Un popă venea cu un ţigan, de la oraş spre casă. Se întâlniseră pe drum. Tot vorbind ei de una, de alta, la marginea unui sat prin care trecuseră, iacă un purcel rătăcit.

— Haoliu, haţin-te, părinte, să-l prindem, că nu ne vede nimeni!

— Fugi d-acolo, mă ţigane, că e păcat…

— Lasă pacatu, parinte, şi ajuta sa prindem purcelul că huite, fuge, îl scăpăm.

Popa se uită repede în toate părţile şi, văzând că într-adevăr nu e nimeni, se mlădie. Se aţinu cu poala anteriului la un colţ şi puse mâna pe purcel.

Cum ajunseră acasă, îl tăiară şi puseră să-l gătească.

Când fuse numai bun, colo, rumen, şi mirosea frumos, popa hoţ, ce-i veni în gând ? Să-l mănânce el pe tot şi să nu-i dea şi ţiganului, dar nu-i venea să-l ia aşa cu şoalda, că-i era că-l dă ţiganul de gol în sat.

— Măi ţigane, ştii tu una?

— Ştiu dacă mi-i spune, părinte.

— Eu zic că purcelul ăsta prea e mic să-l mai împărţim, abia ne mai aţâţăm pofta, şi de săturat, nici gând. Hai mai bine să facem vreo prinsoare ori ceva, şi care-o câştiga, ăla să mănânce purcelul tot.

— Ce prinsoare să facem, părinte?

— De, eu ştiu ?… se gândi popa niţel. Eu zic să ne culcăm, şi care o visa vis mai minunat şi mai frumos, al ăluia să fie purcelul. Vrei?

— Vreau, părinte.

Dădu popa o saltea ţiganului — că erau acasă la popa —, o întinse ţiganul jos şi se culcară. Popa se gândi niţel ce să spuie că a visat, şi găsind ce-i trebuia, se lăsă somnului.

Ţiganul nu lipi pleoapă de pleoapă, şi când auzi pe popă sforăind — că sforăia de tuna —, se sculă binişor, se duse la vatră, alături cu odaia unde se culcaseră, puse mâna pe purcel şi mi ţi-l îmbucă tot. Apoi se duse de se culcă şi el.

Când se deşteptă popa, hop, jos din pat.

— Scoal’, ţigane ! Ce-ai visat? Spune, să vedem care mănâncă purcelul.

— Spune dumneata dintâi, părinte, că al meu e vis prost, ţigănesc.

— Se făcea, mă, că se deschisese cerul, începu popa, şi se vedeau numai îngeri şi sfinţi, şi se auzeau, mă, cântând heruvimii de-ţi mergea la inimă. Pe când mă uitam în sus cu gura căscată la aşa frumuseţi, numai iacă se coboară din cer, singură, până la mine o scară lungă, şi un înger mă pofteşte să mă urc pe ea. M-am urcat, mă, pân’ la cer, şi de acolo am pornit spre rai şi mi-a deschis sfântu Petru porţile, mă. Şi după ce le-a închis după mine, ca să nu intre care cumva vreun păcătos, m-a luat mă, şi mi-a arătat toate minunile raiului, până m-am deşteptat.

— Hauleo, frumos, părinte, frumos hai visat, da io, părinte, vezi cum s-a făcut c-am văzut ce ţi s-a întâmplat dumitale, şi când te-a-ncuiat sfîntul Petre, am gândit că nu-ţi mai dă drumul din rai şi-am mâncat şi io purcelul, barem, zic, să mă haleg şi eu cu hatâta.