În vremea de demult avea şi ursul coadă ca toate jivinele, coadă lungă, stufoasă, coadă-n lege…

Într-o zi, un pescar încărcase o căruţă de peşte de la baltă, şi venea cu ea încet-încet spre oraş, ţinând calul de căpăstru. Din pricină că era prea-ncărcată, când se zguduia căruţa, izbindu-se de vreun bolovan or nemerind în vreun făgaş, pica câte un peşte, doi, or mai mulţi. O vulpe văzu şi se luă după căruţă, şi cum pica câte un peşte, ea-l lua şi-l ducea de-l ascundea pe marginea drumului, ca să-l ştie găsi mai târziu. Când culese îndeajuns, se întoarse, luă peştii de pe unde-i ascunsese, îi puse într-o traistă şi porni spre vizuina ei din pădure.

În cale, iacă ursul.

— Hei, bună ziua, vulpe!

— Bună să ne fie, ursule!

— Dar ce-ai în traistă?

— Iaca nişte peşte, ursule.

— Aoleo, taman ce-mi place mie… Ia pune jos să-mpărţim…

— Vai de mine, ursule, cum să-mpărţim, că mă căznii de-mi ieşiră ochii din cap până prinsei câţiva… Să-ţi dau unu-doi…

— Ce unu-doi… Să-mpărţim…

Ce să facă vulpea? Cu ursul nu era de glumă, ştia ea.

— Ştii ce? îi zise, dacă te-oi îndrepta la locul unde am prins eu şi te-oi învăţa cum să faci ca să prinzi ca mine, mă laşi în pace? Nu de alta, dar am pui şi mi-e frică să-i tot las singuri…

— Aşa te las, răspunse ursul.

— Uite, du-te la baltă, vâră coada în apă şi stai nemişcat, că peştele trage la coadă. Cum ai simţit că te pişcă, smuceşte-o repede şi pune laba pe el…

Ursul mulţumi bucuros, îşi luă ziua bună şi se depărtă de vulpe, care-şi urmă calea râzând de păcăleala ce-i trăsese.

Ajungând ursul la baltă, vârî coada înăuntru şi aşteptă… aşteptă. Văzu că nu prinde nimic, dar se încăpăţână şi stătu până-l fură somnul. Dormi greu toată noaptea, şi era un ger de se făcea răsuflarea sloi. Îngheţă balta aşa de straşnic împrejurul cozii ursului încât, când se deşteptă şi vru să plece, n-a mai putut-o desprinde, şi tot întinzând de ea, numai se pomeni că trosneşte şi i se rupe tocmai din rădăcină.

Şi d-atunci, cică n-are ursul coadă.