Cică demult, pe când se cobora Dumnezeu pe pământ, că nu-l scârbise încă într-atât fărădelegile oamenilor, încât să nu mai vrea să mai dea ochi cu ei, ar fi tras într-o zi la casa unui român care avea, ca tot omul la casa lui, pisică, câine şi şoarece.
Pisica, pe vremea aia, nu se tolănea în căldură pe vatră ca acum, ci sta pe afară ca şi câinele.
Acum venind Dumnezeu, ce s-a gândit hoaţa de pisică?
„Măre, să încerc să vedem n-oi putea face pe Dumnezeu să mă orânduiască şi pe mine să stau în casa stăpânului, iar nu pe afară, că vine câte o afurisită de iarnă de să-ţi iei câmpii de ger şi de frig.“
Şi făcu pisica o jalbă şi o înmână lui Dumnezeu, când îl brodi singur. Dumnezeu, bun cum e, cum a văzut ce îi cere pisica, cum s-a milostivit şi i-a îndeplinit cererea, a orânduit, care va să zică, de acilea încolo pisica să nu mai stea pe afară, ci în casa stăpânului.
Câinele biet nu ştia nimic de pisică, numai văzu că nu dă cu ochii de ea toată ziulica.
„Ce s-o fi tăcut, se gândea el, să fie bolnavă pe undeva?… Să fi murit?…“
Nu putea să o brodească cu nici un chip. Tocmai pe seară, iacă se pomeneşte cu pisica lângă el.
— Ei, dar ce te-ai făcut azi, pisico, de nu te-am mai văzut deloc, ai fost bolnavă? o întrebă câinele.
— Ba nu, slavă Domnului, despre sănătate n-am să mă plâng, răspunse pisica, dar am stat în casă.
— Mă-ă! făcu câinele, în casă ai?… Păi cum aşa?
— Iaca bine; m-am rugat de Dumnezeu de m-a orânduit să stau de-acum încolo în casă, iar nu să tremur ca o vargă pe afară.
— I-oi-te, mă, noroc pe capul tău! zise câinele mirându-se; căci n-am şi eu parte ca tine!
Apoi, după ce se mai gândi puţin, o întrebă:
— Nu e vreun chip să-mi faci şi mie ceva rost să stau în casă?
— De, eu ştiu… răspunse pisica, oi să încerc.
— Ia încearcă, pisicuţo, zău, că şi eu ţi-am făcut ţie câte un bine; numai de câte ori te-am puricat, când stam amândoi vara unul lângă altul!
Pisica hotărî să facă o jalbă şi să o dea lui Dumnezeu ca de la câine, căci câinele nu ştia să facă jalbă.
Dar după ce o făcu, până să i-o dea lui Dumnezeu, care plecase prin sate să mai aline ale necazuri omeneşti, o puse pe o poliţă în casă şi mai ieşi pe afară, că era cald în ziua aia.
Până să se întoarcă ea de afară, până să vie Dumnezeu, până una, până alta, un blestemat de şoarece nemâncat mirosi hârtia şi cum-cum se urcă pe poliţă şi o roase. Când veni Dumnezeu, pisica se duse să-i dea jalba câinelui, dar jalba era roasă prăpădită de dinţii şoarecelui aşa de rău încât nu mai era vrenică să puie Dumnezeu mâna pe ea.
Şi fiindcă atunci pleca şi altă jalbă nu mai putea face aşa cât ai clipi din ochi, bietul câine nu se mai putu folosi cu nimic şi rămase tot pe afară.
Iar când ieşi pisica să-i spuie ce se întâmplase, câinele se înfurie gândind că dinadins zice pisica aşa, fiindcă n-a vrut să-i facă binele, şi o luă şi mi ţi-o scutură niţel dar bine.
Pisica iarăşi de necaz că şoarecele o făcuse să piarză prietenia câinelui hotărî, unde l-o prinde, să-l mănânce.
Şi de atunci, cică, are necaz câinele pe pisică şi pisica pe şoarece.
