Cică-n vremea de demult, nu ştiu din ce pricină, s-ar fi luat la harţă câinii cu fraţii lor lupii. Azi harţă, mâine harţă, veni vremea de se hotărâră câinii a face bătaie în regulă.

De!… acu’ frumos era să se bată fraţii între ei? Da’ ce-i faci dacă ăi mari râvnesc la bunul ălor mici? Se silesc şi ei să şi-l apere.

Trimiseră deci câinii solie la lupi, să le spuie că de n-or înceta cu prăzile, ei sunt siliţi să se războiască.

Când ajunse solul câinilor la lupi, cic-ar fi stat căpetenia lor p-o buturugă mai mare, într-o pădure iar împrejuru-i o spuză de lupi.

— Mă-nchin cu plecăciune, ar fi zis câinele.

— Sluga dumitale, ar fi răspuns lupul… Ce veste?

— M-au trimis fraţii mei câinii, că, cică, auzi, de n-ăţi înceta cu jafurile, mâhniţi până-n fundul sufletului vor fi siliţi să facă război cu voi.

— Aşa, ai? întrebă căpetenia lupilor râzând… Ai vin ‘ncoa să ne sărutăm, să ne-mpăcăm.

Bietul câine se duse vesel colo… dar când puse lupul ghearele pe el, numai începu a-l lua la scărmănat şi dă-i şi cârpeşte-l şi iar cârpeşte-l şi iar plesneşte-l până-l făcu scăpata…

Fugea câinele, când a scăpat, de nu se ţinea nici pulberea de el, d-abia răsuflând ajunse la ai lui şi le spuse ce păţise.

Câinii, când auziră, nu mai putură de necaz. Începură a urla de gândeai că se prăpădeşte lumea.

— La bătaie! strigară cu toţii, la bătaie! ş-o şi porniră a doua zi în zori de ziuă.

Merseră ei, merseră şi dădură de coprinsul lupilor. Umblară ce umblară, şi ce s-auză? un urlet mai straşnic decât al lor. Pasămite, erau lupii, se pregătiseră de luptă şi aşteptau pe câini în vârful unui deal repede.

Câinii stătură în loc de se chibzuiră.

— Ce facem? Ei după ce sunt mai puternici sunt şi pe deal. Nouă ne vine greu; ce facem?

— Staţi, zise căpetenia lor, să ne lăsăm coadele la poalele dealului, ca să ne vie mai uşor la urcuş.

— Aşa să facem, urlară câinii, şi le puseră toţi una peste alta şi porniră colo repede şi cu poftă mare să-şi răzbune pe lupi.

Ce folos! Cum ajungeau pe muchia dealului, cum se repezeau lupii în ei, de-i dădeau de-a rostogolu până jos. Unii se mai sculau, dar alţii or rămâneau schilozi, or mureau de tot.

După ce văzură lupii că le-au luat piuitul, se repeziră şi ei şi-i luară aşa pe negândite de-i puseră pe fugă. Numai din repezeală de mai puneau mâna câinii în grămadă şi-şi luau cozile, apoi dădeau dosu, goniţi de vrăjmaşi.

Dar din fugă nu putea nemeri fiecare coada lui, şi s-a întâmplat de s-au amestecat cozile, şi acum, cică, când se întâlnesc câinii, dacă vreunul din ei n-a putut pune mâna pe coada lui adevărată, apoi-l miroase p-ăl de-l întâlneşte, să vază nu cumva o fi având-o p-a lui? Şi dacă o găseşte apoi-l ia la bătaie să-i dea coada îndărăt, iar de nu-o găseşte îl lasă să se ducă în treaba lui.

Iar solul de-l trimiseseră câinii la lupi, cică de fugă şi de necaz a slăbit scândură şi n-a mai putut pune carne pe el nici c-un preţ, şi, cică, din ăla se trag ogarii ăştia de-i vedem noi azi.