a dus flăcăul la cireada de boi.

Boii au făcut şi ei tot ca bivolii şi caii; tot aşa l-au înconjurat şi tot vorbele alea i-au zis:

— Nu e chip să-i omorâm cumva? i-a întrebat flăcăul şi pe ei.

Dar ei au răspuns că nu ştiu; să se ducă până la turma de porci, că ei poate să ştie.

S-a dus flăcăul şi de aci.

S-a îndreptat spre turma de porci.

Dacă a ajuns acolo l-au înconjurat şi porcii şi i-au zis ca şi ăilalţi, iar când a întrebat flăcăul de nu se poate să-i omoare pe zmei, a ieşit un porc şi i-a zis:

— Ba se poate, dacă eşti dibaci şi viteaz.

— Sunt, a răspuns flăcăul.

— Bine, dacă e aşa, a zis porcul.

Şi l-a învăţat ce să facă.

A stat flăcăul toată ziua cu porcii acolo şi porcul ăl de zisese să-l înveţe ce să facă i-a zis că el e mai marele porcilor şi a luat de a omorât unul dintre ei, şi l-a pus pe flăcău de s-a trântit peste tot în sângele lui, iar pe cap şi-a pus spinarea porcului, şi când au venit zmeii seara acasă de la treaba lor, le-a ieşit înainte flăcăul roşu de sângele porcului, cu pielea de pe spinarea lui pe cap şi a mers înaintea lor d-a-nderetele cu spatele spre ei şi pe patru labe, de s-au spăimântat zmeii de tot de aşa dihanie cum nu mai văzuseră ei, şi au dat fuga în vale de s-au ascuns într-o şiră de paie, care se afla acolea.

Atunci flăcăul repede s-a sculat în sus de cum era, a scos amnarul şi cremenea, a aprins niţică iască şi a aruncat în şira de paie.

Cât te ştergi la ochi au luat paiele foc şi au ars zmeii toţi ca şi cum n-ar mai fi fost.

Numai un zmeu, ăl mai mic dintre fraţi, scăpase din pârjoleală şi a vrut să dea fuga să se ascunză ca să scape, dar porcii au văzut şi l-au încolţit într-un gard, de l-a prins flăcăul şi l-a pus într-un butoi de l-a închis în el şi l-a aşezat într-o odaie din palatul lor.

Iar hergheliile de bivoli şi de cai, cireada de boi şi turma de porci s-au răspândit care pe unde le era vrerea, mulţumind flăcăului de binele pe care li-l făcuse.

Butoiul în care vârâse flăcăul pe zmeu era un butoi mare cu cercuri de fier.

După ce l-a închis în odaia din palat a luat cheile de peste tot şi a pornit spre pădurea unde lăsase pe soră-sa, ca să o găsească şi să o aducă şi pe ea la palatul zmeilor să stea acolo, că acum flăcăul rămăsese stăpân pe tot avutul lor şi era avuţie mare de pământuri şi de case şi de câte alea toate.

A adus-o.

Dacă a adus-o i-a spus flăcăul să nu intre în odaia unde era butoiul cu zmeul nici cu un preţ.

Ea a zis că bine, dar ştii, ca muierea, poale lungi şi minte scurtă, cum i-a zis aşa, cum şi-a şi pus în gând să se ducă când o putea.

Şi într-o zi având nu ştiu ce treabă frate-său mai în depărtare, încolo, iacă se duce fata şi caută prin chei până dă de cheia de la uşa odăii în care sta zmeul închis, o deschide şi intră în ea.

Cum intră, aude gemând pe zmeu, de s-a speriat din cale afară de tare, dar pe urmă i s-a potolit frica, că a auzit glas ca de om zicându-i:

— Cine ăi fi, fă-mi un bine, om bun or femeie, dă-mi pe vrana asta de butoi un pahar cu apă şi o cirie de pâine.

Fata, nici una nici două, s-a dus de i-a adus ce a cerut. Şi i-a adus până în trei ori; iar a treia oară o dată s-a umflat zmeul de a crăpat cercurile de fier de la butoi şi a ieşit din el.

Când a ieşit, fata iar s-a speriat că a plesnit tare butoiul, dar pe urmă ce să vezi? s-a îndrăgostit fata de zmeu, că era şi frumos, ce e drept, şi l-a rugat să nu se arate lui frate-său ca să vază că nu l-a ascultat, iar ea va veni la el în odaie cum o pleca frate-său în toate zilele.

Zmeul s-a învoit, că una, era fata frumoasă, şi alta, îi era şi cam frică de flăcău, că văzuse că-i omorâse opt fraţi.

S-au dat ei, sora băiatului cu zmeul, în dragoste bine.

Într-o zi, zmeul, care avea necaz mare pe fratele fetei, de când îi omorâse fraţii şi le luase tot avutul, şi fiindu-i şi frică mereu de el, a luat cu binele pe fată şi a ameţit-o bine cu vorba până i-a zis să omoare pe frate-său, că să trăiască bine amândoi fără grije şi să-şi ia şi avutul îndărăt, ca să petreacă în belşug.

Fata s-a învoit cum o orbise ticălosul de zmeu.

Dar era greu cu puii de fiară, că cu ei nu te jucai.

Ce să facă ei?

Zmeul de colo:

— Ia ascultă, cere-i să ţi-i lase şi ţie niţel, nu tot el să-i ia cu el când se duce, şi de s-o învoi, apoi lasă pe mine că ştiu eu ce fac.

Seara, când a venit flăcăul acasă de la vânat de unde o fi fost, fata de colo:

— Da’ bine, frate, tu te plimbi şi eu mor de urât acasă toată ziulica. Lasă-mi barim ăi pui de fiară să mă mai joc cu ei, că eu îi crescui şi dumneata îi iei mereu.

Flăcăul i-a lăsat a doua zi când a plecat.

Zmeul, cum i-a văzut lăsaţi acasă, că se dusese fata să-i spuie că i-a făcut pe plac, i-a luat pe toţi, i-a băgat într-un beci şi a pus o stană de piatră la uşă să nu poată ieşi.

După aia a pornit să caute pe flăcău şi să-l omoare când l-o găsi.

L-a căutat toată ziua, dar de el n-a dat.

Seara, s-a întors acasă înaintea lui ca să dea drumul puilor de fiară, să nu bănuiască ceva flăcăul de i-o vedea închişi.

A doua zi, zise fetei:

— Ştii ce, eu poate nu-l găsesc iar, ca ieri; mai bine fac altfel.

— Cum?

— Mă bag în prag la uşa tindei şi când o trece pragul săr şi-l omor. Dar vezi să ţii puii tot acasă ca să nu vie cu el odată, că cu ei nu-i pot face nimic.

— Bine.

A doua zi a făcut aşa.

Dar seara puiul de lup a scăpat, de unde-l ţinea fata şi a ieşit înaintea lui stăpână-său de i-a spus cum şi ce fel, şi aşa s-a ferit flăcăul şi a scăpat.

A treia zi, s-a pus sub prag în casă, dar i-a dat de veste flăcăului puiul de vulpe.

A patra zi, s-a băgat sub masă ca să-l omoare când s-o pune să mănânce.

Dar puiul de urs ce treabă a avut?… S-a dus şi a luat masa în cap şi a dat-o deoparte, taman când venea flăcăul flămând să mănânce, de a trebuit zmeul să fugă să se ascunză iar.

Acum nu mai avea ce să facă.

S-a vorbit cu fata ca să se facă bolnavă, ca să-i mai lase puii odată să-i ţie de urât, că zisese flăcăul că da acum nu-i mai lăsă, că nu poate vâna nimic fără ei.

S-a făcut fata bolnavă şi i-a mai lăsat flăcăul o zi.

În ziua aia s-a luat zmeul repede după el, cum a plecat, ca să nu-i piardă urma, şi l-a ajuns într-o pădure.

Flăcăul l-a văzut pe zmeu.

Ce să facă?

S-a urcat într-un copac mare.

N-a apucat să se urce bine şi iacă şi zmeul.

— Ei, acilea fuseşi, vere? îl întrebă zmeul aşa în râs.

— Acilea, a răspuns flăcăul.

— Ia dă-te jos să te mănânc, că de mult îţi port eu sâmbetele, fecior de lele afurisită, că mi-ai omorât fraţii toţi câţi îi aveam.

— Mă dau, dar lasă-mă să mai cânt un cântec de când eram mititel.

Zmeul nu s-a gândit mai departe.

— Cântă şi aidea mai repede, i-a zis.

Şi s-a ridicat flăcăul în sus şi s-a uitat încotro îi erau puii de fiară şi a început a striga:

Mă, n-aude n-avede,
Na, greul pământului,
Uşurelul vântului.
Săriţi, puişori, că vă omoară stăpânul.

Puiul de lup a auzit.

— Hai, mă, iute să ne ajutăm stăpânul, că-l omoară zmeul.

Dar ăilalţi n-au auzit.

— Ia taci, cobe, ce să-l omoare, au zis puii de fiară.

În pădure, zmeul:

— Hai, dă-te jos că ai cântat.

— Mai lasă-mă să mai cânt o dată.

— Aide, cântă.

Că nu mai gândea zmeul să auză puii lui de fiară tocmai de unde erau.

Flăcăul iar din copac:

Mă, n-aude n-avede,
Na, greul pământului,
Uşurelul vântului
Săriţi, puişori, că vă omoară stăpânul.

Acum a auzit şi puiul de urs.

— Aveai dreptate, mă lupule, zise el, auzii şi eu că ne strigă stăpânul.

— Ei, auzişi! zise vulpea, eu cum nu mai auzii, ce, eu n-am urechi?… Vi s-a părut.

În vremea asta zmeul îi mai zisese o dată flăcăului să se dea jos şi el se mai rugase să-l mai lase să mai cânte şi a treia oară.

— Fie şi de a treia oară, dar de acum nu te mai îngădui.

Când a strigat flăcăul a treia oară:

Mă, n-aude n-avede,
Na, greul pământului,
Uşurelul vântului,
Săriţi, puişori, că vă omoară stăpânul,

a auzit şi vulpea.

Atunci au pornit repede câte trei şi au ajuns taman când începuse bietul flăcău să se coboare din copac, că nu-l mai slăbea zmeul.

Când i-a văzut flăcăul, i-a venit inima la loc.

Zmeul a dat să fugă.

Ce să fugă, vere? Că l-au înconjurat puii flăcăului şi l-au ţinut bine până a scos flăcăul paloşul de l-a făcut ciopârţi-ciopârţi.

După aia şi-a luat puii de fiară după el şi a pornit spre casă.

Când a ajuns acasă s-a dus drept la soră-sa şi a omorât-o şi pe ea de rea şi fără de lege ce fusese, iar după aia s-a gândit la cioara de îi legase aripa.

Cioara cât ai clipi a şi fost lângă el.

— Ce porunceşti, stăpâne? a zis.

— Cioară, cioruliţă, ştii tu unde e satul în care m-am născut eu?

— Ştiu.

— Du-te cât poţi tu de repede şi-mi află ce s-a făcut cu tata.

S-a şi repezit cioara cât a putut zbura de repede şi a cercetat.

Când a aflat ce vrea să afle, s-a întors iar repede.

— Ce veste-mi aduci, cioară cioruliţă? a întrebat-o flăcăul, cum a văzut-o venind.

— Veste bună, stăpâne.

— Mai trăieşte tata?

— Trăieşte şi a văduvit de muierea de o luase de al doilea.

— Ei, zise flăcăul, mi-a făcut Dumnezeu după gând, dacă e aşa.

Şi a mulţumit cioarei de slujba ce-i făcuse şi a mai rugat-o să-l ducă şi pe el până în satul lui tată-său, că el nu ştia; şi-a luat cu el puiul de lup, că pe ăilalţi i-a lăsat să-i păzească palatul, s-a dus la tată-său, i-a spus că e copilul lui de l-a lăsat în pădure şi că a venit să-l ia cu el să stea în palatul lui, că a biruit pe nişte zmei şi are avuţie mare. Unchiaşul s-a rugat de iertare că-l părăsise în pădure, spunându-i că de atunci el zi bună n-a mai avut, că l-a mustrat rău cugetul de ce făcuse; flăcăul i-a spus că de mult îl iertase, l-a luat cu el, s-au dus la palat şi acolo au trăit amândoi şi cu puii de fiară până au murit.

Iar eu încălecai pe o şea
Şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Povestită de Dinu Tudor, soldat în jandarmii călări, de fel din comuna Bucşani, plasa Dealului, judeţul Dâmboviţa.